Exercițiu

Oare unde se duc toate impresiile ce le strîngem cînd degustăm cafeaua şi fiecare înghiţitură e cît o roată mare de caşcaval, cînd o călătorie e uneori cît un brăcinar trecut peste mijloc iar alteori e o şerpuire lungă, lungă, de mătase acoperind misterios un trup de femeie? Dacă fiecare din ele ar fi doar cît o pastilă atunci aş fi doar o gură imensă de planetă care le adună pe toate, nemestecat, neatent, fără gust, hulpav de-a dreptul.

Ca un miriapod uriaş, înghit imaginea celui de lînga mine, care e pe tren deja de şase ore, chinuit de aţipeala care-i vine şi pleacă, şifonat în spaţiul delimitat al banchetei, cu ochelarii ţinuţi în mînă, ziarul ghemuit pe un genunchi. De ce mă holbez aşa la el? Nu găsesc răspuns. Îi înghit din reflex imaginea la fel cum înghit imaginea ferestrelor prăfuite fără să mai comentez, a uşilor care nu sunt etanşe la fel cum înghit prînzul ca să nu îmi răpească timpul. De cele mai multe ori e o corvoadă să pierzi timpul mîncînd.

Ridic ochii spre fereastra compartimentului. Trenul încă staţionează. Se vede imaginea clădirii din gara proaspăt renovată, albă, cu geamuri termopane, cu rondelele de flori ce ţin pînă toamna tîrziu. O zgîlţîitură scurtă, ca un şoc electric, o mută scurt prin faţa geamului, puţin spre stînga, foarte puţin spre dreapta şi apoi rămîne dusă cu totul într-un alt timp, trecut déjà, chiar dacă e vorba de cîteva secunde. E forfotă pe culoar cu oameni ieşiţi ca din pămînt, veniţi prin pasajele gării, pe sub liniile de tren. Underground. Ascunşi, misterioşi, traşi la faţă, ridaţi, grăbiţi să nu plece trenul, să nu se piardă între ei. Voci.

Se poate? parcă aşa mi s-a părut că întreabă, scurt, însoţind întrebarea cu gestul mîinii ce arăta spre bancheta din faţa mea. Zîmbesc, dau din cap în semn că se poate, citind în ochii cămeşii în carouri, lejeră, de vară, puţina stînjeneală ce se simte atunci cînd intri într-un spaţiu nou, necunoscut. Gata. Voi avea cu cine conversa. Roşcovanul care a intrebat, se aşează pe locul din mijlocul banchetei opuse şi rămîne aşa, nemişcat, cu un dosar în poală. Ca o puştoaică timidă ce vrea să îşi acopere din bazinul ce îl crede diform.
Cît pe ce să mă înnec de la graba cu care înghit imaginea pantofilor de un croi impecabil şi cu un luciu de invidiat. Parcă ar fi urcat în tren direct din maşină. 
Uşa iar se deschide: alt călător pierdut de locul lui cu biletul în mînă, iremediabil, căutînd să se aşeze unde se nimereşte, cu genţi ce abia le trage după el. Încă se mai intră: tipa cu pufuleţii care m-a înebunit cu mestecatul lor de la staţia trecută şi pînă mai adineaori, s-a întors de pe peron cu alte pungi vidate şi pline de snaksuri. Apoi cel ce părea ca un ceferist vine înapoi cu o sticlă de bere de doi litri. Le înghit rapid toate mişcările fără nici o tragere de inimă. Uneori luăm pastile şi cînd nu ne doare nimic, alteori ne sunt băgate pe gît cu forţa.

Îmi rămîne cu silă pe retină imaginea degetelor unse, pline de inele, aşa cum strîngeau pungile pe decolteul plin de firimituri şi cute de grăsime şi cele de pe sticla de rachiu pusă sub braţ ca să nu se vadă. Îmi întorc iar privirea să degust din liniile cămăşii în carouri, dunguliţe maronii şi verzi pe fondul alb, paralele tăiate perpendicular de alte paralele. 
Trenul aleargă ca un copoi după o minge aruncată.

Ups, uşa se deschide şi îşi face apariţia, parcă pe replay, o siluetă înaltă, îmbrăcată în negru, luminînd cu zîmbetul tot compartimentul. Dintr-o dată am gîtul uscat. O privesc amiabil însă foarte atentă la felul cum se aşează, aranjînd cu vîrful degetelor pantalonii uşor evazaţi şi pe trei sfert de lungi, pe locul de lîngă roşcovan, la felul cum se apropie de urechea lui, cum îi şopteşte. Îi prinde o mînă uşor, el se apleacă spre ea…
O, nu! Privesc din nou pe fereastra ce pare de data asta o trapă de pe care să te arunci fără paraşută. Şi chiar m-am aruncat picînd tocmai în curtea de la grădiniţă, plină de copii în uniformele scrobite, de un albastru spre gri, cu fontiţele roşii puse la gît. Stiu ca plîngeam. Nu găseam nici un reper cunoscut privirii, curtea era ba prea largă, ba prea strîmtă. Eu, ghemuindu-mă în pantofii noi. Asta pînă cînd în faţa mea se oprise un puşti, brunet, cu ochii mai laţi şi mai rotunzi decît ai ursuleţului cu care dormeam. S-a oprit să mă privească. Mirată, mi-am oprit lacrimile, scîncetul, uitasem că o vreau pe mama. Era atîta lumină în zîmbetul şi nedumerirea lui. Luaţi de mînă, am început să plutim peste toată acea vînzoleală. Am văzut pădurea cum s-a oprit la marginea drumului forestier, cum şi-a ridicat poalele să îl treacă şi apoi iar în trena lungă şi verde a început să alerge pînă cînd a înghiţit-o cerul. Rîdea. La fel şi eu şi el şi jucăriile de prin cutii. Căci ne aşezasem cuminţi pe scăunele în sala plină de cuburi, drept scaune, unde mesele erau aşa de obraznice luînd forme ciudate de nori. Dar cînd mi-au trîntit creioanele pe covor iar pe băieţelul cu zîmbetul de lumina l-au trimis într-un colţ să se bată cu un altul mult mai grăsuţ, iar am început să plîng. Doar inima mi se rotunjise ca un balon, plutind şi luîndu-mă cu ea prin tot acel timp ce alergase să-mi prindă trenul din ziua asta.

Vă rugăm prezentaţi biletele!

După ce se-nchide uşa în urma controlorului, tipa îşi aranjează manşetele mînecilor cu grijă, să nu o deranjeze cînd va mînca din punga de napolitane. Aplecată mult spre roşcovan, îl serveşte cu cîte o bucăţică. E atît de aproape de parcă ar vrea tot timpul să îl sărute lîngă ureche. Privesc faţa ei uşor bronzată, cu riduri abia vizibile, nemachiată, foarte expresivă. 
E în stare să intre în el, şoptind, atingînd abia perceptibil umărul lui, vîrful degetelor, sufletul, aura de-a dreptul iar el stă atît de cuminte aprobînd doar cu zîmbete subînţelese!? I-aş fi sărit de mult în brate. Ea, însa, imperturbabilă, lua în tot acest timp doar cu două degete cîte o bucăţică de napolitană din punga ce părea că o deranjează cu marginile de celofan metalizat, apoi scotea cu alte două degete din alt pachet cîte un serveţel parfumat, se ştergea pe degetele atinse de ciocolată după fiecare bucăţică băgată în gura lui, privind spre el aprobator cu ochii aceia mari şi bruni, ca de jucărie.
Degetele lungi, subţiri, fără inele, buzele ce se rotunjesc după forma cuvintelor în franceză încep să inunde compartimentul ca şi o liană carnivoră. Curbe. Linii. Unduiri.
Auzită aşa de aproape, limba asta parcă e făcută doar din acele sunete nazale ca nişte dulcegării verbale cînd te prosteşti mîncînd biscuiţi muiaţi în cacao cu lapte.

Tania Roman

autodidact