O zi din viața lui Ivan Denisovici

Dormisem ca în tranșee, adică mai mult moțăisem decât altceva. Pe la 1:30 cățeaua s-a dus să bea apă și, în timp ce lipăia, vântul a mișcat o creangă în curtea din spate care a activat senzorul de mișcare aprinzând becul orbitor. Vântul nici nu s-a sinchisit în schimb cățeaua efectiv s-a speriat de umbra ei și s-a pus pe lătrat. Asta a fost prima trezire. Pe la 3:00 mi-am dat seama că se luase curentul (și revenise) așa că nu știam cât e ceasul. A doua zi aveam ședința la 9:00 și cum m-aș fi trezit fără ceas? Am aprins lumina și l-am potrivit dar mi-a sărit somnul. Cum ar fi, l-am potrivit să știu câte ore nu dorm. Am hăpăit trei melatonine de 5 mg fiecare, la câte-o juma de oră distanță. Doza maximă prescrisă e zece. Am visat că eram într-un cub de sticlă într-un fel de grădină zoologică și mi-era jenă să urinez cu toți oamenii ăia uitându-se la mine. M-am trezit să mă duc la toaletă. 4:23. În jur de 7:00 m-a trezit o reclamă. Dacă nu vreau să îmi spele geamurile de la casă, o super oferta.

Dacă tai eticheta aia lungă de la chiloți, poate să apară o problemă: nu mai știi care e spatele și îi iei pe dos. Poate și în viața ta e o femeie care vrea să-ți facă un bine fără să știe că de fapt îți face un rău. În a mea nu mai e nimeni dar am tot chiloții ăia de acum șase luni de când m-am despărțit de ea. În timp ce i-am dat jos să-i pun corect (invers), a fost cât pe ce să mă împiedic. Nici cafeaua nu mergea pe gât așa că am înșfăcat un fresh de kiwi, zic, ia totuși să mă uit la data expirării că prea îmi arată familiar ca și cum e în frigider de când l-am cumpărat. Frigiderul s-a pornit să bârâie, cum bârâise toată noaptea, de parcă nu-ți venea să crezi ce scria pe el: Samsung.

Fresh-ul expirase pe 5 februarie și cu toate astea eram curios să văd dacă mai e bun. Vorba lui frate-meu din Anglia, “dacă are prezervative destule în el e încă bun”. Cum vorbește el, cu multe englezisme, și prezervative e luat de la “preservatives” care înseamnă “conservanți”.

Am stat puțin în cumpănă. Nu avea rost să risc să pornesc chiar eu o nouă epidemie, ceva gen corona virus și să pun România pe hartă în felul ăsta. Naiba știe ce bacterii sunt de-acum în sticla aia. O epidemie de genul în țara noastră ne-ar demonstra și mai clar cât de incompetenți suntem la organizare și management. Cum ni s-a spus la o ședință de producție? Risipa cea mai mare apare atunci când ea există și nu o poți identifica, când e invizibilă și totuși acolo, se propagă ca o radiație. Omul e cea mai mare risipă, adică ăia cretini pe care îi încurajezi că sunt buni, dându-le speranțe că o să se aleagă ceva de capul lor când știi din start care-i treaba.

Mai aveam vreo douăzeci de minute până să plec la muncă. Prea puțin timp să fac ceva folositor. Ca să fac ceva util îmi trebuie de la jumătate de oră în plus, pentru că sunt retardat și demarez greu dimineața. M-am uitat la un început de episod din Narcos. Oare aș mai avea timp (în sensul destul de trăit) să pornesc o organizație de tip mafiot? Până și scenariștii sunt varză. Un grup de polițiști transformați în vigilantes chinuiesc un criminal dar ăla refuză să vorbească. Cel care face pe călăul îi cară pumni în maxilar până îl dor falangele și stă cu mâna în gheață. Alo?! Citește Misterele Parisului sau ale Londrei, vezi cum îl ameninți pe unul că-l bagi într-un sac cu câțiva șobolani (sau dacă nu găsești șobolani, trebuie măcar să ai două-trei pisici). Coși sacul și dai câteva ciomege. Se pare că metoda asta mergea strună, și cel mai al dracu’ dur spunea totul dinainte să coși sacul și să-l atingi cu primul ciomag.

Douăzeci de minute. Gone, baby, gone.

Și condusul e crimă. Regula mea e să-mi imaginez că toți ăia care conduc prost sunt frate-meu. Conduce ca un chinez bătrîn și orb. Dar un chinez bătrân și orb la volan m-ar enerva, pe când frate-meu e altceva, e prost la volan dar e de-al meu.

Am citit prin liceu o carte de Aleksandr Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici. Ivan Denisovici era prizonier în Gulagul sovietic. Întotdeauna m-am întrebat dacă s-ar putea scrie o carte cu un mesaj la fel de profund, doar că despre un nou Ivan Denisovici care să trăiască în noua democrație rusească, sau de ce nu, românească. Acum suntem bine îmbrăcați și dormim la căldură, într-un pat cu saltea. Nimeni nu ne mână ca pe niște vite la lucru. Ne ducem singuri. Avem cluburi în care să mergem, mâncare și băutură la discreție. Te poți duce la spital dacă te îmbolnăvești. În Gulagul lui Ivan supraviețuiau cei mai puternici. Orice paralelă cu cartea lui Soljenițîn ți-ar atrage o grămadă de probleme, chiar ea, democrația ți-ar crea problemele, libertatea cuvântului și injuriile pe care ți le-ai atrage asupra ta, pentru că ți-ai permis să compari incomparabilul (cu alte cuvinte să iei în derâdere chinul lui Soljenițîn din lagăr).

Dar singurul mesaj ar fi pe invers, că însuși chinul de a supraviețui dădea sens vieții, acolo în lagăr și că de fapt, plictiseala unui trai îndestulat te ucide. Și faptul că totuși cumva reușești să învingi zilele astea plictisitoare fără să te sinucizi fac din tine un erou nu mai puțin demn de stimă decât Ivan Denisovici.

Poate aș încerca să scriu o chestie deșteaptă ca asta dacă mi-ar garanta cineva că se și publică. Și aici stă marea diferență dintre unul ca Soljenițîn și unul ca mine – cum el scrie convins că niciodată nu va trece vreun rând de cenzură pe când eu nu scriu convins că absolut totul, al meu și al oricui poate fi (teoretic) publicat.

În 1970 Soljenițîn nu a putut veni la ceremonia de înmânare a premiului Nobel pentru literatură pentru că îi era frică să nu fie oprit la granița la întoarcere. Așa de mult ținea el să se întoarcă în URSS, în ciuda a tot ce pățise: trimis în Gulag din 1945 după ce luptase eroic tot războiul. În 2020 eu plec din țara mea nu să iau vreun premiu prestigios, Doamne ferește, ci plec să culeg căpșunile altora și să îngrijesc de bătrânii altora. Și tot ce vreau e să îi șterg la fund pe ăia cât mai mult ca să nu mă întorc niciodată. Societatea post comunistă a evoluat mult, libertatea ne-a adus absolut tot dar nu s-au găsit înlocuitori nici pentru bani, nici pentru demnitate.

Încordarea așteptării să se întâmple ceva e delirantă.

Să vină pauza de prânz, să vină ora să pleci, să vină noaptea să dormi, să vină week-endul să te relaxezi. În fiecare zi celebrăm ceva. Ziua mamei, ziua jurnalistului, ziua filmului mut, ziua planetei. Pe când ziua internațională a masturbării, ziua venitului la serviciu în mersul piticului și mai ales ziua când poți să mergi prin oraș cu ochii închiși? Toți să mergem cu ochii închiși prin mall-uri sau parcuri, să ne luăm în brațe, pipăindu-ne râzând.

Nu mai există nici măcar o insulă necumpărată sau nelocuită. În vremurile de azi Robinson Crusoe n-ar mai putea naufragia pe o insulă pustie. Nu mai poți fi mâncat de canibali – nici ei nu mai există. Nu mai există teme mari despre care nu s-a scris sau nu s-au făcut filme.

În schimb avem în continuare fiecare amintirile noastre unice și secretele neștiute de nimeni. Și pentru asta ne socotim unici deși nu cred că e de-ajuns.

Prima mea amintire este un obiect greu de descris. Un fel de jucărie ieftină, artizanală, din lemn, dată cu lac și rotundă care stătea agățată în peretele de deasupra pătuțului meu. Se afla în camera în care am crescut până la trei ani. Din când în când simțeam miros de bețișoare aromatizate pe care mama le aprindea cu o brichetă în camera de alături. Nu înțelegeam mirosul (nu înțelegeam nici un miros ce nu avea legătură cu mâncarea) dar îmi plăcea să văd cum se consumă bețișoarele și mai ales să aștept să cadă cenușa fină ca o pudră pe luciul mesei și să o suflu pentru că mi se părea că eu o fac să dispară printr-o magie. Mirosul era dulceag și am încercat o dată să gust cenușa mirându-mă că nu era și ea dulce. Nu aveam nimic de făcut toată ziua așa că din când în când încercam să ajung pe vârfuri la cuiul de care era agățat maimuțoiul de lemn. Arăta ca un Păcală stilizat, cu nas mare și ochi caricaturizați iar în gură avea o pipă. Era reprezentat cu un cap în relief, disproporționat, iar corpul, mâinile și picioarele erau doar înnegrite cu pistolul de gravat. Avea o expresie mirată, dar și caraghioasă. De fapt nu înțelegeam ce voia să transmită expresia aceea (acum îmi dau seama că transmitea o mirare prostească). Eram mic și o vietate atârnată în perete se uita în continuu la mine. Mai târziu am învățat să sar în pat și după multe săptămâni sau luni am reușit să-l agăț cu vârful degetelor. L-am dat jos și i-am rupt pipa din gură. Nici nu înțelegeam ce înseamnă pentru că la noi nu fuma nimeni pipă și eram prea mic să mă uit la televizor.

Sunt lucruri pe care mama nu și le aduce aminte. Doar eu mi le aduc aminte. Este singura chestie cu care îmi place să mă ocup. Dacă vrei, e ca și cum stau în mână cu un desfăcător de conserve și încep să avansez, să tai din metal. E o conservă veche, din tablă groasă iar desfăcătorul, vechi și ruginit. Cu toate astea nu contează pe ce conservă pun mâna, întotdeauna reușesc să o deschid.

– Poate ăsta e darul tău, să-ți aduci aminte, a zis mama dar eu știu că darul meu este să mă cheme Ivan Denisovici, dacă așa vreau.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!