Repetiție generală

Orașul nostru are și filarmonică.

În fiecare joi, cu excepția perioadei de vară când stagiunea e închisă, se organizează concerte. Sunt invitați dirijori și soliști din țară și străinătate.

Publicul fidel al concertelor îl reprezintă generația de peste șaizeci, mulți pensionari, intelectuali. Sunt oameni prevăzători, și-au procurat din timp abonament, au locul lor, rezervat și vin la filarmonică în fiecare săptămână. Se cunosc între ei deoarece se întâlnesc aici de ani de zile. În pauză se adună în grupulețe în foaier și discută aprins. Mai discută la plecare, în timp ce stau cuminți la rând la garderobă, când, mai ales iarna, domnii, galanți, le ajută pe doamne să se îmbrace. Apoi se împrăștie, perechi-perechi, sprijinindu-se de braț sau singuri, pe străzile încă animate la acea oră ale orașului.

Eu nu mi-am cumpărat niciodată abonament pentru că nu merg în fiecare joi la concert. Doar uneori, și atunci îmi cumpăr bilet în picioare, care este mai ieftin și nu mi s-a întâmplat niciodată să nu găsesc un loc liber.

Hotărârea de a merge sau de a nu merge la concert o iau de obicei în ultimul moment, în funcție de programul meu din acea zi și în funcție de ce ne-a pregătit filarmonica. Pentru asta, fie consult site-ul oficial fie, dacă fac o plimbare prin centru, mă opresc dinaintea avizierelor primăriei pe care sunt lipite afișele tuturor evenimentelor importante din oraș.

Ultima dată când am examinat avizierul privirea mi-a fost atrasă de bine-cunoscutul afiș al filarmonicii pe care, de data aceasta, stătea scris cu litere îngroșate numele Dirijorului și ceva mai jos numele unui foarte cunoscut Actor, care în acest spectacol avea rolul de narator. Spectacolul se numea Suita Peer Gynt.

Prezența celor două nume pe afiș îmi spunea că, de data asta, dacă mă duc la filarmonică în ziua spectacolului cu câteva minute înainte de începere, am toate șansele fie să nu găsesc deloc bilet, fie, chiar dacă totuși găsesc un bilet în picioare, să fiu nevoit chiar să stau în picioare pentru că toate locurile vor fi, cu siguranță, ocupate. De aceea, fiindcă până joi mai erau câteva zile, m-am dus direct la casieria filarmonicii. Din păcate toate biletele cu loc se epuizaseră chiar în acea dimineață.

Dar mai era o variantă, repetiția generală cu public, dimineața, tot joi, înainte de concert, mi-a spus casiera.

Nu mai fusesem niciodată la o repetiție generală a unei orchestre simfonice. De aceea, joi dimineața m-am dus la filarmonică.

Era devreme dar încă din foaier se auzea vacarmul instrumentiștilor de pe scenă acordându-și și încălzindu-și instrumentele. Sala încă nu era plină. M-am așezat cât mai în față și am aruncat o privire de jur-împrejur. Spectatorii erau în marea lor majoritate doamne, frumos aranjate, trecute de vârsta a doua. Și asta pentru că în tinerețe Actorul a fost idolul generației sale și nu numai. Îmi amintesc de filmele în care a jucat cu mulți ani în urmă. Pe atunci era un bărbat înalt, bine făcut, atletic, blond, cu privirea pătrunzătoare și semeață. L-am văzut jucând în filme, personaje din poveste, feți frumoși sau haiduci, războinici, înconjurat întotdeauna de cele mai frumoase actrițe, vorbindu-le cu vocea sa unică, puțin răgușită, inconfundabilă. L-am văzut de câteva ori și pe scenă, dar atunci era deja bărbat în toată firea. Spre deosebire de film, văzându-l jucând teatru am înțeles că Actorul era mult mai profund și mai complex decât părea pe ecran. Cele câteva, din păcate foarte puține, roluri dramatice în care mi-a fost dat să-l văd m-au făcut să înțeleg ce înseamnă un actor foarte bun, dăruit cu har actoricesc, sau un profesionist, mânuitor desăvârșit al acestui meșteșug miraculos. Sau amândouă la un loc. De fiecare dată a pus stăpânire pe noi, cei din sală, am trăit emoții de o forță și intensitate cu totul neașteptate.

Dirijorul a intrat în sală prin ușa publicului, neauzit și nebăgat în seamă de nimeni. Este octogenar, masiv și pășește cu dificultate. Ajuns înaintea scărilor care urcă pe scenă se oprește, întreabă ceva pe un mașinist și se așază pe un scaun, cu fața spre noi, sala cu spectatori. Ne spune că Actorul, naratorul, încă nu a ajuns, dar vine cât de curând. Vorbește încet, parcă ar vrea să se scuze pentru întârzierea Actorului. Îl auzim doar cei din primele rânduri. În același timp alămurile se încălzesc și scot niște vâjâituri și fluierături cât se poate de stridente și neplăcute. Dirijorul se uită în sus, spre balcoane si loje. Ce sală frumoasă avem, ne spune. Vine cu mare plăcere aici de fiecare dată. Ne amintim împreună de vremurile când concertele se organizau într-o altă sală, mult mai mică, de dirijorii noștri de altădată al căror nume el nu și le mai amintește, dar i le spunem noi, cei câțiva spectatori care auzim ce spune. Mi-l amintesc pe Dirijor când, odată, demult, imediat după inaugurarea reconstrucției din temelii a sălii celei noi, la terminarea concertului, în loc de bis ne-a povestit cum primul instrument la care a învățat el să cânte a fost mandolina. Apoi cineva i-a adus o mandolină și el ne-a cântat câteva melodii. A fost o seară foarte emoționantă.

Deodată se face liniște. Muzicanții se dau la o parte și în fundul scenei apare Actorul. Salută pe toată lumea cu voce puternică și înaintează încet, precaut, printre scaune și stative pentru partituri, spre noi.

Îl recunoaștem imediat. Îmi pare că nu s-a schimbat deloc de atâția ani. La fel de înalt, impunător, ne domină cu privirea ușor încruntat, îmbrăcat impecabil într-un costum negru și o batistă de mătase roșie la buzunarul de la piept. Fularul alb îi dă una aer boem. Nu are vârstă, îl vedem la fel ca acum mulți ani, e același. Acum a ajuns în fața noastră și ne privește, pe fiecare în parte, de la înălțimea scenei făcută parcă anume, doar pentru el. Ne mulțumește că am venit la repetiția generală a spectacolului. Aceeași voce puțin răgușită, atât de cunoscută. Îi place la noi, îi place mult orașul, dar pronunță numele altui oraș. Nimeni nu-l corectează. Privește spre orchestra care parcă a înlemnit. Și muzicanții îl privesc fascinați. Ce fete frumoase avem în orchestră, spune Actorul. Pe concert-maistru îl întreabă cum îl cheamă și își amintește de un personaj de poveste cu același nume, dintr-un film în care a jucat cândva. Vorbește mult, povestește episoade din viața lui, ne spune câte ceva despre spectacol. Vorbește liber, este colocvial și prietenos. Doamnele îl sorb din ochi.

Îl ascult și eu, așezat confortabil în scaunul meu din primele rânduri. Ceva mă irită. Textul pentru piesa de teatru îl scrie dramaturgul. Poate fi mai bun sau mai prost. Poate fi jucat și peste secole sau doar de câteva ori, într-o stagiune oarecare. Uneori scrie ușor, alteori mai greu, uneori în câteva zile iar alteori de-a lungul a mulți ani. Scrie, șterge, din nou scrie, rupe pagini și se apucă din nou. Recitește, recompune și, după multă trudă, când textul e perfect cizelat și șlefuit ca o lentilă de telescop, când cuvintele, rimele și ideile care îl compun încep să curgă armonios, în sfârșit textul se tipărește și ajunge la actorul care îi va da viață. Este clișeul bine-cunoscut al travaliului scriitoricesc, ilustrat în atâtea filme, pe care încerc să-l extind și să-l aplic și în cazul dramaturgului.

Privind o piesă de teatru putem să apreciem cât de bine a fost jucată, cât de mult a reușit un actor sau altul să ne emoționeze, să ne introducă în atmosfera și lumea din acea piesă, să ne ajute să trăim cât mai intens povestea. Pentru asta el folosește în primul rând textul dramaturgului, peste care așază meșteșugul și harul său de artist. Cu excepția unor situații în care, din diferite motive, actorul trebuie să improvizeze cuvinte sau fraze întregi. Ceea ce spune el pe scenă a fost scris de altcineva. Jucând o piesă oarecare, ce ne spune însă actorul despre el însuși? Atunci când mă gândesc la un actor, imediat fac legătura cu rolurile în care l-am văzut jucând, cu replicile pe care le-a spus, cu gesturile făcute pe scenă, mișcările, intrările, ieșirile și în final plecăciunile mute în aplauzele publicului spectator. Dar actorul, ca om, pentru mine rămâne un necunoscut. La un moment dat însă se ivește ocazia să văd și să aud vorbind un om, actor de meserie, dar care acum nu este pe scena teatrului, nu joacă nici un rol. Este el însuși și vorbește ca orice om obișnuit, face glume, mai bune sau mai rele, face remarci mai mult sau mai puțin inspirate, comentează evenimente, vorbește despre politică și politicieni, la fel ca noi toți. Faptul că el este actor nu-l ajută să știe mai mult decât ceilalți despre viața de zi cu zi, să priceapă mai bine ce se întâmplă în lume, nici măcar nu-l ajută să aibă mai mult umor sau să fie mai spontan și mai spiritual. Mă simt puțin dezamăgit. Aș fi vrut să nu-l văd niciodată în ipostaza unui om obișnuit, vorbind liber, trădându-și singur limitele condiției sale  spirituale, ci să-l știu totdeauna învăluit în personalitatea studiată și elaborată a personajelor sale. Mă gândesc că asta este crucea pe care ar trebui să o poarte actorul, să nu apară niciodată înaintea publicului său fără să interpreteze un rol, să nu-i vorbească niciodată liber, să nu-i spună ce gândește pentru că riscă, mai mult decât oricare alt slujitor al artelor, să dezamăgească, cuvântul spus fiind instrumentul principal al artei sale.

În sfârșit Actorul ajunge la stativul pe care își așază textul. Își potrivește lampa și-l caută din priviri pe Dirijor.

– Maestre, începem?

Dirijorul se scoală greoi de pe scaunul pe care a șezut câtă vreme l-a așteptat și urcă încet scara ce duce pe scenă. În capul scării Actorul îl așteaptă și-i întinde o mână. Ajuns sus Dirijorul se oprește să-și tragă sufletul și atunci Actorul, dar în același timp și noi observăm că vesta de lână neagră a Dirijorului nu e bine încheiată, că a încurcat nasturii și într-o parte vesta atârnă mai jos decât în cealaltă. Actorul îi spune ceva și se apucă amândoi să descheie și să încheie cum trebuie nasturii. Actorul dă vina pe vârstă, se scuză și așa aflăm că e mai bătrân decât Dirijorul cu un an.

În sfârșit maestrul ridică bagheta și, în acompaniamentul discret al viorilor  și fagotului, flautul începe să țeasă o melodie simplă, fermecătoare. Apoi melodia e preluată de oboi, apoi din nou de flaut până când, la un semn al Dirijorului, toată orchestra reia aceeași melodie în forță, într-o cascadă de sunete armonioase. Atunci, deodată se aude vocea de tunet a Actorului, aproape un strigăt, puternic și solemn.

– Norvegia, ținut al zăpezilor și al munților prăpăstioși… Așa a început în acea dimineață povestea lui Peer Gynt.

Parcă smuls din scaunul meu de pluș mă simt deodată purtat prin cerul rece, tăios și limpede al nordului, văd pădurile de brad și piscurile ascuțite acoperite de zăpadă, prăpăstiile în străfundurile înnegurate ale cărora se prăbușesc apele cristaline ale cascadelor de munte, fiordurile cu apele lor încremenite și apoi marea cea rece și valurile înspumate izbindu-se de stâncile înghețate.

Actorul, împreună cu orchestra și Dirijorul ei, deapănă povestea flăcăului Peer. Vedem aievea toate întâmplările, fanteziile și năzdrăvăniile sale. Deodată aflăm că Ase, mama lui Peer, e pe moarte. Se văd pentru ultima oară. Actorul abia mai poate vorbi, durerea e sfâșietoare, un nod în gât se pune ca un cârcel și lacrimile nu pot fi stăpânite. Buzele încep să tremure și privirea se îneacă în jale.

– Maestre, să facem o pauză, spune Actorul cu voce stinsă.

Magia nu se destramă imediat. Nu se aude nici un zgomot. Muzicanții au și ei ochii roșii de plâns. Actorul pare sfârșit, asudat la tâmple, își proptește privirea în podeaua scenei, mâinile îi atârnă inert, își mușcă buza de jos. Apoi, epuizat, se așază pe un scaun.

Deodată, din sală se aude sunând un telefon, la câteva scaune distanță de mine. Dar nimeni nu face nici o mișcare. Telefonul continuă să sune.

– Vedeți că vă sună telefonul, spune Actorul și își ridică privirea spre o doamnă în vârstă, micuță și cu părul cărunt și bucălat. Răspundeți, mai zice. Apoi își întoarce privirea spre Dirijor. Toți mai greșim, nu? că de aia e repetiție.

Povestea se apropie de sfârșit. După ce a străbătut mări și țări, Peer Gynt, bătrân, scăpat cu greu din naufragiu, ajunge din nou pe țărmurile Norvegiei. E trist și îngândurat, tristețea bătrânului care își revede viața întreagă în doar câteva clipe și se gândește la rostul ei. Privirea e absentă, aleargă de colo colo fără să vadă nimic. Atunci se aude vocea, la început gravă și tristă, a unei femei. Este Solveig, fata pe care Peer a cunoscut-o cândva, în tinerețe, și care l-a așteptat în tot acest răstimp. La primele sunete ale cântecului, Actorul își ridică brusc ochii din podea, privirea prinde viață, un zâmbet stingher prinde să-i lumineze fața cu un licăr de speranță. Solveig se apropie de el din spate, vine încet și cântă despre așteptarea ei de o viață. El nu îndrăznește să o privească, dar îi simte mâinile pe umerii săi. Cântecul se înveselește, este cântecul de primăvară al păsărilor din pădurea norvegiană. Peer îi apucă o mână lui Solveig și o duce la buzele sale însetate de iubire târzie și nesperată. Apoi o așază în dreptul inimii sale, o acoperă cu mâna lui mare, o apasă pe piept. Rămân așa, ea ținându-l în sfârșit în brațe, de data asta pentru tot restul vieții care le-a mai rămas.

E. Rădulescu

.