Vera

Anii de liceu sunt, pentru mulți dintre noi, cei mai frumoși ani din viață. Atunci se leagă primele prietenii, primele iubiri. Unele se destramă la scurt timp după absolvire. Altele rezistă ani de zile. Sau tot restul vieții. Caracterele, personalitățile umane încă nu sunt formate, sunt gingașe, vulnerabile, fragile, aidoma lăstarilor de viță primăvara, atunci când țâșnesc din lemnul butucului bătrân spre lumina orbitoare a soarelui. Lăstarii au tulpina moale, se rup ușor, cu multă grijă trebuie să-i îndrepți, să-i dirijezi printre ceilalți lăstari și printre spalieri astfel încât fiecare să ajungă la izvorul dătător de viață.

După absolvire, primele întâlniri cu colegii de liceu au fost organizate o dată la zece ani. Următoarele mai des iar de un timp încoace ne vedem în fiecare an. Nu ne mai întâlnim pe culoarele faimosului liceu. Cei mai mulți profesori nu mai sunt în viață iar cei care mai sunt, nu mai pot veni să ne vadă.

Reuniunile le-a organizat întotdeauna Titus. Au ieșit foarte bine, toate. Acum ne adunăm la el acasă. Doar foștii colegi de clasă. Suntem tot mai puțini și încăpem cu toții în sufrageria lui mare.

Titus cunoaște o mulțime de oameni, are adresele și telefoanele tuturor colegilor. Îl caută toată lumea. Titus are o firmă de construcții. E mereu solicitat, aleargă toată ziua. Dacă vrei să afli ceva despre un fost coleg sau un profesor, trebuie să-l întrebi pe Titus. El știe tot despre toți.

La primele întâlniri Vera nu a venit. Titus mi-a spus că e la București, că e măritată cu un domn ceva mai în vârstă decât noi dar bine situat. Mai știa că are o fată și că o duce bine. Nu o mai văzuse nici Titus de la absolvire dar a vorbit cu cineva care cunoștea pe altcineva care lucra cu soțul Verei. Am fost foarte plăcut surprins când, într-o zi, Titus mi-a spus că s-a întâlnit cu Vera. L-a căutat ea pentru un proiect. Voia să-și facă o casă și să se mute înapoi, la noi în oraș. Soțul ei încă mai lucra în București dar Vera renunțase la servici. Când îmi vorbea acum despre Vera, Titus se înconjura de un văl de mister și aveam impresia că știe despre ea mai multe decât îmi spune mie.

Atunci când în sfârșit am văzut-o pe Vera așezată la masa din sufrageria lui Titus nu am fost deloc surprins. Nu o mai văzusem de la absolvirea liceului dar am recunoscut-o imediat, deși aș minți dacă aș spune că nu se schimbase deloc. Era o doamnă elegantă, foarte îngrijită și îmbrăcată cu mult bun gust. S-a sculat imediat de la masă și mi-a venit în întâmpinare. Ne-am privit cu un fel de duioșie, ne-am strâns în brațe și ne-am sărutat pe obraji ca niște vechi prieteni.

***

În preajma sărbătorilor de iarnă stațiunile de schi erau inabordabile. Toate cabanele și pensiunile erau rezervate. Nici nu erau prea multe pe atunci. Ne-am mulțumit și cu începutul lui Decembrie, când tatăl unui coleg a rezervat o cabană întreagă doar pentru clasa noastră. Afară nu era zăpadă și ploua mocănește. Totuși ne-am plimbat prin pădure, am mâncat, am băut ceai fierbinte, am respirat aer curat de munte. În camera băieților, cineva a scos o sticlă de rachiu. Am luat fiecare câte o gură. Era oribil. Pe balcon am fumat. Pentru unii a fost prima țigară din viața lor. Voiam să părem bărbați, duri și aspri. Abia așteptam să se facă seară. Când afară s-a întunecat ne-am adunat în sala de mese, fetele și băieții. Un coleg ne-a cântat cu ghitara iar noi l-am acompaniat cu vocea.

Pe atunci nu aveam nici o prietenă. Fetele din liceu care îmi plăceau nu se uitau la mine. O colegă din generală cred că mă iubea. Dar era cam plinuță și nu îmi plăcea. Ne-am sărutat totuși o dată, la o zi de naștere. După aceea nu ne-am mai văzut pentru că ea a intrat la alt liceu.

Am invitat-o la dans pe Vera. Nu pentru că mi-ar fi plăcut foarte mult. Nu aș fi vrut să fim prieteni deși era drăguță, zveltă, făcuse sport. Din casetofon se prelingea și apoi umplea încăperea o muzică lentă. Era aproape întuneric. Ne-am înlănțuit brațele, ne-am lipit corpurile care se mișcau languros, lasciv în ritmul muzicii. Vera mirosea într-un fel plăcut și incitant, puțin vulgar și provocator. Fumase și ea mai înainte. Poate a și băut ceva cu celelalte fete, pe ascuns. Dintr-o dată am simțit că e străbătută, din cap până în picioare de un freamăt, un tremur ușor. Cred că nu mai fusese niciodată sărutată de un băiat. Eu am fost primul.

***

– Când casa va fi gata vreau să o inaugurăm împreună. Vera e foarte entuziastă, dezinvoltă, se simte foarte bine, vorbește mult.

– Va trebui să mai așteptăm, ne spune Titus cu un aer serios, precaut. Mai am  de lucru la băi, câteva finisaje. Vera e foarte pretențioasă. A trebuit să facem și câteva modificări, acum, spre sfârșit, să mut niște pereți că nu încăpea mobila. Mobilă stil, de la anticariat. Pianul.

– De la Mache le-am cumpărat. Îl cunoașteți? I-am făcut vânzări pe câțiva ani, i-am golit prăvălia. Vera râde cu poftă.

Cum să nu-l știu pe Mache?!. Am făcut armata împreună. E mai mare ca mine, a făcut armata la trupă. După armată ne-am mai întâlnit în oraș. El lucra la o cooperativă meșteșugărească iar când s-a putut și-a deschis un magazin de antichități. Mai trec pe la el uneori, pe la anticariat. Mă servește cu cafea, ne mai aducem aminte de una-alta. Acum fac legătura. Mache mi-a povestit de o cucoană din București care cumpără de la el fel de fel de vechituri.

-M-a sunat un amic din Germania. Mătușa lui tocmai murise și el nu putea să vină nici cum. M-a rugat să mă ocup eu de tot. Adică să golesc apartamentul. Mobila să o vând sau să o arunc. Nu-l interesa nimic de acolo. Avea deja cumpărător pentru apartament, dar să fie gol, să nu mai fie nimic înăuntru. Un avocat mi-a dat cheia de la locuința babei. Era chiar în centru. Mobilă veche, stil, bidermayer, pian cu coadă, candelabre, tablouri. Ca la muzeu. Cum să arunci așa ceva?. Prima dată m-am dus direct în dormitor. Mă uit în dulap, printre prosoape. Știi că bătrânii mai țin bani de înmormântare printre haine. Nu prea mulți dar am găsit și aici. Măcar să-mi scot banii pentru transport. Îmi băteam capul unde să depozitez tot calabalâcul. În prăvălie nu-mi încăpea. Și ca prin minune, apare o doamnă, simpatică, din București. Zice că și-a făcut o casă în oraș și are nevoie de mobilă. Bingo! exact ce-mi trebuia. Dacă aș putea cam în două, trei luni să o aduc. Mâine doamnă. Altfel pierdeți tot. Ocazie nemaipomenită, unică. Dacă mai stăm o săptămână pleacă în Germania. E o moștenire, superbă. Se bat toate neamurile pe ea. I-am arătat niște poze pe telefon. I-a plăcut. A doua zi m-am dus la cucoană cu toată mobila, cu pian, cu tot ce am găsit la baba. Constructorii, să mă mănânce, nu altceva. Casa nu era gata. Am descărcat în curte și am plecat. Mai mută ei mobila dintr-un loc în altul. Casa e imensă. Au loc.

***

– Mâine dimineață plec la București. Mai am câteva probleme de rezolvat și apoi iar mă întorc. M-am săturat de atâtea drumuri. Vera se uită la ceas.

– Bine că e sâmbătă. Mă uit și eu la ceas. E devreme. Titus mai aduce o carafă de vin din pivniță.

– Tu mai lucrezi? mă întreabă Vera privindu-mă insistent cu ochii ei cenușii.

– Bineînțeles că mai lucrez. Întrebarea mă miră. Toată lumea lucrează. Doar pensionarii nu mai lucrează. Până la pensie mai sunt atâția ani. Trebuie să trăim din ceva. Nu?

– Eu nu mai lucrez. Soțul mai lucrează dar peste câțiva ani ne vom retrage aici. Am o fată, măritată, la Paris. Așteptăm să ne facă bunici. Mă duc uneori la ea dar nu prea des și nu stau la ei. De obicei închiriez o căsuță la țară, prin apropiere. Mă simt bine acolo. Îmi priește aerul. Și vinul. Zâmbește vinovat.

– Acum te ocupi de casă dar când va fi gata, ce o să faci? Dacă nu mai lucrezi, cu ce o să te ocupi?

– Încă nu știu. Nu m-am gândit la asta. Vera devine tristă și îngândurată. E în mijlocul atenției, toată lumea o ascultă. Toți ceilalți încă lucrează, aleargă, se stresează să câștige bani. Petrecerea timpului liber e cea mai mică problemă a existenței zilnice. La Vera e altfel.

– Îmi place mult să călătoresc.

Asta nu-i nici o noutate, îmi spun în gând. Toată lumea călătorește. Sunt oferte pentru toată lumea și oriunde pe globul pământesc. Dacă vrei poți să mergi la Polul Nord cu spărgătorul de gheață sau pe Everest cu șerpașii. Să-ți faci un selfie, să-l pui pe net. Dacă sunt bani.

– Anul trecut am fost cu soțul în Peru. Ați fost? Ne privește întrebător. Unii au fost. Și ce-i cu asta?

– Am avut un ghid foarte bun, Mariano. Am petrecut cu el două săptămâni. Ne-a dus peste tot, ne-a arătat atâtea. Era cam de vârsta noastră. Înalt, slab și negricios la față. Dar foarte deștept. Știa o mulțime de lucruri. Toată ziua mesteca frunze de coca cu argilă. Spunea că din cauza altitudinii și a diabetului. Frunzele de coca îl ajutau să-și controleze boala. Zicea el. Oamenii în Peru sunt săraci. Cei mai mulți. Și Mariano era sărac, deși avea servici. Nu era căsătorit. Cu banii câștigați își ajuta sora bolnavă și nepotul. Mi s-a făcut milă de el. Atunci i-am spus că și românii sunt săraci. Doar unii, foarte puțini își permit să vină în excursie în Peru. Mariano nu știa asta. Nu l-a interesat România niciodată. A mai întâlnit români în Peru dar nu a discutat cu ei despre asta.

– Dar câți români sunt bogați și câți români sunt săraci? Vera nu a știut să-i răspundă la întrebare. Cum să-i pui în balanță? Nu, nu știa.

– Ce înseamnă să fii bogat și ce înseamnă să fii sărac? Câți bani câștigă fiecare? Dar mai sunt și alte venituri…din alte surse. Sau moșteniri. Atunci poate vorbim de avere, case, mașini, terenuri, bani la bancă?

Mariano mestecă frunze de coca, are dinții verzi și o privește pe Vera prin lentilele groase ale ochelarilor fumurii.

– Bogați sunt cei care nu mai trebuie să muncească, zice Mariano în sfârșit.

Vera nu se aștepta la acest răspuns. Nu se considera o femeie foarte bogată dar totuși, departe de a fi săracă. Soțul are o poziție foarte bună. Câștigă bine dar amândoi lucrează. Șeful soțului e într-adevăr foarte bogat. Și totuși lucrează și el. Și soția lui lucrează. Vera mai cunoaște și alți oameni bogați, români, dar toți lucrează. Și cu toții se gândesc cu groază la ziua în care nu vor mai putea munci deși cu toții au bani foarte mulți și avere încă de pe acum. Ar putea, la o adică, să nu mai lucreze.

– Nu te mai lua după el, a liniștit-o soțul. În America de Sud lumea gândește altfel. Nu vezi că abia vorbește de la atâta mestecat. E drogat.

Totuși, când s-au întors acasă, la București, Vera nu s-a mai dus la servici.

***

Invitațiile le-a transmis Titus. Tot el a cumpărat un vas enorm de cristal, de casă nouă iar noi, ceilalți, i-am dat banii. Era într-o după masă. Titus mi-a spus că Vera are piscină interioară, să-mi iau chiloți de baie. Nu mi s-a părut potrivit. Ceilalți și-au luat. Titus mi-a explicat cum să ajung. Nu era foarte departe de centru, pe o străduță lăturalnică. Vera a ieșit să mă întâmpine. Ne-am sărutat din nou pe obraji.

Casa e foarte mare. Garajul e deschis. Am observat două mașini scumpe, apoi am intrat în casă. În sufragerie am recunoscut mobilele și pianul de care-mi povestise Mache. Am zâmbit.

– Îți place? mă întreabă Vera puțin circumspectă.

– Superb. Ai mult bun gust. Privesc tablourile. Printre peisaje și pastorale văd și două portrete. O doamnă palidă în rochie și tocă de catifea și un ofițer austro-ungar. Mă amuză. Știam că tatăl Verei a fost ospătar, șef de sală la un restaurant din oraș. Apoi a fost închis, pentru scurt timp. S-a întâmplat înainte să devenim colegi de liceu. Dar lumea știa. Și vorbea.

Din sufragerie se poate ieși în grădina din spate. Grătarul sfârâie. Un domn ostenește întorcând carnea. În același timp vorbește cu Titus și cu un alt fost coleg. Fac cunoștință cu soțul Verei. E binevoitor, jovial. Ceilalți s-au dus să facă baie în piscină. Afară e cald. Vera pune masa în curte. O ajutăm. Masa e îmbelșugată. După masă, fetele iar se duc la piscină. Soțul Verei ne invită într-o altă cameră unde, de pe pereți  ne privesc capete de mistreți și cerbi, trofee de vânătoare. Într-un dulăpior mascat în bibliotecă sunt băuturi. Ne servește generos. Își aprinde pipa și se așază în fotoliul de piele, în fața căminului. Fumul de Cavendish fezandat în miere ne învăluie. Îi place vânătoarea. Un sport minunat. Se duce des cu prietenii. Uneori vine și în zona noastră, la vânătoare de mistreți. Începe să ne povestească. Simt că mă plictisesc și mi se face somn. Îmi sorb cafeaua, poate o să-mi treacă. Ceilalți intră în discuție, întreabă. Nici unul nu e vânător.

Armele de vânătoare nu se țin în casă oricum. Trebuie să ai un dulap metalic, bine protejat și încuiat. Soțul Verei are dulapul pentru arme într-o debara de sub scări. Are arme de vânătoare și la București. Astea de aici le va folosi când se vor muta definitiv. El se simte bine la București, are prieteni, relații. Vera însă ține morțiș să se mute aici. Mai încolo, când se va putea. Ne arată puștile. Nu mă pricep. Nici nu mă interesează dar mă uit și eu. În marginea dulapului, lângă perete văd un AKM. E o armă automată de război. A fost arma mea din dotare în armată. Are și sectorul pus, dar e gol. Din fericire. La ce i-o fi trebuind?

Există o memorie a mâinilor, a degetelor. Unii cântă la instrumente muzicale după ani în care nu au cântat. Degetele se mișcă singure, cântărețul nu își explică cum de mai știe să cânte. Nu am mai ținut un AKM în mână de atunci, de când am fost în armată, imediat după liceu. Îi mângâi prelung, cu plăcere patul de lemn. Curburile sunt aproape feminine, voluptoase. Atingerea mă înfioară. E ca o întoarcere în timp, țeava cu închizătorul, capacul închizătorului, recuperatorul de gaze, mecanismul de tragere. Aș fi putut să-l desfac și să-l adun la loc cu ochii închiși. 7,62mm. Nu se poate uita niciodată. Mi-a sărit și somnul.

***

– Uită-te pe unu.

– De ce?

– Deschide televizorul și uită-te. La telefon e Titus.

Deschid televizorul și mă uit. Un scandal uriaș la București. Arestări, încarcerări. Oameni de la vârf. Îi încarcă cu brutalitate în dube și îi duc la arestul poliției. Imaginile se reiau cu ostentație, iar și iar, nu se mai opresc. Comentarii din studio și din teren. Comentatorii sunt indignați. Nu pricep ce ar trebui să văd dar totuși mă uit. Ce a vrut Titus?. În sfârșit îmi dau seama. Își trage geaca peste cap să nu i se vadă fața. Dar în secvențele dinainte l-am văzut și l-am recunoscut. E soțul Verei.

***

– Fă și tu diferența. Ăsta-i vin de anul trecut și ăsta-i de acum doi ani. Aceeași struguri, tot de la frate-miu de la Drăgășani. Asta-i încălzirea globală. Nu mai fierbe vinul ca lumea.

– Adică nu se oprește din fiert.

– Adică da.

– Mie îmi plac amândouă. Ăsta nou e mai acidulat dar în rest e perfect. Culoare buchet, ușor amărui. Vin tânăr.

– Mi s-a încălzit beciul. Asta-i problema. Și a scăzut umiditatea. Se simte puțin gust de drojdie.

– O să cumperi vin de la magazin.

– Niciodată! Mai bine beau apă.

Titus e din familie boierească, olteni de lângă Drăgășani. Au avut viță de vie din moși strămoși. Au recuperat-o și acum se ocupă de podgorie frati-su. Ii trimite și vin gata făcut dar Titus vrea must, să-l pună la făcut la el în pivniță. Să-l guste, să-l tragă de pe drojdie, să-l vadă cum fierbe, cum se limpezește. Și să-l bea. Cu noi, foștii lui colegi. Cineva întreabă de Vera. Mai știe cineva ceva de ea?

– După treaba cu bărbat-su nu am mai văzut-o. După un timp am sunat-o, să văd dacă e totul în regulă cu casa. Nu mi-a mai răspuns. O înțeleg. După tot circul ăla de la televizor cu arestarea nici eu, să fi fost în locul ei, n-aș fi vrut să mă mai întâlnesc cu nimeni. Poți să-ți pierzi mințile de la un șoc ca ăsta. În schimb anul trecut, prin Martie mă sună ea. Mi-aduc aminte că tocmai dăduseră ordonanța militară cu carantina. Vă amintiți? Nu mai aveam voie să ieșim din casă fără declarație, trebuia să umblăm cu măști, cu mănuși? Mai știți? Povestea cu pandemia. Vera era disperată. Ieșise pe stradă și a oprit-o poliția. Vera habar nu avea de nimic. De când cu arestarea nu se mai uita la televizor, nu asculta radio, nu știa de nici o pandemie. Polițiștii au crezut că face pe nebuna, că își bate joc de ei și i-au ars o amendă de au năucit-o. Atunci m-a sunat. Cum puteam să o ajut când și eu stăteam în casă, autoizolat? De fapt nici nu am înțeles ce voia. Vorbea dezlânat, n-avea nici o logică. De atunci nu mai știu nimic de ea. Cât să fi trecut de atunci? Aproape un an și jumătate.

***

Ultima discuție cu Titus m-a intrigat. Am lăsat mașina în colțul străzii și am plecat mai departe pe jos. Nu mai fusesem aici de atunci, de la inaugurare. Nu aveam de gând să sun la sonerie. Doar să arunc o privire, din curiozitate. Curtea era năpădită de buruieni. Printre dalele de piatră iarba și-a făcut loc și a crescut. Dacă aș fi intrat în curte, mi-ar fi ajuns mai sus de genunchi. Pomii și tufele de trandafiri nu arătau mai bine. Se sălbăticiseră. Geamurile de la parter erau acoperite cu obloane. Aveam impresia că, de mult timp, nu mai locuiește nimeni aici. Poate așa și era. M-am mai învârtit o vreme pe stradă și apoi am luat-o spre mașină. Deodată, pe lângă mine a trecut o motoretă cu o cutie mare în spate. Pe cutie erau însemnele unui mare magazin alimentar. Curierul s-a oprit în dreptul casei unde cândva locuia Vera. A sunat la soneria de pe stâlpul porții. După un timp s-a auzit un zgomot metalic și un bâzâit. Atunci curierul a luat cutia, a deschis poarta, a intrat în curte și a așezat cutia jos, pe caldarâm. După care a ieșit, a închis la loc poarta și a dispărut. Deja începea să se întunece și se făcuse rece. M-am gândit să mai zăbovesc puțin. Am intrat în mașină și am mutat-o mai aproape de casa Verei. Din mașină puteam să văd mai bine în curte prin dantelăria gardului din fier forjat. La un moment dat am văzut că în casă se aprinde lumina. Probabil pe casa scărilor. Apoi ușa de la intrarea în casă s-a deschis încet și atunci am văzut un lucru foarte ciudat. Din casă a ieșit un om în combinezon anti-bacteriologic, cu glugă, cizme de protecție, mască medicală, vizieră și mănuși de cauciuc. S-a apropiat cu pași mărunți de cutie, a apucat-o cu amândouă mâinile și a dus-o repede în casă. Apoi ușa s-a închis.  După statură cred că era Vera.

E. Rădulescu

.