Realitatea

Atunci când eram mică, mama mi-a spus că va veni o zi în care mă voi mărita cu un bărbat crud, pe care ea-l denumise Realitate. Îmi povestise câteva câte ceva despre momentul în care ea-l cunoscuse şi cum a ales să trăiească cu el de-a lungul timpului, rugându-mă să fiu înţelegătoare cu modul în care mă va trata atunci când vom fi împreună. La început nu ştiam exact ce voia să spună, dar într-un final am înţeles.
Crescând, pe zi ce trecea, am observat că acesta se oprea din ce în ce mai des pe la casa noastră, mama invitându-l la ceai de fiecare dată. Politicos din fire, se desculţa la intrare, îmi zâmbea şi se îndrepta către sufragerie. De obicei nu petrecea mai mult de 20 de minute la noi în casă, dar nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că vizita lui era motivul pentru care mama era din ce în ce mai tristă.
Era un bărbat înalt, aranjat şi cu o expresie facială fermă, care-mi inspira încredere. Nu părea niciodată rău intenţionat şi ne trata pe amândouă cu blândeţe, aşa cum nu văzusem la niciun alt bărbat.
Vizitele deveniseră un obicei, astfel încât prezenţa lui era familiară. În ciuda faptului că trecuseră aproape 10 ani de când îl văzusem prima dată, acesta părea neschimbat. Chiar şi după atâta timp întâlnirile noastre se limitau la acelaşi „bună ziua” şi un zâmbet, ceea ce-mi păstra o părere bună despre el.
Lucrurile au început să se schimbe într-o zi când intrasem fără să bat la uşă în sufragerie şi l-am vazut ţipând la mama, în timp ce ea stătea pe fotoliu cu lacrimi în ochi.
„Realitatea este că eşti singură!”
„Realitatea este că nu eşti în locul în care sperai să fii!”
„Realitatea este că nu mai ştii să vrei!”
În ciuda faptului că o bună perioadă am insistat ca mama să nu-l mai primească la noi în casă, aceasta m-a refuzat, explicându-mi că nu e vina lui. Toate lucrurile pe care le spune sunt adevărate, dar modul în care le spune reflectă cine este de fapt.
„Trebuie să fie dur ca să-mi spună adevărul fără ca eu să nu am nici cea mai mică îndoială”, îmi spunea mama după fiecare vizită pe care eu nu o mai aprobam. Aveam o mulţime de dubii în ceea ce privea bunătatea acestui bărbat din viaţa noastră, aşa că am încercat să-l îndepărtez. Încetasem să-i răspund la salut, iar în locul zâmbetului obişnuit, mă încruntam. Totuşi, nimic din ceea ce făceam nu schimbase atitudinea lui faţă de mine. Mă saluta la fel de binevoitor, îşi aşeza papucii în dreapta uşii ca deobicei şi îmi zâmbea cu aceeaşi sinceritate incontestabilă ca de fiecare dată, ceea ce mă făcea să mă îndoiesc de propria părere. Se putea ca duritatea lui să nu fie altceva decât o trăsătură de caracter şi nu ceea ce-l defineşte? Era o perioadă în care crezusem că cele mai dure lucruri sunt de asemenea şi cele mai rele, dar acum ştiu că lucrurile care par prea bune sunt mai demne de frică.
În realităţile crude pe care mama mea le asculta, nu-şi permitea să creadă în ceva de care nu putea fi sigură. „Niciodată nu am să accept să mă mărit cu el”, i-am spus mamei într-o zi, după ce acesta plecase. „Nu cred că poate face pe cineva fericit. Nu înţeleg de ce încă îl mai primeşti aici!”. Mama oftase lung, şi-mi spusese că ea e măritată cu el de când era adolescentă. Nu-l iubise niciodată, dar mereu a simţit nevoia de a-l avea prin preajmă. Chiar dacă nu o făcea fericită, acesta o ferise de mai multă suferinţă decât a avut de îndurat, iar într-un fel se simţea recunoscătoare pentru asta.
„De ce fel de suferinţă te-a scutit?” am întrebat-o şi am aşteptat să trăiesc un răspuns.
Încetasem să vorbim despre el din ziua aceea. Mama ştia că nu aveam să-mi schimb părerea, iar ea nu avea de gând să nu-l mai primească în casă, aşadar lucrurile au continuat aşa cum fuseseră înainte.
Când am împlinit şaisprezece ani, mama a refuzat să-i mai raspundă la uşă când trecea pe la noi, simţind nevoia de o schimbare. În locul după amiezilor cu ceai, ea începuse să facă plimbări lungi, la care din când în când mă invita şi-mi povestea toate lucrurile plăcute pe care şi le amintea.
Într-o zi, când ne plimbam prin centrul oraşului, m-a oprit şi mi-a spus: „Să nu te măriţi vreodată cu Realitatea. Să nu faci aceeaşi greşeală pe care am făcut-o eu. Mi-a fost atât de frică ca lucrurile bune din viaţa mea să nu fie adevărate, încât mi-am pierdut încrederea în ele atunci când am simţit că s-au schimbat. Aşa că am vrut să ştiu adevărul, să trăiesc în realitate, dar mă tem că aceasta nu este viaţă, draga mea. Într-adevăr, neavând speranţe, nu puteam să sufăr, dar nici nu găseam vreo bucurie în ceea ce făceam. Momentele şi cuvintele sunt făcute pentru a fi trăite, nicidecum puse la îndoială. Odată puse sub semnul întrebării, îşi pierd tot farmecul. Singurul lucru la care trebuie să ai grijă este persoana cu care le împarţi.”
Şi aşa am făcut. Nu m-am măritat niciodată şi nici nu am pus la îndoială nimic din ceea ce-am împărtăşit cu oamenii pe care i-am lăsat în viaţa mea. De multe ori am vrut să ştiu adevărul despre cei care urmau să mă dezamăgească, dar în ciuda faptului că au făcut-o, eu nu am avut nimic de regretat.

Diana Ștefănescu

Diana Ștefănescu, 21 ani. Graphic Designer & Specialist Comunicare. Cluj.