De când am început să scriu la un roman în care abordez povestea din perspectiva unui personaj feminin, am observat că dezvolt o tendință de a citi tot mai multă literatură scrisă de femei. Poate că în felul ăsta mă apropii mai mult de acea parte feminină din mine de care am nevoie pentru a scrie povestea cu naturalețea (atât de) necesară. Astfel, Noaptea dintre lumi a căpătat întâietate pe lista cu lecturi – păstrez întotdeauna în bibliotecă un stoc de cel puțin 10-15 cărți necitite, pe care le alternez în funcție de stare sau preferințe.
E prima întâlnire cu scrierea Irinei Georgescu Groza. Înainte de asta, știam că i se publicase o proză scurtă în Iocan, într-un număr anterior celui în care apărusem și eu c-un text (în opinia mea, a fost selectat cel mai slab dintre cele pe care le propusesem) și că debutase c-un volum de povestiri, bine primit de public.
Noaptea dintre lumi a apărut în colecția N’autor a editurii Nemira, colecție coordonată de Eli Bădică și din care am mai citit două cărți bune (Fetiș, de Horea Sibișteanu și Un cal într-o mare de lebede, de Raluca Nagy). Subiectul e împărțit în trei părți. În primul, intitulat Saltul, autoarea ne transpune cu îndemânare într-o poveste bine ancorată în realitate, cu o vagă tentă de fantastic, mai mult sugerată. Ni se face cunoștință cu Ana, o liceană a cărei particularitate e faptul că s-a născut cu părul alb, ceea ce le oferă băieților de vârsta ei un motiv să o trateze ca pe-o ciudată. Pe parcurs, se va confirma bănuiala că părul alb nu e singurul detaliu care o face specială pe fată. Zona de fantastic este atât de bine dozată în această primă parte – concentrată pe relația Anei cu a profesorului ei de engleză, de care se îndrăgostește, a relației cu bunica, în a cărei grijă se află, pentru că mama fetei a plecat în căutarea soțului dispărut de acasă (acțiunea are loc prin anii 80), a relației de la școală ș.a.m.d. – încât m-a făcut să-mi spun că am în față una dintre cele mai bune cărți din literatura română pe care le-am citit în ultima vreme. Frazarea e sigură, concentrată pe subiect, pe livrarea poveștii, fără divagări și alte inutilități.
Îi vedeam de sus, de la fereastra camerei mele, pe cei adunați pe trotuar, dar, când coboram din scară, se făceau că nu mai văd, continuând să șușotească. La școală fusese mai rău. Unii colegi ziceau că am perucă, alții nu se lăsau până nu mă trăgeau de păr. Mi se păreau toți imaturi, lipsiți de griji, preocupați de cât de bine aruncau cu cocoloașe de hârtie spre tabla pe care scria profesorul, nimerindu-mă uneori și pe mine. Suportam hlizelile și mă făceam că nu-mi pasă. (pag. 28-29)
Singurul păcat al autoarei e că în această primă parte a ridicat foarte mult așteptările cititorului. Din cauza asta, continuarea, Povestea lui Lumen, în care rolul de povestitor îi revine unei ființe magice, m-a scos puțin din poveste. Dar nu foarte mult. Până la urmă, m-am convins că e o adăugire interesantă – rotunjește și mai bine subiectul. Doar că mă așteptam ca ultima parte – Între cer și pământ – să reia povestea în ritmul impus de Saltul. Nu se întâmplă asta. Realismul magic de până aici capătă proporții fantastice, scenariul devenind unul apocaliptic.
Oamenilor le este frică, nu le place noroiul, deși nu au nicio problemă să străbată pământul cu picioarele, să-l alerge, să-l sape, să ridice case urâte pe el. Noroiul ce îi invadează dinspre cimitir este, ce-i drept, special, în el apar, când nu te-aștepți, dinți, oscioare gălbui, păr, dantele deșirate, înnegrite. Vor să fugă din calea lui, acum să malaxorul din cimitir se apropie de ei și-i poate prinde în vârtejul lui, deja mâzga s-a întins până la etajul doi, cizmele de cauciuc par să clefăie când pășesc pe trepte, în stradă se lipesc cu totul și sunt greu de ridicat.
(pag. 207-208)
Au loc mai multe ruperi de ritm, ceea ce poate avea efectul să-l dezorienteze pe cititorul care încă mai caută acea senzație de la început, iar acum e pus în situația de-a face un efort (chiar dacă minim) ca să înainteze spre finalul cărții, în loc să se lase purtat către acesta.
Mi-ar fi plăcut ca povestea să fie redată într-un mod mai liniar, deoarece subiectul e suficient de puternic încât să se susțină singur, să nu aibă nevoie de alte trucuri, dar asta nu mă împiedică să spun că Noaptea dintre lumi rămâne totuși un roman curajos și cât se poate de original.
Imi plac recenziile sincere, in care se arata si punctele tari si cele slabe. Cand citim o carte care ne incanta in mare parte se intampla de multe ori ca, la un moment dat (de obicei spre final sau cand suntem deja prinsi de poveste) sa simtim ca am vrea ca lucrurile sa se intample ca in imaginatia noastra, adica putin diferit de cum decide autorul :-)
Hm, nu mi-aș dori neapărat ca o poveste să se termine cum aș vrea eu – dimpotrivă, chiar îmi plac suprizele. Cum spun și la finalul recenziei, cartea asta e foarte bună – doar că prima parte mi s-a părut că ar fi mai bună ca restul :)
M-ai făcut curioasă și cred că o să citesc romanul Irinei Georgescu Groza. Interesantă găselnița cu părul alb. Dar și mai curioasă sunt despre ceea ce spui la început, că scrii un roman din perspectiva unui personaj feminin. Abia aștept să-l citesc fiindcă și mie îmi place să intru în pielea personajelor mele fie ele feminine, fie masculine . Spor la scris.
Recomand cartea, sigur o să-ți placă.
Cât despre romanul meu (la care n-am reușit să mai scriu de multă vreme), i-ai citit primul capitol: https://liternautica.com/marul-stricat-1/
Interesant ca pe mine din contra, m-a convins sa nu o citesc. Pasajele citate nu ma atrag deloc, mi se par generalitati pe care le poate scrie oricine.
Fraza urmatoare dezvaluie o eroare logica de constructie: „Oamenilor le este frică, nu le place noroiul, deși nu au nicio problemă să străbată pământul cu picioarele, să-l alerge, să-l sape, să ridice case urâte pe el.” Deci. Omenilor nu le place noroiul. Dar nu au nici o problema sa.. (adica in ciuda faptului ca nu-mi place noroiul, etc etc). Atunci nu ar fi logic sa se termine cu „sa ridice case frumoase pe el” ? Altfel dupa mine fraza are o hiba.
La fel, mai curios m-ai facut sa vad cum te vei descurca tu sa-ti dezvolti personajul feminin, presupun ca la persoana 1-a :)
Totusi, si intr-un roman clasic, dintotdeauna scriitorul a trebuit sa intre perfect in pielea personajelor feminine, a se vedea Anna Karenina. De-asta am si zis: presupun ca povestea ta va fi la persoana 1-a. Spor!
Te grăbești să tragi concluzii, Cornel. Fraza aia arată bine acolo, în carte. Și are și logică.
E mai ușor să intri în pielea personajului când scrii despre el din perspectiva povestitorului :)
Citita pe portiuni propozitia suna asa:
„Oamenilor le este frică, nu le place noroiul, deși nu au nicio problemă să ridice case urâte pe el.” Pot sa zic ca are logica dar nu o inteleg. Adica de ce construiesc oamenii case urite pe noroi daca nu le place noroiul? Explica-mi. Pentru ca locurile „uscate” au fost luate de altii? Pentru ca e la indemina sa faca caramizi din chirpici acolo unde e noroi?
Apoi, nu stiu, dar eu daca as fi fata si m-as fi nascut cu parul alb (si as fi adolescenta) m-as vopsi si gata. Nu de alta dar cunosc o astfel de fata, parul ei e alb dar numai ea stie. In timp ce mama ei, invers, a ales sa nu se vopseasca niciodata, arata f bine, exotica chiar. Poate ca e scrisa ok dar eu caut romane cu subiect mai de impact. Vreau sa spun, „defectul genetic” de a se fi nascut cu parul alb implica afectarea unei singure persoane ori eu in general caut chestii mult mai complexe, romane in care sint afectate de „ceva” multe persoane, eventual intriga complicata si interactiunea mai multor personaje.
Un mic typo aici: „Vor să fugă din calea lui, acum să malaxorul ..”
Marul stricat deci.. bun pasaj ala de-acolo! ;)
Are altă semnificație noroiul ăla, nu trebuie luat ca atare – vei înțelege asta dacă citești romanul. La fel și părul alb. E chiar de impact cartea, dacă ținem cont de cele pe care le-ai enumerat :)
Poate intai sa caut iar povestea ei din Iocan s-o recitesc :)
Îmi vine să râd, fiindcă citind comentariul lui Cornel, acum trebui să îți mărturisesc că și eu m-am gândit că o fată care s-a născut cu părul alb, spre adolescență l-ar fi vopsit imediat. De aceea am spus în comentariul meu ”găselnița” cu părul alb. Dar înțeleg că personajul simte o mândrie aparte și acest păr alb e un fel de emblemă a ei, fiindcă este o fată diferită de ceilalți…