Rapsodie de primăvară

Din pragul ușii de la intrarea în casă și până la poarta de la stradă sunt cam douăzeci de pași. Până în acest punct poți să te plimbi fără nici o restricție. Dacă vrei să treci dincolo de poartă trebuie să prezinți o declarație pe propria răspundere. În caz contrar riști să primești o amendă usturătoare. Pe stradă patrulează echipaje de polițiști și jandarmi echipați cu măști medicale și mănuși de cauciuc și verifică aplicarea întocmai a ordonanței militare.

Înaine de a se aventura în afara spațiului său de autoizolare, Marcel se așază la masa din sufragerie ca să scrie declarația. A reușit cu greu să găsească câteva coli de hârtie de scris. Era deja exasperat când i-a venit ideea să se uite în tăvița imprimantei vechi și nefolosite de ani de zile. Și mai greu a fost să găsească un pix cu care să scrie. Atunci și-a dat seama că tot ce scrisese în ultimul timp, în ultimii ani chiar, scrisese pe calculator după care a trimis în spațiul informatic virtual mesajele și documentele sale, spațiu în care aleargă cu viteza gândului o infinitate de alte documente și mesaje. A găsit în sfârșit un pix care să scrie, după ce a frecat un snop întreg de pixuri vechi, cu mina uscată, găsit într-o vază de flori. Putea să scrie declarația și pe telefonul mobil dar nu știa cum să semneze și lucrurile nefiind foarte clare nu voia să intre în discuții neprincipiale cu reprezentanții statului, mai ales în aceste zile. Dacă declarația o va scrie cu litere mari, aceasta va putea fi citită de la o distanță mai mare decât cea necesară citirii de pe ecranul telefonului, deci distanța până la polițist va fi mai mare decât cea minimă recomandată și riscul de preluare a infecției de la polițist va fi diminuat.

Mai întâi trebuie să completezi datele personale și locul în care urmează să te deplasezi, apoi trebuie să scrii scopul deplasării. După ce a citit toate variantele oferite de șablonul de pe internet, Marcel a optat pentru punctul doi, adică ,,asigurarea de bunuri care acoperă necesitățile de bază ale persoanelor și animalelor de companie/domestice”. Apoi s-a îmbrăcat bine, căci afară era rece, și-a pus pe față masca medicală, mănușile de cauciuc pe mâini, declarația împăturită în buzunar și a ieșit pe stradă.

Nu mai ieșise de câteva zile. Atunci strada era plină de oameni și mașini, nu puteai găsi un loc de parcare. Acum e pustie.  În capul străzii, în intersecție se vede o mașină a poliției și câțiva agenți. Marcel a luat-o în cealaltă direcție, a ajuns la podul peste rău iar dincolo de pod, chiar pe mal se află un mic magazin alimentar de cartier. Trecând podul, Marcel și-a încetinit pasul deoarece a văzut un stol de rațe sălbatice care înotau în apa râului, chiar la piciorul podului. În lumina puternică a soarelui, rațele își etalau penajul de o frumusețe pe care Marcel, până atunci, nu o remarcase. Nuanțele de maro de pe aripi se asortau neașteptat de bine cu penele verzi și albastre, metalizate, argintii de pe cap și de pe gât. Superbe, și-a spus Marcel încet, aproape în gând.

– Bună ziua. În magazin sunt doar proprietarii, un domn și o doamnă, pe care Marcel îi cunoaște de ani de zile magazinul fiind foarte aproape de locuința lui. Îi recunoaște imediat în ciuda măștilor medicale pe care le poartă.

– Ce ziceți de pandemia asta?

– Ce să zic? Respectăm ordonanțele militare. Uite, ca să vin până la voi mi-am completat o declarație pe propria răspundere. Marcel le arată hârtia. Sincer, nu mă deranjează. Uneori nu-i rău să mai stai și pe acasă.

– Eu simt că înnebunesc. Mai ies să mă duc după marfă, o dată la două-trei zile. În rest nimic. Stau și mă uit la televizor și n-am la ce. Nici un meci, doar reluări din campionate vechi și faze. Le-am văzut și revăzut pe toate, le știu deja pe din afară. La știri nu mai rezist să mă uit și nici la tocșouri. Vorbesc toată ziua dar nu au habar de nimic. Nici de unde a venit boala, nici cum se tratează, nici cât va ține, ceva dezastru. Nu știu ce să facă. Depășiți total. Doar dau din gură de dimineața până seara.

– De la chinezi vine, ce mai tura-vura, că la ei a apărut prima dată, ne spune doamna cu voce catifelată dar fermă prin masca ei medicală. A scăpat din vreun laborator.

– Sau de la americani. Că și ăia au laboratoare. Și l-au adus în China să le dea la gioale la economie, zice domnul.

– Nu cred. A început și la americani pandemia și e mai gravă decât la chinezi. Dacă făceau ei virusul făceau și contravirusul, ceva să se apere de el. Așa se lucrează totdeauna la armele biologice. Faci arma dar faci și antidotul că nu știi cum bate vântul, în ce direcție și vine peste tine. Marcel mai citește și de pe net. Și de pe la străini. Nu se uită doar la teve.

– Și dacă totuși le-a scăpat? insistă doamna.

– Nu cred. Virușii ăștia pleacă de la animale. Chinezii mănâncă fel de fel de lighioane. Asta e în tradiția lor.

– Ce nebuni de oameni. Eu n-aș mânca așa ceva nici să mă omori. Am auzit și eu că a pornit de la niște lilieci. Dar cum așa? Că doar n-or mânca lilieci, trăsnească-i. Domnul face gesturi sugerând cea mai profundă greață.

– Mai bagă la supă, zice Marcel cu un aer savant. Da, da. Am citit undeva. Dar nu asta e problema. Problema e că pe lilieci îi mănâncă șerpii și atunci virusul își schimbă structura, acidul, proteina. Și atunci devine periculos pentru om. Iar șerpii sunt o delicatesă la chinezi. Am fost în China odată, acum vreo zece ani.

– Și v-au servit cu șerpi?

– Ne plimbam pe niște ziduri, era o cetate și îmi amintesc că am alunecat și mi-am sucit genunchiul. De fapt mă durea de mai demult, câteodată mă mai lăsa, apoi mă apuca iar. De la tenis. Și i-am zis ghidului, o fată, Han Dji, așa o chema. Mi-a spus să-i amintesc seara, când vom merge la cină. Când am ajuns la restaurant îi spun. Mă ia de mână și mă duce la bucătărie. Acolo, pe un raft țineau ăia niște borcane mari, cam ca cele de murături. Și în borcane un lichid gălbui, transparent iar pe fund niște șerpi încolăciți înecați în lichidul ăla.

– Vii?

– Nu.

– Și doar n-ați mâncat din șerpii ăia?

– Mi-a dat într-un păhărel micuț, ca de rachiu, niște zeamă. Din aceea, gălbuie. A costat puțin. Avea un gust plăcut, dulceag, un fel de lichior. Domnul se strâmbă cu dezgust. Se vede prin mască.

– Și? doamna e curioasă.

– Cel puțin un an de zile n-am mai avut probleme cu genunchiul. După aceea, tot așa, mă mai apuca, iar îmi trecea, ca și mai înainte. Dar imediat după ce am băut… șerpata aia, că nici nu știu cum să-i spun, n-am avut probleme. Îmi pare rău că nu mi-am luat mai multă, să fi pus într-o sticluță, să am și pe mai târziu.

– Adevărul e că au chinezii medicina lor, tradițională, mai zice doamna tolerantă  cu asiaticii. Dacă îi ajută, ce poți să mai zici? E treaba lor.

– Noi mâncăm porc. Altceva nici nu vreau să încerc. Mi se face rău doar când mă gândesc.

– Și pui nu mâncăm? întreabă doamna.

– Și pui, da.

– Și pește?

– Bineînțeles că și pește. L-a iritat, se răstește. Nu mâncăm oaie, capră și nici vita nu-mi place. M-aș fi dus în uichend la pescuit, uite ce vreme e afară. Dar nu cred că mă lasă ăștia. Mai iau dracului și vreo amendă.

– Nici să nu te gândești să pleci. Stăm acasă, în izolare. Lasă că o să treacă și carantina și atunci te poți tot duce la pești.

Marcel își ia punga cu ,,bunuri care acoperă necesitățile de bază ale persoanelor’’ și se îndreaptă spre ieșirea din magazin.

– Doamne ajută.

– Sănătate să avem, că restul le cumpărăm! completează proprietarul.

Într-adevăr, vremea e minunată. Trecând podul peste râu, în drum spre casă, Marcel vede din nou rațele înotând în contracurent, scufundându-se cu capul sub apă, zbenguindu-se în lumea lor păsărească, fără grija virușilor și carantinelor, sfidând prezența omului care trece peste pod, atât de aproape.

Înainte chiar să bage cheia în broască, încă din curte deci, Marcel aude sunetele pianului. Magda stă cu ochii pironiți în partituri și încearcă să le descifreze. Nu se mai așezase la pian din copilărie. Marcel nu a auzit-o niciodată cântând la pian și sunt împreună de atâția ani. Și acum, iată, stând în casă de câteva zile, în autoizolare, s-a gândit să-și amintească limbajul notelor muzicale. Tot respectul, și-a spus Marcel. Iată un mod cât se poate de plăcut și intelectual de a-ți folosi timpul.

– Dacă mai durează mult carantina poate îmi cânți o rapsodie de Mozart.

– Sau poate o să reușești să-ți faci bagajele și să mă lași singură, să-mi văd de rapsodii.

– Acum nu pot să plec nicăieri. Am vorbit cu zugravul și mi-a spus că nu mai iasă din casă. Și mai e mult de lucru. N-am unde să mă duc.

– Poți să-i scrii o declarație cum că vine să lucreze la tine.

– Nu pot să-i scriu nimic. Zugravul lucrează la negru, n-are firmă, n-are autorizație.

– De ce nu te muți la Zâna cea Bună?

Au trecut prin nenumărate momente tensionate. Din fel de fel de motive. Într-o căsnicie lungă nu pot fi evitate situațiile delicate. De data asta însă lucrurile se pare că luaseră o turnură cât se poate de serioasă. Și totul din cauza lui. Din cauza neglijenței, a delăsării, a lipsei de prevedere. A lăsat telefonul pe masa din sufragerie și s-a dus la baie. Telefonul a piuit iar Magda, trecând pe lângă telefon chiar atunci l-a deschis. Mesajul primit de la Zina nu lăsa loc nici unui dubiu. Marcel era într-o relație. Avea o amantă cu care se vedea. Era clar ca lumina zilei. Magda a avut un șoc. Nu se aștepta la așa ceva. Argumentele lui Marcel erau neobișnuit de neconvingătoare. Chiar tâmpe. Acuza cum că Magda i-a violat intimitatea citindu-i mesajele pe telefon suna cât se poate de nepotrivit pentru un cuplu atât de vechi. Și doar erau atâtea moduri de a preveni descoperirea legăturii. Din setarea telefonului. Dar Marcel a ignorat orice măsură de prevedere. Poate din cauza vârstei, a obișnuinței și a siguranței că, Magda fiind o doamnă educată și discretă, nu-i va citi mesajele primite? Sau poate e începutul unei boli? O degenerescență a sistemului nervos? Sau început de Altzheimer? A observat că uneori are probleme cu aducerea aminte a unor cuvinte, a unor nume.

Zina se ocupă cu asigurări de viață. Își promovează produsele door to door, adică din poartă în poartă. Marcel a mai primit nenumărate vizite la birou de la astfel de promotori de diferite bunuri și servicii. În general îi vine foarte greu să refuze pe cineva care vrea să-i vândă ceva. Se pune în locul persoanei respective, își imaginează cum unii o refuză, poate îi și vorbesc urât, de sus, cu lipsă de respect. Firma lui Marcel mergea suficient de bine încât să își permită să le facă mici vânzări aproape tuturor vizitatorilor săi. Era deja asigurat de viață la două societăți când l-a sunat o doamnă și l-a rugat să-i acorde câteva minute din timpul său. Târziu după masă, la ora stabilită Marcel a văzut o mașină care a intrat pe poarta curții. Apoi cel, de fapt cea care conducea a discutat ceva cu portarul. Desigur s-a interesat unde e biroul lui Marcel căci în curte sunt mai multe firme. Apoi mașina s-a oprit sub geamul biroului și atunci a văzut-o pe Zina. Afară era cald și Zina purta o rochie ușoară de vară iar în mână ținea un dosar gros. Vântul răcoros al după-amiezii i-a ridicat puțin rochia lăsând să se vadă picioarele zvelte. După câteva secunde se auzi o bătaie discretă în ușa biroului. În momentul în care Zina a intrat, Marcel a înțeles că între el și această femeie se va țese o legătură. Când privirile lor s-au întâlnit pentru întâia oară s-a și plăsmuit aceea formă de comunicare misterioasă și telepatică prin mijloace pe care nu ni le putem explica nici astăzi. Totul se reducea la o dorință erotică pe care Zina o răscolea prin cuvinte, gesturi, priviri, aroma puternică a parfumului, oftatul, respirația neregulată și vocea care trăda emoția. Marcel nu mai fusese niciodată atât de puternic atras de o femeie. Când Zina i-a întins formularele pe care trebuia să le semneze și i-a arătat cu degetul locul exact, el i-a prins degetul în mână, apoi și-au încolăcit degetele într-o strângere plină de înțelesuri. Zina nu făcea nici un gest din care să rezulte că lucrurile ar trebui să se oprească în acel moment. De aceea Marcel s-a ridicat din spatele biroului său, s-a dus la geam, l-a închis și apoi s-a dus direct spre fotoliul în care ședea Zina. S-a aplecat și a sărutat-o îndelung pe buzele care miroseau a cafea. Cafeaua pe care Marcel i-o oferise mai înainte. Atunci, în biroul firmei sale s-a consumat primul episod al relației lor amoroase.

Magda mănâncă de post pentru că suntem în Postul Paștelui. Marcel nu respectă această datină și mănâncă orice se nimerește. Imediat după ce a înțeles că este o femeie înșelată de soțul ei, Magda l-a dat afară pe Marcel din dormitor și a încetat să mai gătească pentru amândoi. Marcel a mâncat o perioadă în oraș. Acum trebuia să se descurce altcumva pentru că toate localurile destinate alimentației publice s-au închis. În lădița frigiderului sunt înghesuite câteva căpățâni de salată și alte legume. Din când în când, din bucătărie se aude un zgomot asemănător bătutului toacei la mănăstire. Magda mărunțește legumele pe cârpător și își pregătește salata.

Marcel nu știe să gătească. Nu a fost niciodată nevoit să o facă. Deși aprecia întotdeauna imaginația sau măiestria unui bucătar. De multe ori s-a gândit la un lucru curios, anume la faptul că cei mai vestiți bucătari au fost și sunt bărbații. Tot ei domină artele. Mai puțin baletul. Dar asta ar fi o excepție.

După ce termină de mâncat, Magda se întoarce în sufrageria pe care a pus stăpânire în ultimele zile aici aflându-se pianul, partiturile și o bibliotecă cu cărți pe  care le citește una după alta, cu nesaț. Atunci Marcel coboară din camera copiilor, unde s-a mutat de când a devenit ,,persona non grata’’ și se închide în bucătărie. Deschide ușa frigiderului și privește lung rafturile pe care a înșirat câteva borcane și pachete cu mâncare. Frigiderul începe să piuie, semn că timpul afectat contemplării alimentelor a fost epuizat.

La început Omul a fost culegător. Omul primitiv, in Paleolitic. Mânca ce găsea în natură, fructe, legume, insecte, rădăcini, ciuperci. Mai găsea câte un ou, prindea câte o șopârlă sau un pește. Le mânca așa crude cum le găsea. Și gustul lor îi plăcea. Dacă, prin absurd i-ar fi oferit cineva Omului preistoric un hamburger cu maioneză, oare s-ar fi atins de el? Marcel e convins că nu. I-ar fi considerat gustul execrabil. Tot așa cum patronul magazinului de lângă pod mănâncă numai porc. Pentru că așa s-a obișnuit. Problema Omului din paleolitic era însă alta. Și anume că nu era niciodată sigur că și a doua zi va găsi ceva de mâncare. Iar dacă ar fi găsit mâncare mai multă decât cea necesară unei mese, vorba vine, masă, nu putea să facă stocuri pentru că mâncarea pe care o găsea se strică foarte repede, e perisabilă. Chiar dacă ar fi găsit un pom plin cu fructe și le-ar fi cules, după câteva zile fructele s-ar fi stricat. Un pește s-ar fi stricat deja a doua zi. La fel și toate celelalte alimente oferite de natură culegătorului. Siguranța zilei de mâine era marea problemă a Omului primitiv, certitudinea că și mâine va avea ce să mănânce. Mai târziu, după ce a învățat să facă unelte, sulițe, topoare, Omul din Paleolitic a devenit vânător. A început să omoare animale și să le mănânce. Dar și carnea crudă poate fi păstrată doar o zi, două, după care se împute. Și atunci fie mânca tot animalul în ziua în care l-a ucis fie, dacă era prea multă, o parte din pradă o arunca. Și era foarte posibil să mai treacă multe zile până când ucidea un alt animal. Și asta însemna foame.

Dar într-o zi cerul s-a acoperit cu nori. Din când în când dâre de lumină brăzdau cerul întunecat și apoi un zgomot asurzitor îl făcu pe Omul primitiv să se ascundă în fundul peșterii. Când cerul s-a înseninat, Omul a ieșit din ascunzătoare. Atunci a văzut nu departe de el un copac despicat în două și trântit la pământ. Din trunchiul copacului ieșea un nor înecăcios care mirosea urât și nu-l puteai respira. Acelui nor Omul i-a spus fum. Din crengile mai subțiri ieșea o lumină gălbuie iar când a atins-o, Omul a simțit o durere cumplită. Acelei lumini i-a spus foc. Între crengile înnegrite care încă mai fumegau, Omul a văzut un animal mort și ars complet de focul venit din cer. A scos animalul dintre crengile copacului și l-a lăsat să se răcească. Apoi l-a tăiat cu toporul de silex. Carnea avea un gust foarte rău, amărui și era neagră. Nu se putea mânca deși era moale la mestecat. Nu se compara cu delicioasa carne crudă, proaspătă, încă aburindă de la căldura animalului tocmai ucis. Doar că a doua zi carnea arsă arăta la fel ca-n prima zi. Și a treia. Și pentru că Omul primitiv nu prinsese nici un alt animal de câteva zile, a luat o halcă de carne arsă, a curățat-o de cărbuni și scrum și a mâncat-o așa rea la gust cum era. Atunci Omul Primitiv a înțeles că deși mult mai rea la gust decât carnea crudă, carnea arsă în schimb, se poate păstra mult mai mult timp. Ceva mai târziu, poate după câteva milenii, Omul a renunțat să mai mănânce carnea crudă. Și gustul de carne arsă nu i se mai părea rău, s-a obișnuit cu el. Așa a apărut primul fel de mâncare gătită. După alte câteva milenii Omul primitiv a învățat să facă singur focul. Iar carnea animalelor ucise nu o mai ardea ci o prăjea doar, la căldura jarului, sau o afuma. Acum avea carne aproape în fiecare zi căci o putea păstra în sălașul lui, păzită de alte animale. Peste alte câteva milenii a descoperit o piatră moale, o putea sparge cu o piatră mai dură și o putea transforma în pulbere. Dacă acopereai carnea sau peștele cu acea pulbere albicioasă, nici carnea nici peștele nu se stricau și le puteai mânca și după multe zile. La fel se putea face cu unele legume. Le puneai în apă cu sare și le mâncai după săptămâni, nu se stricau. Nu erau la fel de bune ca cele proaspete dar cel puțin nu te îmbolnăveai, sau nu mureai dacă le mâncai, chiar și așa sărate. După alte milenii Omul a domesticit niște capre, oi, vaci și cămile pe care le mulgea și le bea laptele. Dar laptele a doua zi deja era stricat și dacă-l beai stricat puteai să mori. O vreme a tot pribegit prin câmpii cu turmele după el și mulgea zilnic dobitoacele, altfel animalele se puteau îmbolnăvi și muri lăsându-l și fără carnea și fără lâna lor. Nu putea să bea singur tot laptele muls și o parte trebuia să arunce. Și îi părea tare rău. Și atunci a învățat să facă brânză, caș, lapte bătut, și multe alte lucruri care deși nu erau prea gustoase, nu se comparau cu laptele proaspăt muls, aveau avantajul că puteau fi păstrate mult timp fără să se strice.

Marcel simțea că trăiește un moment de revelație. Stând singur în bucătărie cu ochii pironiți în rafturile frigiderului și apoi încercând să-și încropească ceva de mâncare, deodată a înțeles că tot ceea ce mănâncă omul modern, tot sortimentul uriaș de alimente pe care le găsești în rafturile magazinelor a fost inventat de Omul primitiv, strămoșul său, de-a lungul a două-trei milioane de ani, având un singur gând. Acela de a-și asigura hrana zilei de mâine, alimente care să nu se strice, să le poată mânca și după mai mult timp, să poată să păstreze mâncarea, să scape de stresul și preocuparea permanentă datorate nevoii procurării hranei. Apoi a început să și acumuleze și să facă comerț cu excesul de alimente. Marcel a priceput deodată că tot ce mâncăm noi azi, toate rețetele elaborate, tot ce pregătesc marii maeștri bucătari în restaurantele cele mai sofisticate, sunt de fapt variațiuni pe aceeași temă, iar tema principală este conservarea alimentelor oferite de natură. Gustul se educă și acum avem impresia că ceea ce mâncăm noi este bun, gustos, delicios chiar deși acum multe milenii aceleași gusturi le consideram oribile. Exemple de astfel de alimente erau nenumărate și ele se buluceau, se înghesuiau și se îmbrânceau în mintea lui Marcel fără să-și dea rând.

– Nici măcar o omletă nu ești în stare să faci! Magda intră vijelios în bucătăria în care se întrevede cu greu silueta lui Marcel. Un fum gros și înecăcios învăluie totul ieșind din tigaia în care Marcel a pus câteva ouă sperând că va mânca o păpăradă. Dar furat de gândurile sale de o importanță crucială pentru antropologia gastronomică, a uitat de ele.

– Să știi că eu vreau să mai trăiesc în casa asta. Chiar și după ce pleci. Nu trebuie neapărat să-i dai foc. Sper că nu lași tigaia așa. Te rog să o speli și să o freci cu tix. Să fie cum a fost înainte.

Magda deschide geamul și pornește hota la turație maximă.

– Să lași ușa închisă să nu se afume perdelele din sufragerie. Apoi deschide ușa  cămării și scoate o conservă de macrou în ulei.

– Mănâncă asta. Marcel rămâne din nou singur în bucătărie. Fumul începe să se strecoare afară dar mirosul de ars mai stăruie mult timp.

Cetățile țărănești din Transilvania sunt obiective de atracție turistică. Au fost ridicate de sași, coloniști veniți din zona Luxemburgului de astăzi începând cu secolul al doisprezecelea, în mai multe valuri succesive. Se pare că a fost o afacere încheiată cu regele Ungariei, Geza al II-lea. Sașii au primit terenuri foarte bune pentru agricultură, au fost scutiți de taxe și impozite mulți ani. Unii vorbesc și de anumite obligații militare față de regatul maghiar și anume apărarea graniței de sud a Transilvaniei. Istoria însă nu i-a consemnat pe sași ca pe niște mari războinici. Faptul că toate așezările lor dispun de o fortăreață, de o cetățuie și felul în care arată aceste cetățui ne spune că ele erau zidite pentru apărarea populației acelei așezări de formațiuni militare mai mici, nu de oști cotropitoare dezlănțuite care ar fi putut pune în pericol regatul ungar. Dar asta e o altă discuție. Cert este că sașii, sub înalta protecție a regelui maghiar, apoi a împăratului Austriei și apoi a lui Adolf Hitler au dus-o foarte bine pe pământurile transilvane timp de opt secole. De cele mai multe ori, când cineva o duce bine, altcineva o duce prost. În cazul Transilvaniei prost au dus-o românii, împinși spre zonele austere de munte unde aceeași pâine pe care sașii o câștigau ușor, românii o câștigau greu.

În mijlocul cetății țărănești se află întotdeauna o biserică. Bisericile săsești sunt fie romanice fie gotice. După stil poți să-ți dai seama cât de veche e comunitatea respectivă. Sașii nu au avut niciodată veleități artistice remarcabile. În timp ce în celălalt capăt al Europei piatra catedralelor se metamorfoza în dantele și broderii flamboiarde aidoma aripilor îngerești, construcțiile sașilor erau greoaie, lipsite de rafinament și imaginație dar trainice și funcționale. Faptul că astăzi igrasia le ajunge la streașină nu înseamnă că au fost făcute de mântuială, nu le putem spune ,,lucru slab”, cum ar zice un sas ci mai degrabă ca un dat al istoriei acestor oameni, al migrației inverse a foștilor coloniști odată cu prăbușirea cu mult zgomot a comunismului. Sașii au decis să părăsească aceste locuri. După război nimeni nu i-a mai protejat. Adică s-au întors de unde au plecat. Acum în bisericile sașilor nu mai are cine să asiste la liturghie. De aceea, mai ales vara, ușile vechi, joase, pe alocuri putrezite se deschid în așteptarea turiștilor, a curioșilor gură-cască, a ziariștilor și a investitorilor care se tot întreabă cum ar putea să valorifice tot acest inventar.

Marcel a vizitat de nenumărate ori bisericile fortificate săsești. Privite în ansamblu, aceste construcții, poate unice în lume pentru că și condiția celor care le-au zămislit era cu totul particulară, încet-încet se încovoie sub povara timpului, a dispariției proprietarilor lor de fapt, a incertitudinii. Căci nu se știe cine și de ce ar trebui să le restaureze și să le întrețină. Și nici cu ce bani.

Comunitățile săsești au reprezentat o lume aparte în mozaicul de etnii ardelenești. Privind zidurile fortificațiilor, bisericile, casele aflate în imediata apropiere, încerci să înțelegi. Sunt mărturiile unei civilizații dispărute. O relaționare directă cu reprezentanții etniilor e mult mai anevoioasă decât pare la prima vedere. Fiecare vrea să-și păstreze identitatea, să nu se amestece cu alte etnii, să nu-și prejudicieze în nici un fel tradițiile și obiceiurile. Soluția ideală e să stai izolat, să comunici cât mai puțin. Exact ca în timpurile pandemiei. Și asta s-a și întâmplat.

Intrând în curtea cetății țărănești fortificate, de fiecare dată Marcel a fost întâmpinat de o săsoaică bătrână legând greu o conversație în românește. După ce îi lua banii și îi rupea un bilet îi prezenta succint obiectivele de vizitat. În interiorul cetății, în afara bisericii mai sunt încăperi pentru păstrarea alimentelor comunității, un arsenal și câteva magazii și ateliere necesare supraviețuirii în timpul unui eventual asediu. În unele cetăți mai exista o pușcărie și o așa numită cameră a împăcării.

Camera împăcării, dispusă de obicei într-unul din turnurile fortificației i s-a părut lui Marcel o idee foarte năstrușnică. Iar acum, stând izolat în casă împreună cu Magda, într-o relație cât se poate de tensionată, frizând cu divorțul, nu se putea să nu-și aducă aminte de această ciudată invenție săsească. Atunci când într-un cuplu de sași lucrurile nu mai mergeau bine și oamenii hotărau să se despartă, ei se prezentau în fața judelui. Întrucât comunitățile săsești la un moment dat au îmbrățișat protestantismul, un divorț ar fi fost posibil, de drept. Doar că, în conformitate cu cutumele obștii, înainte de pronunțarea divorțului, cuplul era încuiat într-o încăpere. În camera împăcării exista un singur pat, o masă, un scaun, un blid și o lingură pe care cei doi trebuiau să le folosească împreună. După unii, cuplul trebuia să petreacă în camera împăcării trei zile și trei nopți. După alții două săptămâni. Cert este că numărul divorțurilor a fost extrem de redus de-a lungul aplicării acestei metode de mediere care a funcționat până pe la jumătatea veacului al nouăsprezecelea. Majoritatea cuplurilor se împăcau urmare a acestei experiențe și renunțau la despărțire. În unele comunități nu s-au înregistrat divorțuri deloc.

– Ce-o rapsodie superbă! exclamă Marcel intrând în sufragerie și apoi îndreptându-se spre ușa bucătăriei. Magda ridică ochii din partituri și pufnește în râs.

– Cum poți totuși să-ți bați joc de orice nu poți pricepe? Muzica clasică e altceva decât să bați mingea pe teren. Ciorap-sodie. Îmi imaginez ce arome emanați voi când vă descălțați după fotbal. Asta îmi inspiri. O adevărată rapsodie de putori. Ca la dihori. Oameni în toată firea. Niște infantili.

– Distinsă doamnă, trebuie să recunosc faptul că nu am beneficiat de o educație atât de aleasă precum cea de care ai beneficiat dumneata. Deși, sunt convins că toți așa zișii iubitori de muzică simfonică formați o conjurație diabolică și snoabă. V-ați înțeles între voi. Și compozitorii și muzicanții și publicul. Și dirijorii. Sunt sigur că în singurătate toți ascultă manele sau rochenrol și se uită la fotbal la televizor. Nimeni nu poate să asculte cu plăcere scârțâielile alea. Nu am nici cea mai mică îndoială.

– Nu vreau să mai aud asemenea tâmpenii. Ești pierdut iremediabil. Nu-ți vei putea niciodată depăși statutul de microbist și jucător de miuță.

– Și de tenis. Era să mă apuc și de golf. Poate așa m-aș fi apropiat de condiția ta de aristocrată. Golful nu necesită nici condiție fizică nici performanțe intelectuale deosebite.

– Ți se potrivește perfect.

– Necesită eventual niște bani. Și sunt convins că mulți jucători de golf pozează și în melomani, se duc la concerte simfonice. Să tragă un pui de somn. Marcel deschide ușa bucătăriei și vrea să intre.

– Am gătit ciorbă de fasole cu tarhon. Tu poți să-ți pui și smântână. Și tocană de cartofi cu legume. Te rog să nu mai încerci să gătești, să fim siguri că nu dai foc la casă. Măcar cât suntem obligați să stăm împreună. După aceea poți să faci ce vrei.

După masă Marcel s-a așezat în fotoliul din sufragerie. Cafeaua a făcut-o în expresor. Nu se poate greși nimic pentru că și cafeaua, și apa și timpul se dozează automat. O ceașcă a așezat-o pe capacul pianului. Cealaltă și-a pus-o pe genunchi.

– Foarte bună ciorba. Totdeauna ai gătit foarte gustos. Ai talent și imaginație, recunosc.

Magda s-a întors pe scaunul rotativ al pianului. A luat ceșcuța de cafea. Are  degete frumoase, subțiri și delicate.

– Ai pus zahăr?

– Puțin. Ca de obicei.

Magda se ridică și se mută pe canapea. A slăbit, dar nu prea mult. Din cauza postului probabil. Chiar și stând în casă se îmbracă cu mult gust, asortat. Poartă și un șirag de perle. Știe că nu va veni nimeni la ei dar îi place să arate bine. Nici nu-ți vine să crezi că știe să gătească ciorbe și tocane. Și multe altele. Acum doar pentru ei doi. E o femeie frumoasă. A reușit să păcălească anii. Sau are o înțelegere secretă cu timpul? Aroma de cafea se amestecă cu cea de parfum, discretă și ușoară, de primăvară. Suntem abia la începutul carantinei. Cine știe cât va mai dura?

Copyright imagine: William Worchester Churchill

E. Rădulescu

.