Chiaburii

Văzându-l, de cealaltă parte a ferestrei și a gardului, pe omul cel ciufulit, cu pielea bronzată și hainele murdare, privind-o țintă în timp ce ea își schimba hainele, femeia brunetă fu în mod îndreptățit speriată. În spatele bărbatului ea putea vedea pâlcul cel mic de verdeață și cerul întunecat de prezența norilor de furtună. Ea era sora Mariei, Maria fiind proprietara casei, și venise acolo în vizită. Iar el? Ei bine, povestea lui e mult mai complicată. El era Marian și venise acolo ca să muncească pământul pentru câțiva lei și-o masă bună.

– De ce-l lași p-ăsta să se aciueze pe aicea? Tu nu vezi cum e? Poate să-ți facă rău, Mia!
– Lasă-l fată în pace. E amărât și el. Dacă ai ști tu povestea lui…
Marian își luă sapa zâmbitor și merse șchiopătat până în grădină. Urma încă o zi grea de muncă, dar asta nu-l deranja pe el. Lui îi plăcea. Îi plăceau soarele și pământul, îi plăcea ploaia de vară venind pe neașteptate, roua de dimineață și aerul de la apus iar, mai apoi, cerul nopții. Și după toate acestea, el ar fi plecat la casa lui de pe ulița pe care ai fi văzut-o, mergând pe drumul principal, exact după ce ai fi trecut de casa Mariei. Și-așa în fiecare zi, de la un stăpân la celălalt, alte fețe, alte sarcini. De când?
Într-o zi, Maria îl luă și-l duse într-o curte mare și frumoasă și nu era curtea ei. Deschizând poarta de metal, ai fi văzut intrarea în casa cea mare, ciocănelul de bronz cu cap de leu și, mai încolo, în fața terasei, o suprafață uriașă acoperită cu gazon. Mergând în jurul casei, pe trotuarul de lângă, ai fi găsit cuștile câinilor și ți-ai fi acoperit urechile pentru a nu fi asurzit de lătratul acestora și te-ai fi ascuns după un om de-al curții pentru a nu fi linșat. Mai departe, deschizând o portiță de lemn, ai fi intrat în grădina cu zarzavat și diverse fructe, și-ai fi văzut sera și livada. Și te-ai fi oprit căci acolo era locul muncii tale.
– Stai aicea, Mariane, că mă duc să-l chem pe șefu’. Să nu faci vreo prostie că mă bagi în belea. Să știi că-i o mare onoare să fii aicea, în curtea șefului, că el e om mare din capitală.
Maria îl aduse numaidecât pe omul cel mare în fața lui Marian. Era un bărbat pe la vreo treizeci și ceva de ani, mult mai înalt decât Marian, cu părul blond și-un început de chelie, pielea palidă, îmbrăcat în cămașă și blugi și privind în sus, către cerul de după ploaie. Și-acolo își lăsă privirea chiar și când începu să vorbească.
– Ce mi l-ai adus mă p-ăsta? Râse. Tu nu te uiți la el?. Hai fie. Îl las aicea. Zi-i să scoată toți boscheții aia de acolo dintre livadă și seră că nu-mi mai trebuie. Să nu mai văd nimic în afară de iarbă.
Marian se obișnuise ca ceilalți să-l privească de sus, dar încă îl durea undeva adânc la auzul acelui gen de cuvinte. De fiecare dată când le auzea, el se gândea din nou la ce era în neregulă cu el, la viața și trecutul său. Și se uită-n băltoaca de jos și-și studie hainele și fața. Și-acolo vedea un bărbat tânăr și slab, aproape de treizeci de ani, care părea mult mai bătrân decât era cu adevărat, cu părul brunet, puțin ciufulit, cu mustață, sprâncene oarecum stufoase și doar puțin prea lungi și hainele doar ponosite și nu murdare. Nu vedea nimic dezgustător sau respingător. Și-atunci de ce auzea asemenea cuvinte? Ete, las’ că trece. Acum hai la treabă! Fiecare frunză atinsă, fiecare rădăcină scoasă din pământul umed și fiecare petală zdrobită sub picioarele sale lăsau mirosuri exotice și noi în urmă. Astea nu erau plante d-ale locului și de aceasta își putea da seama până și Marian. Dar el trebuia să scoată și să lase doar iarba-n urmă. Restul îi era inutil și gânditul nu i se potrivea unuia ca el.
Pe la prânz cerul era încă înnorat, dar razele ajungeau până la ochii lui. Era o lumină artificială, caldă dar aproape mată, fără luciu. Marian se așeză pe iarbă și se uită-n sus, orbit de albul perfect. Din acel alb răsări umbra cea mare și-atotcuprinzătoare a omului înalt care, la fel ca și Marian, privea-n sus și doar acolo.
– Ridică-te…Lumina nu-și pierdea din intensitate odată cu înălțarea. Bărbatul coborî privirea și-o lăsă să cadă peste peticul de iarbă acum gol. De-abia îi puteai vedea ochii, îi ținea aproape închiși ca și cum s-ar fi uitat către mari depărtări. Apoi gâtul i se mișcă rapid, într-un spasm nenatural, aproape robotic, iar Marian simți pe obrazul său și, mai apoi, ducându-se către coloană, un contact subit și violent ce-l aruncă înapoi, cu fața în jos, pe iarba umedă. Stând în acea poziție, Marian își amintea, fără să înțeleagă de ce, de ochii fratelui său, de vocea subțire și slabă a unchiului ce a murit și de conturul ușii casei din copilărie ce se deschidea într-o lumină orbitoare și de umbra neagră a mamei în acea lumină. Auzea vocile din spatele său. Auzea vocea Mariei și vocea puternică și liniștită a omului înalt și bogat, dar nu putea înțelege ce spuneau. Dar și vocile se opriră la un moment dat, iar el putu dormi, pentru ceva timp, în liniște acolo. Se făcuse frig când izbuti el să se trezească și să se ridice. Nu mai era urmă de soare. Cerul atât de cenușiu și frigul te făceau să crezi că urma să ningă. Înaintă cu piciorul său cel bun către curtea principală, lăsând în spate livada, cuștile cu câinii adormiți și înfrigurați, casa cea mare și impozantă. Neștiind pe unde să iasă, se încumetă să sară gardul cel înalt și-ateriză, aproape pierzându-și echilibriul, pe pământul uliței nepietruite. Și merse încet înainte, fără a părea că s-ar gândi la ceva. Era Marian cel dintotdeauna. Asta gândea Maria privindu-l de la geamul casei sale, urmărindu-l până ce el ajunse aproape de locul în care, acum mult, mult timp, cu siguranță, fără doar și poate, fusese fericit, având în fața promisiunea unui viitor plin de lumină.
Maria văzu, pentru prima dată după mult timp, un apus complet şi curat, fără de nori, şi gândi că se terminaseră în sfârşit zilele de ploaie. Se duse apoi în bucătărie, unde o aşteptau sora şi fiul ei, şi începu să pregătească cina. Băiatul era totul pentru Maria de când murise soţul ei într-un accident de maşină. Se crezuse blestemată, dar văzându-l pe cel mic, atunci la vârsta de trei ani, zâmbind şi-alergând neştiutor, trecuse şi peste asta şi mersese înainte.
– Ce ai Mia de eşti aşa abătută?
– N-am nimic. Mă gândesc doar la Marian şi la ce s-a întâmplat azi…
– Ce s-a întâmplat, mamă? De ce n-a venit Marian azi la noi?
– Nimic, mamă, lasă!
– Păi zici aşa şi mă laşi acum în coadă de peşte?
– Ia mai bine du-te tu şi fă-ţi temele. De-abia după ce băiatul plecă, Maria se învoi să vorbească.
– Nu a fost corect, Elena. I-a zis să scoată toţi boscheţii şi după aia s-a întors şi l-a lovit şi mi-a zis că i-a scos nu ştiu ce plantă scumpă. Şi mi-a zis să plec să-l las acolo că cică mă dădea afară dacă-l luam cu mine. Şi-a rămas acolo pe vine şi se uita la el, la Marian cum stătea prăbuşit pe jos. Eu ştiu cum e omul ăsta, aşa sunt toţi bogătanii, dar ce puteam să fac? Când zice ceva, se ţine de promisiune. Nu pot să-mi pierd slujba că am şi eu copilul ăsta. Singurul motiv pentru care mă mai ține pe acolo este că a fost prieten bun din copilărie cu Alin. Pe mine nu mă prea simpatizează. Dar am greşit, Elena. Trebuia măcar să-i zic ceva lui Marian. Am greşit…
– Ce tot ai cu omul ăsta, cu Marian?
– E mult de spus și n-am chef acum.
– Sunt sora ta. Crezi că n-aș înțelege? Ai spus că o să-mi zici povestea lui. Spune-mi…
Maria rămase tăcută. Spălă roșiile și le puse în bol, închise robinetul, se așeză pe scaun și începu să-și studieze curtea în lumina slabă a înserării, cu pisica sa adormită lângă fereastră, păsările urcate-n copaci scoțând sunete sfioase și rare și leagănul mișcându-se ușor în bătaia vântului. Apoi începu, dintr-o dată, să vorbească.
De fapt, în ceea ce o privește pe Maria și din punctul său de vedere, aceasta nu era o poveste specială sau una care merita istorisită. Era doar o poveste ca oricare alta, ca a oricărui om, una care se dorea spusă doar în lumina evenimentelor din acea zi și nu din alte motive.
– Elena, vezi casa asta în care stăm noi, eu și băiatul meu? Casa asta nu e a noastră. Zâmbi, luă o gură de ceai și făcu o pauză de jumătate de minut, parcă dorind să alimenteze un efect dramatic.
– E a bunicilor lui Alin și ne-am mutat aici după ce ne-am căsătorit. E o casă foarte, foarte veche și asta se vede peste tot. Uite-acolo în crăpăturile din colțul peretelui și-acolo în dormitor, în poza aceea veche de pe perete – o mai știi? sigur o știi că ți-am arătat-o – cu omul bătrân uitându-se urât și-n lucrurile vechi din beci, ziare din vremea interbelică și chiar de mai înainte, postere cu femei de mult moarte, și-n nucul cel vechi și putrezit ce stă sa cadă pe casă la orice vânt mai puternic…
– Fată, ce ai? Încerci să mă sperii? Să știi că nu reușești, spuse Elena în pofida tremurului ce-o cuprinse de câteva secunde. Maria își ridică privirea din lemnul mesei și lăsă lumina rece a becului să i se reflecte în ochii mari și negri. Fruntea începea să i se brăzdeze-n adâncituri tremurânde iar linia buzelor rămânea dreaptă, nemișcată. Atunci, scoase un geamăt mic, nenatural și rece, un fel de ’’hoh’’, și întoarse încet capul, aceeași expresie rămânându-i pe față, către hall-ul minuscul, cufundat în întuneric din spatele Elenei. Elena, parcă realizând că-și întârziase o reacție cu câteva minute, lăsă să-i scape un țipăt slab și scurt, iar apoi se uită nedumerită-n jur și sări de pe scaun în spate, cu ambele picioare în aer, cu păru-i voluminos și negru despicându-se-n mii de filamente nestăpânite.
– Ce-ai fată? Ce ai? spuse ea aproape imediat. Privirea tremurândă își găsi ținta în negura hall-ului, dar oricât se acutiza, nu izbutea să repereze nimic straniu. Atunci se mută pe fața încă neschimbată a Mariei. Elena se chinuia să înțeleagă ce provocase acea expresie de oroare, expresie ce luase locul primului motiv de îngrijorare, cel al hall-ului întunecat din spatele său, în mintea ei.
– Ce ai? Repetă.
Maria privi din nou în întunericul serii de dincolo de fereastră. Ridurile îi părăsiră fruntea iar linia gurii i se curbă în jos. Ochii, până mai atunci înghețați, țintuind hall-ul, erau acum umezi și își țineau irisurile în colțuri, parcă chinuindu-se să le oprească evadarea către depărtări infinite și intangibile. Iar în același mod, mintea își ținea cu greutate gândurile-n loc, nelăsându-le să scape în tablouri nostalgice din trecut. Elena simțea că sora sa stătea să plângă.
– Ai rămas la fel, spuse Maria cu o voce mai mult șoptită, oftată. Ești la fel de fricoasă. Atunci, se uită din nou țintă la Elena și începu să râdă cu toată forța de care era capabilă, de undeva din adâncimile gâtului – deși Elena se îndoia că râsul acela monstruos avea o bază anatomică – și în această pornire își aruncă toate funcțiile trupului, lăsând capul pe spate și bătând cu mâinile-n masa de lemn. Pentru Elena, spectacolul acela nu era inedit. Dimpotrivă, se întreba cum putuse să cadă în capcana atât de evidentă și banală, capcană în care fusese prinsă de-atâtea și atâtea ori înainte, încă din copilărie. Fără să spună nimic, ea se așeză la loc pe scaun și, privind la fereastră, cu o arcuire ușoară în colțul buzelor, începu :
– Dă-te dracu’ că a zis mama să te faci actriță…Replica sa intensifică râsul Mariei împreună cu gesturile ajutătoare. Se opri și acesta la un moment dat.
– Scuze, Elena. Aveam și eu chef de un râs bun ca pe vremuri. Dar chiar e serios ceea ce voiam să-ți spun. Lasă-mă să încep…
Marian vine pe-aici în fiecare zi. Nu-și mai amintește ea de când au devenit vizite lui rutină, de ce ar face-o? Ea întotdeauna a avut nevoie de o mână de ajutor în gospodărie, la săpat, cărat, tăiat lemne ori sacrificarea porcului. Și Marian a fost mereu acolo pentru o bucată de pâine, un castron de ciorbă sau câțiva lei. Acolo apare el în fiecare dimineață, înainte ca roua să dispară de pe tăișul ierbii. Matei a început, în timp, să se atașeze de el, deși în primele zile i se părea straniu și înspăimântător. Acum îl ajută să sape via, iar Marian îl ajută pe el să lucreze la căsuța din copac. Iar Maria țipă și zice ‘’Treci în casă și învață și lasă-l în pace pe Marian că n-are chef de copilăriile tale’’ și Marian zâmbește de sus, dintre frunze. Și Maria se duce în cea mai întunecată și mică dintre camere și plânge singură, gândindu-se la soarta copilului său de a a nu avea un tată adevărat și la soarta sa de tânără văduvă. Dar aude din nou de afară râsetele celor doi și, printre lacrimi, începe să zâmbească privind la bolta de viță-de-vie de la fereastră. Însă amărăciunea acelui zâmbet dă drumul la și mai multe șiroaie pe obrajii săi bătuți de vânt. Și-l amintește atunci pe Alin, cum ridicau ei zmee în largul câmpului, cum încercau să-l învețe pe Matei să meargă. Și cel mai mult își amintește fața lui, părul lui șaten și ochii căprui, aluna de pe obraz și locul acela de pe umăr unde se zgâriase-n ramuri. Nu poate înțelege cum nu mai este nimic din toate acestea. Și Matei îi seamănă atât de mult! De fiecare dată când caută în minte, găsește un alt amănunt, o altă amintire fericită care-o face să lăcrimeze. Dar se ridică, iese din cameră, închide ușa și se duce să curețe cartofii. În fine, întoteauna spune prea mult despre ea și deviează de la subiect. Să ne întoarcem la povestea originală. Povestea originală este despre Marian și despre viața sa. E o poveste construită din vorbele babelor de la băncuța din colț și din spusele bătrânului Vasile de lângă moară și ale Lenuței de lângă magazinul lui Iordache, aceasta pentru că Marian nu vorbește prea des, cu atât mai puţin despre el.
Din câte a auzit ea, familia lui Marian a fost extrem de bogată, atât de bogată încât fiecare membru avea casa sa mare și frumoasă – vărul său stătea în vila cea mare, dărăpănată care-i acum a lui nea’ Marin, tacsu-mare în casa cu acea livadă uriașă de lângă câmp și stră-stră-bunică-sa, ea stătea lângă calea cu plopi înalți, aproape de lac și de pădure, în casa aceea de lemn, acum în paragină. Le știi, nu-i așa, Elena? Am trecut pe lângă ele zilele trecute. În fine, adevărul este că alianța aceasta era formată din patru familii înrudite prin grade secundare, terțiare sau colaterale, iar ei influențau toată activitatea din acest sat și din cele înconjurătoare. Dar, în timp ce pădurea încă se întindea și se înălța și se ramifica-n poteci și drumuri nebătătorite – și dacă i-ai fi trecut granițele încă ai fi simțit mereu acea senzație de surditate, de liniște deplină – în timp ce câmpurile se culegeau și se semănau și se schimbau foarte puțin, insesizabil, în timp ce din viața viței-de-vie se mai scurgea o singură secundă, familia aceea mare a început să-și piardă din noroc și putere, să se despartă și să se destrame, să-și lase posesiunile pradă ruinei și moștenitorii veșnic migratori și pribegi ca rămășițele umane ale unui imperiu antic. Dar aceasta nu s-a întâmplat într-o singură generație.
Totul a început când matriarhul familiei, stră-stră-bunica lui Marian, a dispărut fără urmă din casa sa, vecină pădurii și lacului și căii cu plopi înalți. Aceasta se întâmpla pe la sfârșitul anilor ’30, când ghearele războiului se ascuțeau deasupra Europei. Fiul ei cel mai mare a găsit într-o dimineață de sâmbătă – se zice – casa goală. Dispăruseră și femeia și menajera ei. Au renunțat la speranțe doar după căutări îndelungi presupunând că fuseseră mâncate de lupi. Ca să-și stingă suferința, fiul cel mare a luat cu el o mână de oameni și câteva puști și împreună, pe cai, au vânat toți lupii pe care i-au putut găsi în pădure. Iar după asta au trecut mai departe fiindcă acest lucru era natural pentru ei. De ce-ar fi stat să plângă după evenimente pe care nu le mai puteau controla? Cu aceeași vervă cu care-și căutase mama, Mihai a luptat și-a pierit pentru apărarea Nistrului, lăsându-și tânara soție și copilul nenăscut în urmă. Nu i-au găsit niciodată trupul. Dar cei întorși își aminteau privindu-i spatele îndepărtându-se și picioarele înaintând vitejește către inamic și, cu o secundă mai târziu, sunetul asurzitor, fumul cel roșu și țipetele nefericiților. Așa că l-au presupus mort.
La înmormântarea simbolică ce a avut loc aproape de casa femeii dispărute, în spatele rudelor, oameni înstăriți, cu carte, din toate orașele și zonele țării, în spatele lor stătea Maia, soția defunctului, zâmbind atât de frumos și încrezător încât toți credeau că înnebunise, ținându-l pe cel mic, atunci la un an de viață, de mână, privind la iarba câmpiei în bătaia vântului de vară târzie.
Maria încă și-l amintește pe Tata Florea, bunicul lui Marian, cu ochelarii mari și barba groasă, vorbindu-le lor, când erau mici, despre cum fusese satul odionioară. În orice caz, odată cu venirea comunismului, s-a dus și averea familiei și pământurile sale ancestrale, dar nu fără luptă. Frații și verii lui Mihai s-au zbătut atât prin hârtii și documente cât și prin violență fizică.
Mulți au fost duși departe, prin închisori, și nu s-a mai auzit nimic de ei. Și-acasă au rămas mai mult femei și copii. ‘’Daca încă ar fi trăit Mihai’’ gândeau toți. Dar și-au acceptat în final soarta și-au renunțat la răscoală. Și-au lăsat timpul să treacă peste ei, iarbă să le crească-n grădini și zugrăveala să le cadă de pe pereți. Și, ca toți ceilalți, au început să se schimbe cu vremurile și nu s-au mai opus trecerii timpului pentru că nu mai aveau vlaga, dorința necesară. Uite așa au decăzut… Așa s-a ajuns la Nelu, de profesie bețiv, tatăl lui Marian, veșnic locatar al cârciumei lui Trică, lăsându-și casa sa strămoșească și pământul său puțin îndreptându-se către ruina veșnică. Dar nu fusese întotdeauna așa. În tinerețile sale nu foarte îndepărtate brăzda câmpul cu camioneta și, fără să se gândească la consecințe, intra în șanțul cel mare și plin cu bălării și trecea granița spre pădure zâmbind și mai apoi râzând ca un dement. Și-și spăla fața și trupul în apa cea rece a pârâului unde beau căprioarele. Nu mai rămăsese aproape nimic din averea strămoșească a familei la vremea nașterii lui. Iar el învățase meseria de șofer, dar asta îi plăcea și sărăcia nu-l speria pentru că avea libertatea drumului pustiu dintre câmpuri. Pe un astfel de drum o găsise și pe Mădălina, îmbrăcată într-o rochie albă, până la glezne, imprimată cu flori galbene, cu o pălărie de paie acoperindu-i părul șaten, încălțată în sandale de lemn, așteptând un autobuz care nu avea să mai vină. Era o zi caniculară de vară, iar ea se străduia din răsputeri să-l poate vedea pe tânărul ce ieșea din camionetă – atâta lumină orbitoare era deasupra câmpului galben răscopt.
– Vin din București, zise ea zâmbind. Am plecat spre casa bunicilor mei. Dar Nelu a dus-o în satul lui iar ea n-a mai plecat niciodată de acolo. Acum se îmbăiau amândoi în lumina lunii tomnatice, în timp ce puii de căprioară tremurau în tufișuri și iepurii o zbugheau în vizuină de frica sunetului ce-l scoatea adierea vântului rece trecând prin scorbura de salcâm, sunet ce semăna cu urletul lupilor de mult dispăruți.
În timp ce Maria își spunea povestea sa, rămânând câteva secunde pe gânduri pentru a-și aminti dacă o văzuse vreodată, în copilăria ei, pe frumoasa Mădălina, Marian ajungea în sfârșit la ușa casei sale ce era ascunsă de o junglă de ierburi și bălării. Apoi intra, își mângâia pisica înfometată pe cap, îi dădea ceva de mâncare și se așeza pe scaunul vechi, lâsându-și mintea să contempleze trecutul. Își amintea o anumită dimineață, poate cea mai veche amintire a lui, o dimineață fără temperatură. Atât de veche i se părea amintirea, încât nu putea înțelege cum putuse să-i rămână-n minte. În acea dimineață, dacă te-ai fi straduit puțin, ai fi putut vedea, printre frunzele de nuc, după bolta de viță de vie, cerul lipsit de soare și de nori, într-o lumină perfect albă, fără sclipiri. El merse de-abușilea până-n grădină și se pierdu prin plante și bălării și începu să gângurească. Putea mirosi atâtea parfumuri noi și crude, atât de multe că se sperie și formă, din sunete fără sens, un anumit cuvânt. Exact în acel moment zări, ieșind din iarbă ca o plantă exotică și stranie, o mână albă cu degete lungi și subțiri. O atinse și încercă din răsputeri să o apuce ca și cum aceasta ar fi fost centrul labirintului și scopul căutării sale.
– Mama…mama…Femeia îmbrăcată într-o rochie albă, cu părul lăsat liber, stătea cu spatele pe iarbă, privind în sus și zâmbind, cu ochii întredeschiși, între somn și trezvie. Se așeză lângă ea și își cufundă fața în pieptul ei și simți, pe spatele capului, o atingere caldă.
– Hai, e vremea să ne ridicăm.
În cealaltă casă, Maria își continua povestea. Mădălina a murit la câțiva ani după ce a dat naștere gemenilor, amândoi băieți. Bătrânii râdeau spunând că luase cine-știe-ce boală de la broaște și iepuri căci stătea toată ziua la râu, prin câmpuri și păduri și-și lua copiii după ea, lăsând casa nepăzită, în timp ce soțul ei bătea drumurile țării în lung și-n lat ca să scoată bani. Ca multe dintre rudele sale și câțiva dintre strămoșii săi, Nelu a lăsat alcoolul să-i înlocuiască mașina, femeia și copiii. Și-a lăsat capul să-i cadă pe masă și mintea să-i adoarmă, visând la zilele trecutului, atemporale și fără de temperatură. Până se-necă într-o seară, încercând să ajungă acasă, în lacul de lângă pădure.
Marian nu-și amintea multe despre părinții săi. Mult mai multe ținea minte despre unchiul ce-i crescuse pe el și pe fratele său. Nea’ Luca treiera grâul, ei îl ajutau puțin, iar mai apoi fugeau, cu vântul în față, printre lanuri și se pierdeau printre dealurile și coastele câmpului și de-abia mai găseau drumul înapoi. Se bătuseră și se loviseră unul pe altul de-atâtea ori că nici nu mai țineau minte. Dar se aveau doar unul pe altul. Singurii ochi vii pe care Marian îi văzuse vreodată erau cei ai fratelui său. Și singura atingere oferită din inimă fusese cea a pumnului fratelui său. Iar singura bucată de pâine pentru care era cu adevărat recunoscător fusese cea la care renunțase Daniel pentru a i-o oferi lui. Cu gândul la acestea, Marian se ridică de pe scaunul din hall-ul cel mic și înaintă spre profunzimile casei sale. Nu l-au speriat niciodată coridoarele întunecate, podelele de lemn scârțâind sau portretele vechi. Poate îi deveniseră indiferente la un moment dat. În minte îi răsunau doar vorbele Mariei, vorbe vechi și vorbe noi, fără un anumit sens. Uitându-se înainte, la ușa din capătul culoarului, și-ascultând la gemetele casei, el aduse acea voce în realitate și-un ecou îndepărtat dar durabil făcea acum marea casă să tremure lin. În stânga lui, maiestuos și încă lămurit, se afla portretul lui Mihai, cel dispărut la Nistru. Aproape nu-ți puteai da seama dacă era o pictură ori o fotografie. Privind la tânărul brunet, zâmbind imperceptibil, îmbrăcat în haine populare dar, în mod straniu, aproape moderne, cu pușca de vânătoare în mâini și pădurea-i în spate, în depărtări, Marian încerca să-și dea seama ce sentiment era acela ce-i acaparase sufletul de ceva timp.
– Nea’ Luca era om al câmpului, întrerupse Maria tăcerea. Și-avea grijă de puținul rămas și respecta, cât putea și el, moștenirea ce-o primise. Dar n-a avut nici el noroc săracul. Nevastă-sa a plecat în Spania să muncească și-a întrerupt legăturile cu casa. L-a lăsat nenorocita singur cu copiii. Dar el a suportat și asta și-a prins forță privindu-i pe băieții care-i aminteau de fratele său, de tatăl său și chiar de el, în tinerețe. Simțea atâta bucurie și speranță gândindu-se la viitorul lor, la drumul ce urca spre zarea necuprinsă. Atât de mult îl copleșea mulțimea posibilităților. Avea planuri pentru ei, voia să-i dea la facultate în capitală ca ei să continue lupta pentru pământurile furate ale familiei. Era o plăcere uriașă pentru el să se pună în slujba renașterii clanului și viitorului băieților. Dar nici el n-a putut face multe . În fața sărăciei, loviturilor vieții și răutății oamenilor, gândurile lui mărețe deveneau doar pretenții exuberante. Nu i-a luat mult să simtă amărăciunea și lipsa putinței generate de acest contrast fatal. Oricât muncea cu ziua, oricâte anotimpuri ar fi trecut, nimic cu se schimba. Recoltele deveneau și mai proaste, pereții și mai crăpați și singurătatea și mai insuportabilă. Așa că Marian și-l amintește rar pe Luca cel vioi și Luca cel plin de speranță, cel bun și lucid. Mai viu în mintea sa este Luca cel veșnic beat și trist și morocănos, cel ce deseori îi lovea aprig pe băieți la nervi și se ascundea apoi într-o cameră mică pentru a plânge fără să-l vadă nimeni. Și-l amintește pe Luca cel care și-a întors spatele către ei și cel care, ca și fratele său, ca și tatăl lui Marian, a început să-și bea durerile și speranțele moarte. Istoria se repeta.
Marian ajunse în sfârșit în odaia fratelui său și-l văzu pe acesta aflându-se în aceeași poziție ca și în dimineața acelei zile, stând pe scaun și privind în jos.
– Dane, trezește-te mă. Hai să te duc în pat.
Se apropie încet și cu grijă și uitându-se într-o parte pentru a-i nu zări ochii. Îl apucă de braț și îl ridică. El nu opuse rezistență, ba chiar împinse puțin în picioare pentru a-și ajuta fratele. Marian auzi un sunet firav, un mormăit scurt și se întoarse imediat cu privirea către fața lui Daniel, sperând la ceva ce nu putea identifica. În schimb, văzu din nou ceea ce îi era groază să vadă, aceiași ochi verzi reci, țintuindu-l, parcă în spatele unei pojghițe de gheață, pe fața acoperită aproape în întregime de păr negru. Începu să tremure, dar reuși să pornească din loc cu brațul lui Daniel pe umărul său. Îl puse în pat și-l acoperi cu pătura.
– Uite-așa…
Mai rămase puțin pe scaunul din fața patului, privind spre perete și așteptând o reacție ce nu avea să vină. Voia doar ceva care să-i alunge imaginea ochilor din minte. De-abia se putea abține din a se uita din nou la acel chip. Se ridică, deschise ușa și își continuă drumul. În lumina slabă a lumânărilor, pe noul culoar, căzu iar pradă amintirilor.
Și știi, din câte îmi amintesc eu, nea’ Luca a murit într-un accident de tractor. Era beat și-a căzut din tractor pe pământul din fața casei lu’ Vasile Gelatu. A trecut chiar peste el. Marian și Daniel aveau cam nouăsprezece ani pe atunci. Dintre gemeni Daniel era cel cu mai multă dragoste pentru câmp și implicit mai apropiat de unchi, în timp ce Marian era mai studios. Daniel s-a oprit gradual din vorbit și-a renunțat la tot ceea ce avusese și clădise, la plăcerea cu care alerga contra vântului, cea cu care săpa pământul, mânuia tractorul, își lovea fratele și-l îmbrățișa mai apoi mai strâns ca oricine. De-abia mai putea avea grijă de el însuși.
– Nu pot înțelege cum Marian merge încă înainte. Unii zic că-i prea prost ca să simtă tristețe, dar ăștia nu înțeleg. Marian e un om deștept, chiar dacă nu pare. Marian putea să fie cineva, putea să le calce pe urme strămoșilor lui, dar el e blestemat. Idiotul de el… Cu banii ce-i mai avea și-a luat odată o motoretă din aia ieftină. Era atât de fericit cu ea, să-l fi văzut… A intrat, într-o zi, cu ea într-o căruță și-acum de-abia mai poate mișca laba piciorului stâng. Ai văzut și tu cât de greu merge… Maria se simțea pe cale să plângă așă că făcu o pauză și luă o gură de ceai. Se zice că nea’ Luca le-a lăsat niște acte înainte să moară, continuă Maria. Acte foarte vechi pentru pământurile furate acum atâta timp, acte care stau ascunse undeva. Nu m-ar mira dacă ar intra cineva peste ei noaptea și i-ar omorî în somn.
– Cin’ să intre în bălăriile alea? Maria încuviință dând din cap și căzu pe gânduri. Apoi zâmbi și spuse cu același aer jovial:
– Asta a fost. Marian e un om singur și sărac, un om cu o cruce grea de dus. Săracul de el n-are nici bac-ul luat! Cum să fii aşa de nenorocit, fată? Maria râse. Dar, până la urmă, cu ce el mai bun ca mine? Maria se ridică de pe scaun și rămase în mijlocul camerei parcă așteptând un răspuns. Dar apoi se întoarse și zise: Hai la culcare!
Matei auzise doar frânturi din discuția femeilor. Stând cu capul pe pernă, între vis și luciditate, iși amintea de jocurile lui cu Marian. Nu era un copil extrem de sociabil și vizitele lui Marian îi alinau singurătatea. Acum, sub influența pătrunzătoare a subconștientului, un sentiment de vină i se strecura în gânduri. Ajunsese să-l trateze pe Marian cu dispreț, ca pe o jucărie, vrând să-l stăpânească. Doar era un prost, un sărman fără școală, fără familie. Și-atunci ce era cu acel vis? Lasă că Marian o sa vină mâine iar pe la noi și-o să-i cioplesc o jucărie și el o să fie fericit.
– Matei, ai adormit? Maria deschise ușa încet, atentă să nu provoace vreun zgomot, intră în camera întunecată și își mângâie fiul pe păr. Urma să se culce și ea în același pat, încercând iar să alunge gândurile fugare, vărsând cate-o lacrimă și-atingându-l din nou pe Matei pentru a prinde putere, lăsând-o pe Elena sa doarmă singură în celălalt dormitor. Elena, sora mai mică, urma să adoarmă cu gândul la iubitul ei de care se despărțise și la momentul în care va pleca de acolo și-și va înfrunta frica pentru a ajunge din nou acasă.
Dar deși se știe ce gândesc acești oameni, nimeni nu se prinde ce gândește Marian, Marian care ajunse în sfârșit în odaia sa. Nu primise nici un act de la unchiul său, cum vorbea lumea. Primise doar o mărgea, o singură mărgea albă, dintre cele ce mama lui obișnuia să le poarte. Mădălina le primise și ea de la Nelu iar acesta de la mama sa. Doar una mai rămăsese.
– Uite-o ca să-ți amintești de maică-ta și de noi, când ai nevoie, îi zisese Luca cu o săptămână înainte să moară. Și-atunci avea destulă nevoie se părea, pentru că deschise rapid sertarul și căută în el cu disperare. Când o găsi, apropie lumânarea și se uită atent la ea. Apoi o strânse puternic în palmă și lăsă o lacrimă să-i curgă însoțită de un geamăt scurt. După aceea, o ridică în sus și se uită din nou la ea de departe, în lumina slabă, iar apoi zâmbi prin barba deasă, mijindu-și ochii înlăcrimați. Deși avea atâta casă în urmă și-n spate, atâtea culoare lungi, atâtea camere întunecate, auzi clar bătăile în ușa de la intrare, de parcă ar fi fost exact în fața ei și gata să deschidă unui vizitator necunoscut.
Radu se trezi devreme în dimineața următoare. Trebuia să sune la firmă să vadă cum mergeau treburile și mai trebuia să pună pe cineva să verifice viile pentru a vedea în ce stare mai erau. Dar aceste treburi erau doar secundare pentru că în dimineața aceea spusese Luminița că va ajunge în sat. Venea tocmai din Suedia cu mașina pentru a-l vedea pe el, pentru a fi din nou împreună după atâta vreme. Se cunoscuseră la Viena, în vremea studenției lor. Puteau foarte ușor să fie împreună, dar își promiseseră, pentru cine-știe-ce motiv, să se vadă doar o dată pe an, timp de câteva zile. În restul anului își rămâneau fideli. Desigur, Radu încălcase de câteva ori acest contract, dar era sigur că și Luminița făcuse la fel. De altfel, de fiecare dată când îl încălcase, se gândise la ea și doar la ea. E cu siguranță scuzabil.
Se uitase toată dimineața peste fotografiile lor din studenție și tinerețe. Nici el nu mai știa de ce, începând cu un an anume, Luminiței nu i-a mai plăcut să fie pozată. Nici măcar pe ascuns nu reușea s-o imortalizeze.
Zorii se revărsau și vântul rece al dimineții făcea ferestrele să tremure intermitent. Cerul devenea albastru după atâta timp de noapte. Radu începu să audă un zgomot puternic de motor apropiindu-se. Trebuia să fie ea căci ei îi plăceau mașinile puternice. Era un Corvette după sunet sau poate un Porsche? În orice caz, mașina se opri chiar în fața curții lui, într-un loc în care nu o putea vedea și afară din raza camerelor. Coborî repede scările, ajunse în fața ușii, dar se trezi fără chei – ’’La dracu!’’ – așa că urcă la etaj, coborî iar și încercă să nimerească cheia bună. Atât de emoționat era. Deschise până la urmă ușa cea mare din metal și lăsă aerul rece să-l cuprindă. Apoi ieși desculț pe trotuar, mângâie câinii zgomotoși care săriră imediat pe el cu labele din față și își făcu loc, pe cărarea cea mică inconjurată de ierburi și flori, până la poarta înaltă. Apăsă mânerul și auzi un sunet scurt. ‘’În sfârșit’’… Deschise poarta și văzu aproape de marginea proprietății sale un Porsche 911S, de culoare albă, cu geamuri fumurii. ’’Clasic. Nu-i rău’’, gândi Radu respirând greu și transpirând de atâta emoție. Așteptă câteva secunde ca ea să iasă din mașină, dar nemaiputânu-se stăpâni, alergă până acolo și încercă să deschidă portiera. Nu reuși însă, așa că puse degetele pe geam și le lăsă să alunece încet. Un zgomot mic și familiar se auzi apoi.
Maria nu era lângă el când Matei se trezi, în acea dimineață. El avea un gust amar în gură și încă simțea o apăsare pe care somnul de noapte o domolise întrucâtva. Acum însă se întorsese în forma unui sentiment straniu și fără de culoare care nu-și trăda originile. Copilul coborî încet din pat și se îndreptă către ușa dinspre grădină. Văzu, prin geamul ferestrelor, cerul acoperit de nori cenușii. Deschise ușa și-acolo lângă seră, scoțând ceapă în bătaia vântului rece, acolo era Maria. Văzând-o mișcându-și încet buzele, el crezu că o auzi spunând ceva, chemându-l poate la treabă, admonestându-l pentru că dormise până târziu. Așa că porni și el cu gândul de a zice ceva. Dar, aproape în același timp, începu să se audă un zgomot teribil în crescendo. Matei nu auzise niciodată în viața lui un astfel de sunet. Își imagina că doar un dinozaur sau un avion foarte mare ar fi putut produce așa ceva. Părea să vină de foarte aproape.
Maria cunoștea sursa sunetului, dar nu-i știa motivul. Aproape de ieșirea din sat se afla una dintre acele sirene de război. Mai se pornea uneori înaintea unei sărbători sau doar în glumă, așa că Maria nu era suprinsă. Se întreba doar distrasă dacă fusese pornită intenționat și dacă da, la ce chema oare acea alarmă?
În acea dimineață de sâmbătă, ea dorea să meargă pe la Radu să vadă cum mai era grădina și să discute ceva cu el, deși Radu îi spusese clar să nu-l deranjeze. Ce putea totuși să facă atât de important? El își părăsea rar curtea aceea mare preferând confortul propriei case. Avea acolo tot ce îi trebuia, iar cumpărăturile ea i le făcea. Scoțând ceapa cu mâna, Maria încerca să-și amintească când devenise Radu atât de retras și țâfnos și-atât de trist. Nu era așa, pe vremea când trăia Alin. Trebuia oricum să-l vadă în acea zi și să-și descarce sufletul. Dar asta doar după ce va fi terminat cu ceapa.
– Mami, vreau să mă joc cu zmeul lui Radu, țipă copilul dintr-o dată.
– Mai târziu. Acum adună ceapa asta.
– Dar eu vreau acum. N-o să mai bată vântul mai târziu. Și n-o să mai fie sunetul ăsta mișto de război.
– Să nu le lași pe alea mici și roșii în urmă, zise Maria continuând să scoată. Matei se resemnă. Se întoarse înapoi în casă, se îmbrăcă, luă un coș de rafie și merse și el în grădină să adune ceapă. De-acolo se putea vedea perfect fumul cenușiu și gros venind din direcția casei lui Radu. Lasă ceapă aici și vino cu mine! Nu, nu…mai bine adună toată ceapa că stă să plouă. Eu lipsesc puțin.
– Unde te duci fără mine? Nu pleci la Radu, nu-i aşa?
– Stai aici și fă treaba te rog!
Sirena se oprise de mult când Maria ajunse la poarta curții lui Radu și își scoase cheia pentru a o deschide. Văzuse mașina stranie de la marginea curții și știa că Radu îi ceruse să nu fie deranjat, dar îl sunase de câteva ori fără succes și dâra de fum cenușiu încă se întindea. Poarta era deschisă iar liniștea era absolută în curtea lui Radu. Ea se aștepta ca măcar câinii să o întâmpine, dar se părea că dormeau. Fumul venea de undeva din spatele vilei, credea ea. Dar mai întâi voi bate la ușă și-l voi întreba pe Radu ce s-a întâmplat. Ciocănelul de bronz îmi amintește de fiecare dată de filmele cu familia Addams de când eram eu mică. Sună atât de frumos…ca un instrument muzical aproape. Dar nimeni nu vine să-mi deschidă ușa. Simt în schimb că este deschisă…să intru? Poate chiar s-a întâmplat ceva. Ușa este într-adevăr puțin crăpată într-atât încât pot zări de aici scările. Și dacă împing doar puțin… Dar în loc să se deschidă într-o parte, ușa cea mare de metal, ieșită din balamale, cade pe podea scoțând un sunet ce mă face să dau înapoi câțiva pași. Acum știu sigur că ceva nu-i bine. Trebuie să sun la poliție, dar mai întâi… intru și pun, cu greutate, ușa la loc unde era. Nu vreau să stric nimic. Acum…era o pușcă pe peretele de lângă scări. Uite-o acolo! E încărcată! De ce oare i-a dat-o Alin lui Radu? I-am zis s-o păstreze. Nu, nu… lasă-l pe Alin, ți-am zis să nu te mai gândești! Acum e tot ce contează, aici e tot ce contează. Acum puteam plânge singură, dar am altă șansă.
Era un Baikal 221 Artemida arma pe care femeia o ținea în mână. Se uită la pușcă și încercă să-i deslușească modalitatea de folosire. Pentru aceasta, rememoră ziua în care fusese cu Alin și alții la vânătoare de mistreți , dar își suprimă rapid amintirea. În schimb, apucă pușca cu ambele maini, apropie degetul de trăgaci și își continuă drumul prin vila cea mare. Începu să audă un zgomot de tacâmuri și se gândi că făcuse o confuzie și devenise paranoică, că un grătar prost făcut și-un trântit de ușă mai agresiv erau cauzele. Și-acum, cu pușca de vânătoare încărcată, ar fi intrat în bucătăria unde cei doi îndrăgostiți spălau vasele ori poate se împreunau pe mobilă. Cât de ridicol…
– En Garde! Era vocea lui Radu. Zgomotele se intensificau. Mai mult ca sigur nu erau tacâmuri. Semănau mai mult cu…
– Nu prea te pricepi! Era o voce puternică pe care Maria nu o cunoștea, vocea altui bărbat. Femeia alergă până-n bucătărie. Era formată din aproape trei sferturi de cerc. Un șir de ferestre lăsa lumina să intre din toate părțile sale. Orbită, Maria izbuti să ajungă în centrul camerei și să se uite în sus, de unde se auzeau vocile bărbaților și zgomotele de metal lovit. Erau probabil la etaj.
– Aaaaaaa, îl auzi țipând teribil pe unul dintre bărbați. Simți un curent de aer iar, prin pătura de lumină, văzu răsărind o umbră ce se apropia de sus. Auzi un alt sunet puternic și simți tremurul din podeaua de lemn. De-abia atunci realiză că, la câțiva metri de ea, Radu se afla prăbușit, cu fața în sus, gemând de durere. Lângă se afla o floretă. Se îndreptă imediat către el, dar văzu un alt bărbat făcând un salt de câțiva metri și aterizând cu picioarele pe podea, chiar lângă trupul suferindului. Ea făcu din instinct câțiva pași înapoi. Cine era acel bărbat? Părea tânăr. Avea cizme maronii din piele, pantaloni de culorea verde-închis și o jachetă din piele întoarsă. Era înalt și părul brunet îi fusese răvășit probabil în timpul luptei. Îi aruncă o privire Mariei, iar aceasta apucă strâns pușca și o ridică la nivelul pieptului. Tânărul însă își întoarse ochii către Radu și apropie vârful floretei de gâtul acestuia.
– Hai lasă teatrul că n-am terminat joaca. Apropie și mai mult vârful până ce floreta atinse pielea. Oare era știrb vârful? încerca să-și amintească Maria.
– Oprește-te sau trag! Maria își ridică pușca într-o poziție de tragere improvizată.
– Hai scoală că mă împușcă tanti asta, spuse calm bărbatul. Împinse lama și mai mult în gâtul omului inert. Maria tremura toată. Sa tragă? Și dacă da, unde? Și dacă nu, ce să facă? Să sară pe el? Da, să sară pe el. Să-l lovească cu dosul puștii! Ce proastă sunt! Asta am să fac! Hai acum cât nu-i atent…
Femeia se repezi să-l lovească pe intrus, dar ea nu văzu cum Radu își apucă sabia de mâner și-o dădu la o parte pe cea a străinului și mai apoi se ridică zâmbind. În schimb ea trecu cu ochii închiși de cei doi și lovi doar aerul cu pușca sa. Se întoarse mai apoi și nu-și putu crede ochilor. Cei doi continuau să se lupte, râzând și spunând lucruri dintre cele mai ridicole. Un fir de sânge pornea de la gâtul lui Radu și curgea către cămașa albastră.
– De când eram mici n-am mai luptat așa, zise Radu.
– De când eram mici? Noi doi? întrebă tânărul parcă încercând să dezgroape o amintire de mult uitată. Dar renunță și-și grăbi încheietura râzând și mai mult și lovind și mai violent.
Ce putea Maria să facă? Poate așa se jucau ei…Nu-l mai văzuse niciodată pe Radu atât de fericit și plin de viață. Hotărâse că putea să facă doar un singur lucru. Așa că ridică încă o dată pușca, se puse în poziție de tragere și…
– Ce-i asta? Bărbatul brunet se opri întorcând privirea către sursa presupusă a zgomotului. Se uită mai întâi către fereastra cu geamul spart și cioburile sale împrăștiate pe mobila de bucătărie, lăsând o adiere rece dar plăcută să intre în bucătărie, dar și un miros aproape insesizabil de fum. Apoi se uită nedumerit la Maria și zâmbi parcă cerând explicații pentru zgomotul ce-l scosese din jocul lui.
– Gata! zise Maria încet, mai mult pentru ea, și apoi mai tare, răspicat: Gata! Observă că încă era în poziție de tragere și coborî pușca timid. Dar căută în gâtul său intensitatea necesară și spuse: Ce se întâmplă aici? Cine ești tu și de ce vă luptați?
– Maria, draga mea, nu te știam atât de focoasă, spuse Radu de parcă o observă doar atunci. Zâmbi și el, scuzându-se parcă și lăsând să se înțeleagă că era doar un joc prostesc care însă îi încânta pe amândoi. Maria nu spuse nimic, mișcând din cap nedumerită și sugerând ca vrea mai multe explicații. Stați, zise însă dintr-o dată Radu. Stați! Aud ceva. Se uită iar la Maria, apoi la tânărul necunoscut, încercând să-și dea seama dacă doar el auzea acel mârâit, acel zgomot neîntrerupt. Stați! Își aruncă sabia din mâini și porni către ușă. Brunetul se uită la Maria și mișcă din umeri. Apoi, de parcă și-ar fi amintit ceva, se duse către ea.
– Eu sunt Marius, spuse el râzând și întingându-i mâna. Era transpirat și respira greu. Maria încă încerca să cuprindă întreaga situație cu mintea. Înțelese vorbele tânărului doar după câteva secunde și realiză că acel gest îi amintea de ceva.
– Maria, zise ea încet, și-l întinse ușor mâna aflându-se cu mintea în aceeași căutare febrilă. Tânărul întoarse privirea spre direcția ieșirii și porni alergând într-acolo. Maria se trezi din visare și-l urmări.
– Uite, nu auziți? spuse Radu cu urechea aproape lipită de ușa principală și fără a se uita la cei doi. Se aude ceva! E un zgomot de motor. Se aude tot mai tare! Puse mâna pe clanță dorind să iasă, dar…
– Ai grijă! ţipă Marius. El auzi zgomotul subit de roți, de accelerare și cel al loviturilor repetate în gardul de metal al proprietății.
– Ce se întâmplă? spuse Radu
– Nu știu. Nu ieși! zise tânărul. Vezi să nu cadă ușa pe tine. Ți-am scos-o din balamale eu! Radu însă întinse din nou mâna spre clanță, zâmbind cu gura toată, atras parcă de promisiunea unei plăceri infinite.
Mașina întră iarăși în marșarier, acceleră și-un zgomot teribil se auzi.
– E-n curte, țipă Maria, readusă la viață.
– N-are cum. N-a trecut de gard. Nici nu poate să–
În același moment mașina dădu iar înapoi, acceleră și–
– Radu, dă-te la o parte!
– Ce?
Marius se repezi asupra femeii și-i acoperi fața cu jacheta sa, ducând-o departe de ușă atât cât putu. Mașina întră prin peretele de la intrare, la câțiva metri deasupra solului. Un val de beton, fier și sticlă se formă, spărgându-se la contactul cu podeaua și pereții și împrăștiindu-se-n toată camera. Același Porsche 911S, cu parbrizul gata să cadă, cauciucurile sparte, exteriorul îndoit și zgâriat în numeroase locuri și portiera din stânga-față smulsă, ateriză pe podea aproape de peretele opus intrării. Vântul intra prin gaura cea mare din perete făcând să tremure ușa ce se afla miraculos încă în poziție verticală. Se auzi un zgomot metalic de la motorul mașinii și-un fum gros începu să iasă. De-abia atunci deschise Marius ochii și-i dădu Mariei jacheta la o parte de pe față. Fusese și el zgâriat de câteva cioburi.
Îl zăriră pe Radu în același loc, dar șezând pe podea, privind uimit la mașina ce tocmai îi intrase în vilă. Părea neatins. Cei trei se apropiară ușor de mașină. Radu le făcu semn să aibă armele pregătite. Nu apucară să ajungă la portieră când un tânăr brunet și înalt, în uniformă albă cu pelerină ieși neatins din automobilul devastat. Se opri și se uită pentru câteva secunde la cei trei, apoi zâmbi.
– A trecut ceva timp, nu? Se uită la Marius. Sări asupra lui și-l îmbrățișă cu o rapiditate ce o determină pe Maria să ridice arma. Radu o liniști.
Marius se îndepărtă puțin de noul venit și se uită nedumerit la ochii lui. Ce dorea să vadă acolo? Începuse să tremure de ceva timp. Îl îmbrățișă apoi iar.
– Nu cred, nu cred, zise Marius mai mult pentru el cu o voce scâncită.
Maria avea propriile ei probleme pentru care să se îngrijoreze. Acea îmbrățisare a lui Marius trezise în ea ceva vechi și necunoscut, așa că se retrăsese iar în zona sa de gândire. Radu era cu gândul la cu totul altceva. Fusese dezamăgit pentru a doua oară de identitatea persoanei din Porsche. Ce avea mașina aia cu el? Fiecare secundă trecută îi –- Dar stai, acum e bine, trebuie să fie! Un alt zgomot de motor se auzea acum clar. Radu o zbughi afară prin gaura din perete și apoi prin cea din gard. Îl aștepta acolo un Corvette C2 Sting Ray galben ce tocmai își oprea motorul. Din el ieși o femeie blondă și slabă cu părul scurt, îmbrăcată în pantaloni și o bluză subțire.
– M-ai așteptat mult? zise ea uitându-se zâmbind la dezastrul cauzat de Porsche.
– Nu, chiar deloc. Renovez pe aici și n-aveam timp de alte gânduri. Păstrară această liniște timp de câteva secunde.
– Atunci pot să plec? spuse ea. El își duse privirea în pământ și zâmbi pe ascuns și-o lăsă să se apropie de mașină și să pună mâna pe portieră. Apoi ridică ochii și alergă cu toată puterea spre ea luând-o în brațe. Ea începu să râdă.
– Ai devenit așa previzibil. Pun pariu că credeai că nu mai vin. Pun pariu că te-ai gândit la asta în fiecare secundă!
– N-ai să vezi! spuse el râzând. Hai în casă puțin! O ridică în brațe în poziție orizontală și porni spre vilă.
– Cine sunteți voi, oameni buni? De ce sunteți aici? spuse Maria privind la un punct fix de pe pușca sa. Marius îi dădu drumul celuilalt tânăr și se apropie de ea.
– Adevărul e că am venit pentru tine. Maria ridică ochii. Fără să știe de ce, simți un vag impuls de a apuca arma cu ambele maini și a-i trage trei-patru cartușe în inimă. Atât de ridicolă i se părea situația încât un gest ca acela ar fi fost admis. Simți în schimb și-o urmă de împlinire de parcă ar fi așteptat acea replică a tânărului.
– Ne-am adunat toți? Țipă Radu după ce dărâmă ușa și întră cu Luminița în brațe.
– Toți? Cine suntem? întrebă Maria.
– Nu contează. Important este să nu vină mai mulți și să gasească casa goală în lipsa noastră.
– În lipsa noastră? Păi unde plecăm? întrebă cel ce intrase prin zid.
– Păi unde vreți voi. E ziua noastră azi. Se uită în jos la Luminița și-i zâmbi. A tuturor… E o zi de vis. Unde vreți să mergem?
– La pădure, spuse Marius zâmbind nerăbdător și pășind în față. Maria încremeni și scăpă pușca pe podea.
– Ai grijă cu aia, zise Radu. Maria nu-l ascultă și rămase cu privirea pe tânărul hotărât și cu gândul la ceva ce nu putea încă defini. Se simțea aproape de a descoperi ceva, dar nu putea face ultimul pas sau nu reușea să-i dea glas.
– La pădure cu noi! Țipă nou-venitul.
– Vrei la pădure? O întrebă Radu pe fata ce-i stătea încă în brațe.
– Nu contează ce vreau eu, știi bine. Vreau ce vrei și tu. Se uită la ea pentru câteva secunde așteptând o completare.
– Ok, atunci, hai la pădure! Țipă și Radu prelung. Mă duc să-mi scot Wrangler-ul din garaj. Crezi că rezistă mașinuța ta la terenurile astea?
– Nu-ți face tu griji, răspunse fata.
– Băiete… tu ăsta care mi-ai ruinat casa, conduci tu mașina de afară și noi mergem cu a mea. O să fie mai amuzant cu două mașini. Dar ai grijă să nu-i faci și ăleia ce-ai făcut cu a ta sau a lui sau a cui o fi. Tu, celălalt…Ah! Și nu-ți face griji n-am uitat de meciul nostru. Îl încheiem mai târziu. Tu și cu Maria stați în mașină cu el.
Radu și Luminița plecară spre garaj, iar tânărul cu pelerină îi urmă afară pentru a studia mașina.
– Mergem? Marius se întoarse spre Maria și-i zâmbi din penumbra în care se afla. Se apropie de ea și-i puse mâna pe spate apoi îi desfăcu clama și-l lăsă părul lung și brunet liber. Ea se uită la el și-l atinse pe piept pipăindu-i jacheta cu palma întinsă.
– Cine ești? El zâmbi iar.
– Vrei ce frumos e afară? Iese iar soarele după atâta timp. Maria se uită prin gaură.
– Da, este. Într-adevăr. Zâmbi și ea. Începu să simtă o nerăbdare, o emoție copleșitoare privind la soarele ieșind din nori și la lumina ce-o arunca pe chipul lui Marius. Hai! Ieșiră afară amândoi în adierea acum caldă vântului. Ia și pușca poate mergem la vânat, îi zise ea întorcându-se spre el și zâmbind emoționată.
– Oh da, stai aici că mă duc s-o iau, spuse Marius timid uitându-se-n jos. Într-adevăr, căldura sfânta a Soarelui se făcea din nou simțită prin acele zone câmpenești. Pământul se usca, iarba strălucea verde și bătrânii ieșeau la muncă.
– Băiete, cum te cheamă? îl întrebă Maria, făcându-i cu mâna, pe necunoscutul în alb ce tocmai pornise motorul mașinii. Oare avea un obicei să ia mașinile altora?
– Ce-ai zis coniță? Zii mai tare!
– Cum te cheamă?
– Nu știu cum mă cheamă. Poți să-mi zici Șumi.
– De la Schumacher? Râse ea.
– Da da, de la Schumi. Hai urcă, ce stai? Hai că plecăm!
– Stai, și ceilalți?
– Tu urcă! Uite-i că vin acuma. Apropos, dumneata cum te numești?
– Eu? Eu sunt Mia.
Radu deschise porțile pentru a-și scoate mașina de teren.
– Stau eu în față? spuse Marius venind cu arma din urmă.
– Mă lași singură în spate?
– Nu nu, dacă vrei conduc eu și… Marius își mută privirea spre Jeep-ul lui Radu.
– Nu-ți face griji, zise Maria îndreptând-se spre mașină. Întoarse capul apoi zâmbind și spuse: Glumeam. Hai!
Radu-și porni motorul și, cu Luminița în stânga lui, se îndrepta către câmp. Maria își luă în primire scaunul din spate al Corvette-ului, iar Marius pe cel din stânga-față. Apoi îi dădu râzând o palmă peste cap lui Schumi, se feri de pumnul lui și-i dădu arma Mariei s-o țină-n spate.
– Pornim! Ce-o să mai îmblânzesc fetița asta! ţipă Schumi.
– Taci mă din gură și pornește!
– Nu încă. Mia, fă onorurile! Schumi se întoarse zâmbind spre Maria uitându-se către pușcă.
– Oh, înțelese ea. Așa se face? Femeia ridică pușca în poziție verticală, puse un cartuș și apăsă pe trăgaci. Ha ha ha! Hai să pornim!
– Să pornim! Sunetul făcu graurii să zboare-n cârduri spre alte vii. Cei trei își urmară noii prieteni pe lângă casa Chivei, curtea lui Traian și mai apoi, în câmpul deschis și viu. Casa mică, veche și dărăpănată cu lacătul la ușă și gaura din acoperiș marca granița dintre sat și câmp.
– Bun loc de…., spuse Schumi râzând.
– Bun loc de…, încuviință Marius.
– Bun loc de ce? întrebă Maria. Nu-i nimeni acolo!
– Păi de aia, râse Schumi. În schimbul replicii primi o altă palmă de la Marius.
– Stai nebune că murim aicea!
– Dacă n-ai murit intrând printr-un perete, n-o să mori în câmp.
Maria încărcă un alt cartuș și trase în singura fereastră a casei.
– Cum ai nimerit de aici? se întoarse Marius zâmbind.
– M-a învățat cineva bine.
– Cine oare? Inteveni Schumi.
– Nu prea îmi amintesc. Dar știu sigur că cineva m-a învățat, zâmbi Maria.
– Te-a învățat foarte bine atunci, zise Schumi privind în față, evitând o groapă.
– Hai mă prin câmp, spuse Marius
– Ce-ai înnebunit? O să-i pierdem pe ăia din față.
– Las’ că-i găsim noi. Marius apucă de volan și viră la dreapta, dar Schumi se opuse râzând.
– Nu te-ai schimbat!
– Stați, ce faceți? Maria își pierdu echilibrul iar virajul o întinse pe canapea și-o zăpăci pentru câteva secunde. Dar nu avu răgazul necesar pentru a-și reveni pentru că intraseră chiar într-un lan de porumb înalt. Așa că rămase în aceeași poziție privind spre cer, cu lumina soarelui și umbrele frunzelor jucându-se-n jurul zâmbetului său și boabe lovindu-i pielea. Baieții încă se luptau pe volan în față. Marius îi aruncă doar o uitătură fugară, dar se chinuia s-o vadă mai bine printre loviturile lui Schumi și cele ale frunzelor de porumb.
Mașina brăzda labirintul fără o direcție anume lăsând culoare libere în urmă, iar Maria credea că drumul lipsit de țintă putea dura la infinit. Dar când văzu iar perfect cerul albastru și-auzi iar vântul șuierând, doar atunci realiză Maria că la volan și pe scaunele din fața nu mai era nimeni și că mașina înainta liberă încet, fără de șofer. Se ridică și se uită speriată-n toate direcțiile. Băieții dispăruseră fără urmă, iar ea trebuia să ajungă la volan. Așa că se mișcă asemenea unui șarpe și ajunse până la scaunul din față și începu să conducă. Se gândea să se întoarcă înapoi în lan să-i găsească pe cei doi. Însă, uitându-se-n spate, îi văzu venind în alergare și depășind mașina.
– Ce faceți? Țipă ea.
Cei doi fugeau contra vântului cu toată puterea și râdeau. Schumi își lăsă pelerina să zboare-n vânt. Înaintau atât de repede și frumos că Maria se temea să nu-i piardă din urmă. Păreau că în orice moment ar fi putut dispărea pentru totdeauna în față, în spatele unui lan întins și înalt. Așa că acceleră pentru a ajunge la ei. Dar când se văzură ajunși, fiecare o luă brusc în direcția sa, unul la stânga și celălalt la dreapta, iar Maria călcă frâna și puse capul pe volan.
– Stai tu în spate?
– Bine, hai că te las în față, răspunse Schumi râzând. Credeai că ai scăpat de noi? Maria apucă pușca și i-o puse la gât. Hei hei, ai grijă cu–
– Să nu mai plecați așa, zise Maria serioasă. Dar apoi zâmbi, lăsă pușca jos și spuse: hai! Bărbații se conformară. Maria observă că-și pierduseră jachetele-n acea fugă nebună.
– Știi să conduci? întrebă Marius.
– Știu destule. Acum putem merge unde ne-am propus?
– Condu-ne…
Maria îi duse pe drumul știut de ea, pe lângă lanurile acum goale de grâu și floare și crucea lui Vasile Baciu.
– Uite iepurele! Uite-l! Împușcă-l, împușcă-l!
– Taci mă prostule că-l sperii!
În față se vedea pădurea. Lanurile goale coborau până-ntr-acolo, până-n șanțul plin de ierburi și bălării.
– Lăsăm mașina aici? întrebă Schumi.
– Vrei să încerci s-o trecem dincolo? Te pricepi la din astea.
– Nea, lasă. Prea mult de muncă. Hai să coborâm.
Încă se mai vedeau la ieșirea din pădure stupurile goale și umede. Maria atinse cu degetul arătător pe unul dintre ele.
–Știi zona? O întrebă Schumi.
– Oarecum, răspunse privind în jos spre șantul plin de bălării. Apoi se aruncă subit în el și-alunecă pe pantă. Uimiți, cei doi tineri se uitară unul la celălalt, râseră și-apoi o imitară.
– Au! Ce dracu! Ce bălărău nenerocit, se plânse Schumi.
– Ai tot spatele plin de ciulini, râse Marius. Dă să-i scot eu.
Maria lovea buruienile înalte cu dosul puștii. Se-apucă de bolovani cu mâinile și urcă povârnișul fără a se plânge. Apoi rămase acolo cu părul brunet în vântul lin și cercetând câmpurile, așteptând venirea băieților. De-abia când îi văzu urcați și curățându-se de țepi, realiză ea cât de mult semănau cei doi. Dar nu îi păreau frați. Sau poate… totuși nu era sigură. Se gândea la niște gemeni identici care au dobândit în timp, nu se știe cum, alte caracteristici ce le-au completat sau înlocuit pe celelalte. Dar la fel de bine, îi semănau și cu două persoane fără grad de rudenie pe care le poți vedea pe stradă și poți gândi ‘’sunt foarte asemănători, dar sigur nu-s frați’’.
– Ești gata?
– Hai!
O luară la fugă amândoi intrând în pădure, pierzându-se după salcâmi. Maria privi pentru prima dată pădurea. De când nu mai fusese ea aici? Simțea întuneric și liniște înăuntru. Mirosea de acolo stejarul ce se afla dincolo de pătura subțire de salcâm. Apoi ar fi venit și coniferele iar mai apoi ar fi gasit drumul de pădure pe unde puteau trece mașinile. Și dacă ar fi căutat atent, ar fi găsit până la urmă și mânăstirea cu sculptura gemenelor turnând apă în fântână. De unde știa toate acestea?
Nu se înșelase. Era o liniște deplină în pădure. Oricât se străduia, nu înțelegea de unde putea veni atâta liniște. Îi părea artificială ca și cum nu ar fi fost generată de lipsa zgomotului, ci de ceva mult mai straniu. Încărcă un alt cartuș și trase în aer și rămase nemișcată așteptând ecoul și reproducând în minte sunetul tragerii. Unde-or fi băiețașii ăia?
Nu primi răspunsul dorit. În schimb, acceptă să rămână nemișcată, cu ochii pe ferigile la fel de inerte. Încerca să contempleze toată acea lipsă, acel repaus total în care singurul lucru care se mișca era lumina soarelui reflectându-se-n ochii cei mici și negri ce-o priveau dintre frunze. Știa că nimeni nu mai zărise vreun cerb prin acele zone de ani buni. La fel și cu mistreții și lupii. Cerbii fuseseră reintroduși în urmă cu treizeci și ceva de ani în acelele păduri, dar dispărură cu totul din cauza vânatului. Mică fiind, ea văzuse unul uriaș mort și prăbușit în câmp, cu coarnele ramificate-n într-un model înfricoșător de complex. Iar acela ce-o privea acum, atât de lipsit de reacție că ai fi zis că era împăiat, acela semăna extrem de mult cu imaginea din mintea sa.
– Pssst, nu face zgomot, sunt eu, zise Marius punându-i mâna pe urmă. S-ar fi speriat în mod normal de atingerea neașteptată, dar acum se simțea ușurată. O trăise ca pe ceva benefic, mângâietor. Ridică arma încet. Mai ai cartușe?
– D-da…da, mai am, două.
– Ok, hai să tragem atunci. Puse și el mâna pe pușca și se apropie de spatele ei. Ea o duse la nivelul ochiului. Spune-mi când ai ținta.
– Gata.
– La 1…2…3. Hai! Zgomotul nu întârzie să fie auzit.
– La naiba. Nu l-am lovit. Cerbul se pierdu-n verdeața pădurii. Maria se întoarse către partenerul său de vânătoare pentru a-i vedea ochii, dar el deja începuse să sprinteze ca un nebun, fugind în față spre animalul nevăzut. Stai! N-are rost! Dar nu o auzi și dispăru și el iarăși. Maria rămase privind înainte cu mâna pe pușcă neștiind ce era acel tremur ce îi acaparase trupul. Pe umărul drept al lui Marian se afla o mică cicatrice, o zgârietură… una inconfundabilă. Ce proastă sunt! Iar îmi plâng de milă…
Uitându-se-n jos, văzu niște urme de cauciucuri. Era probabil mașina lui Radu. Reușise să o aducă aici? Să meargă pe urmele mașinii sau să alerge după Marius?
– Ce faci, Schumi? Unde ai dispărut? Bărbatul se apropie de ea din întunericul stejarilor înalți.
– Ne-am jucat puțin pe aici, ca în vremurile bune, râse el.
– Ești trist?
– Nu, de ce?
– Ești mai tăcut ca de obicei.
– Mă știi cum sunt eu de obicei? Era de așteptat de la o femeie ca tine, spuse el zâmind. Pantalonii albi i se murdăriseră de pământ și verdeață.
– Nu știu nimic despre voi. Nu vrei tu să începi povestea? Porniră amândoi pe o cărare aleatorie. Schumi încă privea în pământ inexpresiv. Începu la un moment dat:
– Nu e nimic de zis. Alergăm în fiecare zi prin câmpuri, ne batem, ne certăm și ne împăcăm. Și uneori mai găsim o fată frumoasă ca tine. Maria zâmbi.
– Eu nu mai sunt fată, Schumi. Eu sunt femeie. Seriozitatea propriului glas o sperie pe Maria.
– Ba nu, ești o fată curajoasă gata să tragă cu pușca-n cerbi și să se cațere afară din șanțuri. Schumi imită gesturile descrise cu mâinile. Maria râse.
–Câți ani ai tu?
– Mă simt de parcă m-aș fi născut azi. Azi e singurul timp ce contează.
– Ce straniu ești, zâmbi Maria.
– E de bine?
– Eu cred că da.
– Sunt fericit atunci. Cred că ne vom mai vedea cândva. Sări în întuneric și începu să fugă înaintea ca Maria să-i dea o replică.
– Stai! De ce plecați?
– Mai e timp, nu-ți face griji, țipă el.
Ea trebuia să-și continue drumul înapoi pâna la urmele mașinii. Și chiar asta făcu. Dar mergând încet, cu gândul la lucruri necunoscute, ea începu să audă un zgomot de apă curgătoare. Se ghidă după sunet și, prin tufișuri, văzu pârâul cu apă curată și căprioarele de lângă el. Erau trei căprioare, două adulte și-un pui. Hai să nu plecăm cu mâna goală de aici! Un cartuș mai avea și era de ajuns. Fără zgomot! Doar ridic pușca la ochi și–
– Lasă-le să plece. O mână atinse pușca încet. Sunt eu, nu te speria.
– Unde ai plecat?
– După lupi. Am văzut un lup în pădurea asta, îți vine să crezi? Sunt lupi aici.
– Da? M-am întâlnit cu Schumi.
– Și? Ce făcea?
–Părea trist.
– Da? Voi avea grijă și de asta. Voi avea grijă de tot. Acum vino. Suntem așteptați. Marius lăsă pușca să cadă pe pământ, o luă pe Maria de mână și pășiră amândoi în luminiș. Marius se apropie de pârâu și mângâie puiul de căprioară ce continua să-și bea apa.
– Incredibil. Nu se sperie?
– Pune și tu mâna. Marius o atinse pe podul palmei și atinseră amândoi botul căpriorului ridicându-i capul. Se puteau vedea în ochii negri și vii.
– Simt cum respiră. Incredibil. Respiră ca Matei.
Marius o aduse pe Maria înapoi în poziție verticală ca să o poată privi în ochi. Îl vedea doar parțial, zâmbind în lumina Soarelui de ora doisprezece.
– Ce mai face Matei? întrebă el atingând-o pe obraz.
– E bine, e acasă singur. Dar e obișnuit să fie singur.
– Vom avea grijă de asta. Tremurul se reîntoarse în corpul Mariei. Puse mâna pe fața bărbatului și încercă să o simtă. Era acolo! Alunița era acolo, la fel de mică și fumoasă și aceeași! Sunt eu, sunt eu, Mia.
– Nu cred. Nu pot crede. Tânărul o îmbrățișă strâns. Atâtea… atâtea nopți, spuse ea încet. Atâtea zile și lacrimi, atâta tristețe, singurătate.
– Maria, sunt aici. Acum și aici.
– Alin, Alin, șopti ea. Îi curgeau lacrimi mici și calde. Alin… ai rămas singurul, după atâta timp.
Tânărul îi șterse lacrimile. Erau deja cu picioarele goale în pârâul cu apă călâie, plăcută. Ea începu să-și desfacă nasturii cămășii lăsându-și în sfârșit corpul liber. După atâta timp, gândea ea. Era singurul loc în care goliciunea n-o rușina, acolo lângă el, lângă acea sursă de căldură inepuizabilă. Atâta timp, atâta căldură, atâta Soare orbitor. Putea vedea căprioarele dormind pe după umerii lui și-un singur iepuraș jucându-se-n iarbă.
Își coborâră amândoi trupurile-n apa pârâului așezându-se-n genunchi, atingându-se unul pe altul cu mâini umede și calde. Cu mâna lui pe spatele său, lumina soarelui în ochi și apa călduță amenințând să o păstreze acolo-n luminiș pe veci–- Unde-am mai auzit asta înainte? Totul era perfect și-atât de frumos, împlinit și nou… sau aproape nou. Sau nu era nou? Maria își ridică privirea în sus, își dădu capul pe spate și-l lăsă pe el s-o sprijine cu brațul. Acum, în câteva secunde, ar trebui să aud–-
Un sunet animalic îi ajunse la urechi, un vaiet de lup oare? Iepurașul nu mai era lângă apă, pe după umărul lui. Ce semnificație poate avea asta pentru mine?
– Nu te speria, e doar vântul! Îi șopti el sărutând-o pe umăr. Ea rămase în aceeași poziție, inertă, încercând din nou să cuprindă situația în care se afla. Își miji ochii vrând să zărească măcar ce se afla dincolo de acea pătură de lumină, în acel întuneric din care evadase. Putu vedea doar două puncte de lumină, ca doi licuriri veșnic nemișcați. Vreau mai mult… Unde oare am mai auzit vântul? Vântul urlând ca un lup, vântul urlând nebunește în pădurea întunecată. Era o față acolo, un om stătea în afara luminii înmărmurit, privindu-i cine știe de când. Povestea asta… Vântul, lupul, pârâul, pădurea… Mădălina! Mădălina și… și Elena! Elena și… Matei! Matei! Matei! Și… Și…
–Alin… Alin… îl apucă cu unghiile de spate. Marius… Nu! Nu! Ești…
Femeia se ridică-n picioare, își apucă repede hainele și fugi către locul unde zărise figura. Începu din nou să simtă frigul în corp. Acolo, sprijinit de un copac, îl găsi pe el, șezând pe pământ nemișcat, fără a clipi.
– Schumi, Schumi! Trezește-te! Ce-ai pățit? Realiză că era goală și se acoperi cu mâinile, dar bărbatului nu-i păsa. Uitându-se-n spate, îl văzu pe celălalt bărbat încă gol, cu picioarele în apă și uitându-se-n în direcția opusă. Își ridică brațele, parcă pentru a se întinde, și țipă din rărunchi, aplecându-și spatele, ca un animal rănit. Maria rămase înghețată, dar izbuti să se dezmorțească, se ascunse după copac pentru a se îmbrăca și-și luă arma.
Nu merse nici doi pași și, în față, după câteva ferigi, i se aprinse un alt luminiș. Acolo, un alt bărbat, Radu, stătea jos pe pământ, cu capul sprijinit pe o jachetă. Părea a dormi.
– Radu! Ești bine?
– E ok. Era puțin obosit. Luminița apăru de după un copac ca și cum ar fi așteptat ocazia unei intrări de efect. Trezește-te, e Maria aici, îi zise ea încet.
– Da? El deschise ochii și se uită-n sus zâmbind. Cât timp a trecut de când am venit aici?
– Nu știu, răspunse femeia cu părul scurt. Nu mai contează. Maria observă fața lipsită de expresie a Luminiței. Era ca o actriță fără de instrucțiuni, mulțumită doar să dea glas replicilor fără inflexiuni, fără sentiment.
– Radu, unde ți-e mașina? întrebă Maria. Trebuie să… Luminița își duse imediat privirea către ea.
– Vrei să plecăm de aici? Uite câtă liniște e, hai să mai stăm, spuse ea forțând un zâmbet.
– E minunat aici, încuviință Radu. Noi venim aici în fiecare an. Cred că altfel aș muri, fără aceste mini-vacanțe.
– Cred că e doar prima dată când vin aici, zise Maria așezându-se-n vine. Și nu prea-mi place. Zâmbi.
– Oricum, obișnuieste-te, spuse Luminița jovial. Radu vrea să mai stăm mult timp aici. Subit, zâmbetul i se preschimbă-ntr-o grimasă, un chip îngrozit sau poate dezgustat. Ci…cine e bărbatul ăla? zise ea. Maria se uită în spate. Nici ea nu-și putu da seama. Omul aflat în semiumbră nu era nici Marius, nici Schumi. Purta însă aceeași pantaloni de culoarea verde-închis ca Marius și avea bustul gol. Se apropie mai mult, întrând în lumină, iar cei trei îi puteau vedea acum fața și părul crescând pe ea ca prin magie. Nu ținea cont de timp, părul doar creștea ca și cum ar fi trecut zile, săptămâni. Pielea se colora-n pistrui, mușchii se relaxau ori se contractau și ochii se stingeau și iar se aprindeau în culori dintre cele mai felurite, nuanţe de verde, albastru şi pământiu. Se… schimba…
– Ce-i asta? Cine ești? întrebă Maria dând înapoi cu câțiva pași. Bărbatul o privea cu gura întredeschisă parcă dorind să-i spună ceva.
– Cum, nu-l mai știi? spuse Radu râzând din aceeași poziție. E handicapatul ăla!
Maria îl privi din nou pe bărbat. Gura i se deschise încet iar ochii i se micșorară, iar el țipă într-un sunet de jale, un vaiet. Era aproape același țipăt, doar că acum nu mai era atât de înfricoșător. Acum era urletul unui om… și jalea lui.
– Marian, zise ea încet. Marian… Bărbatul începu să alerge și, din doi pași, ajunse la ea. Maria încercă să folosească pușca pe post de scut… Dar trecu pe lângă ea și-ajunse la Radu ce stătea acum în picioare. Îl apucă de gât, îl ridică și-l lovi de copac.
– De ce mă? De ce? De ce? Cu… cu ce? Părul se oprise din crescut și rămase acolo barba lui, aceeași barba pe care Maria și-o amintea, deasă ca pădurea. Aceiași ochi strălucitori acum plini de ură și jale.
– Ce credeai că acum suntem amici? Că putem să jucăm jocuri? Tre’ să-ți cunoști locul. Marian îi lăsă să cadă și-l ridică lovindu-i din nou spatele de scoarța copacului.
– Cu ce? Cu ce, mă… cu ce?
– Tu nu vezi cu ce? Izbuti Radu să zică printre lovituri. El încă zâmbea.
– Trage, spuse Luminița încet, cu aceeași expresie pe față. Trage în el! Se apropie de Maria și-i luă arma.
– Marian, oprește-te, oprește-te! spuse Maria. Doar atât putea forma din haosul minții ei. Luminița scoase un cartuș din buzunar și-l încărcă. Se puse în poziție de tragere. Stai, nu trage! Țipă Maria cu lacrimi în ochi. Se năpusti asupra femeii și încercă să-i ia arma, dar căzu pe jos. Cu ochii spre pământ, putu auzi sunetul. Ridicându-și privirea, îl văzu pe Marian în aceeași poziție, ținându-l pe bărbat de gât. Gaura mică și neagră din spatele său nu-l deranja cu nimic. Se uită spre femeia cu pușca și îl aruncă pe Radu în acea direcție cu toată forța sa. El căzu pe pământ cu fața în sus, cu zâmbetul plin și râzând încet.
‘’Cu ce? Ce înseamnă cu ce?’’ încerca Maria să-și dea seama. ’’Am mai auzit cuvintele astea de la cineva…’’
– Tu stai pe pământurile mele, mă! Țipă Marian. Stai în casa mea! Radu râdea și mai tare. Luminița încărcă un alt cartuș și-l trase de această dată-n inimă. Avu același rezultat. Gaura din pieptul lui se coagulă și rămase doar un punct mic, violet.
– Tu n-ai nimic, zise Radu. N-ai rămas cu nimic. Tot ce ai e mort! Du-te și tu mă acolo, acolo-n pământ. Marian se-apropie de el și-l lovi cu piciorul în piept. Poți mă să mă lovești cu piciorul ăla? Marian simți un junghi puternic în laba piciorului ce-l atimgea pe Radu. Așa credeam… Uite ce-a rămas din tot, uite cine poartă blazonul! Radu se ridică neatins, fără a simți durerea loviturilor pe care le primise.
’’Cu ce sunt… ? – Le-am zis eu…le-am zis eu aseară’’ gândea Maria. ’’Asta era…’’
– Marian… spuse ea încet pentru sieși.
– Cu ce? zise Marian încă o dată mai încet, căutând un răspuns la o întrebare de neînțeles. Exact atunci, Maria care încă nu se ridicase de pe pământul umed, privi, fără să știe de ce, în spatele său și văzu fața singurei persoane pe care credea că nu ar fi putut vedea-o acolo. Matei era sprijinit de un copac, cu o figură ce sugera gânduri intense și chinuitoare și-o concentrare profundă. Când o văzu pe Maria, făcu ochii mari de parcă ar fi dat peste o scenă pe care nu era menit s-o observe. Maria împinse-n genunchi, se ridică și, renunțând să mai caute o replică potrivită siuație și-o soluție pentru rezolvarea problemei, spuse cu o voce teribilă:
– Du-te imediat și fă-ți temele! Baiatul puse mâna la gură, se întoarse repede și începu să fugă ca un nebun. Maria se așeză satisfăcută pe jacheta cuiva, privind piesa ce era jucată în fața ei. Fusese puțin întreruptă datorită lui Matei, dar acum putea continua.
Radu se uită-n jurul său căutând ceva. Zâmbetul i se preschimbă-ntr-o expresie de nedumerire și mai apoi de amărăciune. Văzu arma de pe pământ, o ridică și-i atinse țeava și trăgaciul, plimbându-şi încet degetele pe ea. Stai! zise el. O zări în depărtare pe iubita sa alergâng către locuri necunoscute. Copacii erau pe cale să o ascundă, dar el aruncă arma și porni cu toată viteza spre ea. Marian căzu cu genunchii pe pământ și-și puse fața în mâini, gemând. Maria se ridică, se apropie de el și-i puse mâna pe păr.
– C’est fini, zise ea zâmbind, sigură pe ea, ca şi cum ar fi câştigat jocul într-un chip categoric.

***

Matei ieși din umbra pădurii, sări în șanțul plin de buruieni și se cățără fără probleme afară. Fără a simți oboseala, continuă să alerge printre lanurile goale de floare ce semănau cu niște câmpuri după război. Văzu un iepuraș în depărtare și-n mod normal s-ar fi oprit să se uite, dar acum nu putea. Ajunse repede la crucea lui Baciu, trecând pe lângă un șoricel bolnav, o haită de câini fioroși ce nu putură să-l prindă din urmă și-un sticlete ce zbura aproape de pământ. Ajunse apoi printre lanurile de porumb. Se gândea să ia câțiva să fiarbă și ar fi făcut-o în mod normal… dar azi nu! Deja putea vedea casa dărăpănată și satul. Încă puțin și voi ajunge…
Trecu, fără să zică sarutmâna, pe lângă bătrâna Chiva. Maria l-ar fi omorât, dar astăzi trebuia să înțeleagă. Doar și ea gândea la fel ca el atunci. Erau de-un spirit și-o simțire.
Ajunse la șosea, se uită în stânga și-n dreapta cum îl învățase mama sa și trecu mai repede ca gândul. Simțea de acolo mirosul grădinii sale, cu gladiole și trandafiri galbeni și mirosul inconfundabil de nuc. Încercă să deschidă poarta căutând cu degetul mânerul cel mic din fier ce se afla de cealaltă parte, dar renunță și sări gardul. Apoi fugi ca un nebun spre ușă nebăgând în seamă câinii – aș vrea să spun asta, dar este implauzibil. Matei rămase totuși câteva secunde lângă câinii săi și-i mângâie – ce mai faci măi tu, Papi? – dar apoi fugi imediat spre ușă cu aceeași expresie focusată. Dar era închisă! De ce naiba e închisă? Mama asta! Acum trebuia să sară pe geam. Și chiar asta făcu. Doar trebuia să ajungă în casă! Pe lângă el intră pisica înfometată. Urma să se urce pe mâncare și să bea din lapte. Dar astăzi nu conta… nu astăzi!
El deschise ușa, urcă cele trei scări și ajunse într-un hall. Unde era camera mea? Uite aici în stânga. Deschise și acea ușă, era atât de aproape! Zeci de maimuțoi din pluș erau împrăștiați prin cameră. Papagalul chiuia de zor înfometat în colivia lui. Mai târziu, Kiri!
Ce caut eu este… tăblia! Tabla mică și neagră… uite-o acolo! Se așeză-n genunchi, se șterse pe frunte de transpirație și luă un bucată de cretă în mâini. Se gândi puțin și scrise:

7X6=

Se gândi câteva minute… și se gândi… și se gândi. Hrăni papagalul, hrăni pisica… și se gândi. Mâncă o înghețată din frigider… și se gândi. Apoi, de parcă ar fi găsit o soluție genială, intră ca o furtună înapoi în camera sa, luă burețelul și sterse. Rămase doar:

=

Zâmbi, mândru de soluția pe care o găsise, și deschise televizorul pe Minimax. Era timpul pentru desene.

***

Marian deschise poarta cea mare și intră în curtea sa frumos aranjată. Unchiul Luca tăia tufișurile prelucrându-le în stilul său arhicunoscut, cu forme dintre cele mai frumoase și complexe.
– Ce faci unchiule? Unde-i tata?
– Taică-tău e la muncă la firmă, râse el dezvăluindu-și dinții auriți. Maică-ta e sus, te așteaptă!
– Mulțumesc unchiașule!
Bătu la ușa cea mare din lemn și Daniel fu cel care îi răspunse.
– Ce faci mă? Unde-ai fost? îi zise el serios de parcă l-ar fi admonestat. Marian sări și-l luă în brațe și-i frecă părul cu nodurile degetelor. Stai mă, spuse el râzând. Tot nu te-ai săturat de joacă!
Îl lăsă pe Daniel în bucătărie și urcă apoi scările din lemn de cireș. Trecu prin culoarul alb, plin de portrete ale familiei. Prima era coana Ana, apoi urmau Mihai și tata Florea și mulți, mulți alții. El trebuia să intre în ultima cameră de pe dreapta. Ușa era deschisă.
Privi înăuntru. O lumină plăcută și călduță îl întâmpină. Camera era albă și simplă, cu un pat, câteva rafturi și-un birou și-o singură noptieră cu o oglindă deasupra. Fereastra era deschisă. Pe scaunul de lângă birou se afla o femeie tânără cu păr lung și șaten, îmbrăcată toată în alb, cu coatele sprijinite-n lemn, uitându-se la peisajul ce i se înfățișa dincolo de fereastră. La gât purta un șirag splendid de mărgele albe.
– Ai venit… ce bine! zise ea încet fără să-și mute privirea. Aveai ceva să-mi aduci. Marian se gândi câteva secunde și căută în buzunarul de la piept al cămășii sale.
– Asta era? Asta era, mami? Ea se întoarse și-i zâmbi. Îi întinse mâna și-l atinse apucând mărgeaua. Ținu câteva secunde mâna priponită de a lui încercând să-i simtă căldura. El stătu cu ochii în podea în tot acest timp. Ea retrase apoi mâna repede și se reîntoarse la peisajul său. Căută cu degetele în spatele gâtului și desfăcu marele șirag de mărgele. Apoi o luă pe cea primită de la Marian și-o introduse în rând. Se ridică de pe scaun parcă pentru a încerca să vadă mai bine ceva ce se întâmpla afară-n ziua însorită. Marian ridică imediat privirea din podea.
– Nu mai ai nevoie de astea! spuse Mădălina. Luă șiragul de mărgele și-l aruncă pe fereastră, lăsându-l să se împrăștie-n sute de bucățele strălucitoare. Marian privea minunat de spectacolul magnific. Ea rămase cu mâinile în aer, zâmbind în bătaia ușoară a vântului de primăvară târzie, ca un magician mândru de prestația sa dorind însă să-i mărească dramatismul.

***

Am găsit în spatele vilei un morman uriaș de cenușă, bucăți de poze arse, de haine arse. Erau haine de femeie, rochii elegante și pantofi, iar unele mai ardeau încă. Am stins totul cu furtunul. Într-una dintre pozele rămase era o tânără extrem de drăguță, cu părul blond până la umeri. În spatele ei se afla un castel sau poate un palat. Semăna mult cu Casa Poporului, dar sigur nu asta era. În față clădirii și în spatele femeii se vedeau o grădină de flori aranjate-n într-un model complex și o fântână arteziană lăsându-și apa să țâșnească. Jumătate din fotografie era arsă.
Am bătut la ușa lui Radu și-am intrat văzând că nu venea nimeni. L-am găsit plângând așezat pe un fotoliu.
– Ce vrei? Țipă cu vocea înecată.
– Unde-i Luminița?
– Nu știu… nu știu… nu… își puse fața în palme. Am încercat, dar nu… nu pot. Nu pot!
M-am dus lângă el și-am izbutit să-l ridic de pe fotoliu și să-l îmbrățișez. I-am zis să mai vină uneori să mai cineze cu noi.
– Ești binevenit. Prietenii lui Alin sunt și ai mei, i-am spus eu înainte să plec. Dar să nu mai uiți că nu ești singur pe lume. Interpretează asta cum vrei…

***

Pe Marian l-a găsit în fața lacului de la ieșirea din sat. Privea înmărmurit către apa limpede. Avea bustul gol și pe spate încă i se mai vedeau cicatrici învinețite. Aceeaşi barbă deasă, pielea bronzată şi pantalonii verzi, rupţi în genunchi. Stătea mai mult într-un picior.
– Poți să mergi? îl întrebă Maria apropiindu-se. Purta o expresie ce sugera oboseală. Avea ochii umflați iar buzele-i tremurau. Parcă dorea să-și plângă drumul spre somn. Hai să mergem acasă. Maria îi puse brațul pe după umărul ei și porniră amândoi îndepărtându-se de mlaștină. Nu îi luă mult să înceapă să plângă. Ce ți-e și cu bărbații ăștia? Maria nu-l băgă în seamă la început. Plângi ca un prost, îi zise ea la un moment dat.
– N-am… n-am nimic, spuse el văitându-se din adâncul gâtului ca și cum ar fi scos pietre pe gură. Nimic… nu-s nimic. S-a dus tot ce era bun…
Iarba era umedă în acea seară și trebuia să înceapă încă o ploaie. Norii se adunau și tunetele de vară se făceau auzite. Furtunile ar fi zguduit încă o dată, pentru a nu știu câta oară, acel sat. Iar apa ar fi spălat frunzele, acoperișurile și pielea oamenilor.
– Te ai pe tine, Marian, te ai pe tine. Și poate, să zicem – nu, cu siguranță – ne ai și pe noi. Dar, în principal, te ai pe tine.
– Pentru ce să mai trăiesc?
– Lasă-mă cu prostii din astea. Cum pentru ce? Ai un bacalaureat de luat! Un fulger despică cerul negru în două și-ncepu să picure încet.

Mircea Bocioacă

Născut în 93. Fost nimic, actualmente student la construcții și scriitor începător.