Gaufrettes au chocolat

Marie ia micul dejun în fiecare dimineață la Gaufrettes au chocolat, patiseria lui Pierre. Este întotdeauna primul client. Nu că i-ar fi foame, dar Marie se trezește dis-de-dimineață la șase și jumătate și bate în fereastra magazinului fix la ora șapte, doar pentru a-l vedea pe Pierre cum vine nădușit din fața cuptorului în sala de servire, de fiecare dată în maiou, pantaloni albi și papuci, își rotește ochii de jur împrejur, să se asigure că totul este pregătit pentru o nouă zi, apoi își șterge broboanele de sudoare de pe frunte și, zâmbind, se întoarce la lucru.

Pierre este un bărbat frumos. Tare frumos. Lui Marie îi place mai ales cum îi lucesc umerii umezi și bronzați (n-a știut niciodată dacă au culoarea aceea aurie pentru că așa e culoarea naturală a pielii, sau pentru că Pierre stă ore întregi în fața cuptorului), îi plac brațele puternice și spatele drept, dar mai ales îi place urma aceea de zâmbet care se agață pe buzele lui după ce își privește mândru magazinul și pe care o poartă în colțul gurii ca pe o medalie, întreaga zi.

Marie servește în fiecare dimineață același meniu: o felie de pâine prăjită cu o urmă de unt și dulceață de trandafiri, un ceai de portocale și două gaufrettes. Iar la sfârșit un cubuleț mic de ciocolată, din cele în formă de inimioară, aflate în bolul cel mare chiar lângă casa de marcat și din care gazdele dau copiilor cu zâmbetul dulce.

Marie îl iubește în taină pe Pierre. Pierre știe. Și Matilde știe. Matilde este soția lui Pierre. Ea este cea care servește în magazin în timp ce Pierre pregătește bunătățile. Marie crede că e nemțoaică sau elvețiancă, căci e blondă, cu două cozi lungi împletite cu migală, cu trupul plin și alb, neplăcut de alb și cu fața rotundă ca o muză rubensiană. Mathilde zâmbește tot timpul și când e veselă și când e tristă și când e obosită și când plouă și când ninge. Marie crede că asta e ceea ce-i place lui Pierre la Mathilde, căci altfel nu seamănă deloc. Dar deloc! Pierre e frumooos…

Miercuri, Marie n-a mai ajuns la servici. Colegii au așteptat ce-au așteptat, apoi, îngrijorați, au sunat la proprietăreasă. „A plecat la șapte fără zece minute, ca de obicei, și nu s-a întors”, le-a spus ea. La amiază au sunat la politie. Trei zile au așteptat și nimic. Comisarul Granval le-a explicat: „Ultimul loc în care a fost văzută e patiseria Gaufrettes au chocolat de pe Rue de la Lanterne, numărul 27. Purta o rochiță albă de vară cu bordură de mătase roșie, sandale albe și o pălărie cu boruri mari, albă de asemenea. De atunci nimic, parcă a înghițit-o pământul”. Același lucru le-a spus mâhnit și Pierre.

Marie nu mai servește micul dejun la patiseria Gaufrettes au chocolat. Dar Pierre continuă să iasă în fiecare dimineață la ora șapte din gura cuptorului cu minuni, aruncă o privire de jur împrejur în sala de servire, își gonește cu brațul drept sudoarea de pe frunte, apoi ia din suport o farfurioară delicată de ceai, albă cu bordură roșie, aidoma unei rochii de vară cu broderie de mătase, și ceșcuța ca o pălărie de damă, le șterge atent cu batista și le așază înapoi în suport, lângă celelalte farfurii și ceșcuțe, fiecare cu alt model și alte culori. După care își anină în colțul gurii zâmbetul și, mândru de realizările lui, începe o nouă zi de muncă…

Dan Banu

Sunt absolvent al Politehnicii din București și sunt inginer. Îmi place să mă joc cu cuvintele, așa cum copiii se joacă cu cuburile de lemn pe care sunt lipite desene.