Cocoșul decapitat, de Eginald Schlattner

Să fi trecut zece ani de atunci. Poate chiar mai mult. Nu-mi aduc bine aminte de unde am aflat de recitalul acela de orgă organizat la biserica evanghelică din Roșia.  Știu că afară era cald. Nici în biserică nu era rece. Iarna în bisericile săsești de la țară nu se poate sta din cauza frigului. Nu le mai încălzește nimeni deoarece nu mai sunt enoriași. Cei rămași sunt foarte puțini și liturghiile, iarna, se săvârșesc în casa parohială.

Recitalul era organizat într-o după amiază. Cred că la ora șase pentru că și după recital afară mai era ziuă. Am ajuns ceva mai devreme și am început să mă plimb prin curtea bisericii și pe străduțele din apropiere. Nu mai fusesem niciodată în Roșia dar tot ce vedeam acum semăna foarte mult cu ceea ce mai văzusem și în alte sate săsești.  Protestantism înseamnă sobrietate, simplitate, funcționalitate. Departe de opulența și extazul ostentativ catolic sau ortodox. Nu doar ca aparență ci și în spirit, în viața de zi cu zi. Biserica este în stil romanic, e veche de peste șapte veacuri. Încă nu apăruse  goticul. Casa domnului avea ca scop principal să nu te plouă și să nu te bată vântul pe durata liturghiei. Aceste obiective au fost atinse și apoi conservate până în zilele noastre.

Au mai sosit câteva mașini. Puține. Dintr-o mașină mai mare, cu însemnele Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, au coborât câțiva domni în vârstă, cu părul alb ca neaua, cu ochelari cu rame aurii, în costume bine croite. Preotul paroh le-a ieșit în întâmpinare. Arăta exact ca ceilalți doar că purta pe sub haina costumului o vestă cu cleme mari de argint. Foarte distinși. Pe unul din domni l-am recunoscut. Era episcopul protestant din Sibiu. Ceilalți erau probabil membri ai consistoriului sau profesori la Facultatea Teologică Protestantă.

În biserică era lume puțină. Domnii cei distinși cu părul ca neaua și ochelari cu rame aurii stăteau de vorbă cu o doamnă. Doamna era și ea în vârstă, ca și domnii. Vorbeau doar în limba germană. Doamna era organista pe care veniserăm cu toții să o ascultăm. Mai târziu am aflat că doamna organistă nu mai locuiește în Romania de mulți ani dar cândva, când încă locuia aici, a fost muzicianul preferat al unei întregi generații de melomani. Asistam la rememorarea unor vremuri vechi.

După recital toți participanții am fost serviți cu cafea, suc și henklesh, o plăcintă săsească, simplă, sobră, funcțională. Grupul de domni s-a adunat din nou în jurul organistei. Nu știu ce au discutat. Poate își aduceau aminte de tinerețea lor. Știam doar că preotul paroh, aflat și el în mijlocul grupului se numește Eginald Schlattner și că e scriitor.

În sfârșit m-am hotărât să citesc prima carte scrisă de parohul sas din Roșia. Am comandat-o pe internet. A costat enorm în comparație cu cărțile pe care le cumpăr în mod obișnuit. Am terminat-o de citit recent și încă o am pe masă. Îmi pare bine că am citit-o. Urmează să-i găsesc un loc în bibliotecă. Nu știu dacă cineva o va mai deschide vreodată. Poate nici eu.

E ca atunci când cineva îți arată fotografii de familie și îți explică cine e în poză, cine e în cealaltă poză, ce a făcut, deși pe tine nu te interesează deloc. Te uiți din politețe. Așa sunt unele cărți. În schimb din când în când te uiți peste fotografiile familiei tale pentru că atunci retrăiești momente din viața ta, te emoționezi când vezi cât de mult s-au schimbat oamenii în realitate, s-au maturizat, au îmbătrânit. Unii nu mai sunt. Retrăiești stări cunoscute, amintirile învie. Așa s-a întâmplat și cu ,,Cocoșul Decapitat’’. Parcă aș fi răsfoit un vechi album de familie. Nu al familiei mele. Dar poate a unui foarte apropiat cunoscut, a unui vecin sau a unui prieten din copilărie, căci foarte multe personaje și locuri le-am recunoscut, îmi erau familiare.

Acțiunea romanului, deși mi-e greu să vorbesc despre o acțiune propriu-zisă, alcătuită din relatări distribuite temporal într-o logică greu de sistematizat, se petrece în ultima parte a celui de-al Doilea Război Mondial, cu opt luni înaintea sfârșitului său. M-am născut la mult timp după terminarea războiului dar foarte multe detalii prezente în roman îmi sunt bine cunoscute. Nici faptul că nu cunosc prea bine Făgărașul, spațiul în care se desfășoară așa zisa acțiune, nu s-a dovedit un impediment în a percepe atmosfera din carte. Orașele, străzile, casele sașilor, aerul impregnat de tradiții bine închise în interior, seamănă între ele.

Romanul lui Eginald Schlattner este o dramă. O dramă personală de o tristețe și o disperare covârșitoare. Poate nu romanul în sine cât mai degrabă ceea ce a dus la scrierea lui, geneza. Și chiar succesul cărții, ecranizările, interviurile, traducerile, reeditările nu cred că au adus împăcare și resemnare în sufletul scriitorului. Pentru că, așa cum mărturisește chiar el la un moment dat, s-a apucat de scris abia atunci când a rămas singur, atunci când sașii, enoriașii săi au început să emigreze în masă, definitiv, ireversibil, ducând cu ei lumea, amintirile, emoțiile și spiritul în care au trăit cu toții până atunci. Schlattner s-a trezit într-un vid sufletesc, existențial ca un brad bătrân rămas singur, din motive neștiute, după ce toată pădurea din jur a fost tăiată. Abia atunci, în solitudinea casei parohiale din Roșia, s-a apucat să recreeze o lume de acum dispărută, din crâmpeie și rămășițe de amintiri.

Lumea creată de Eginald Schlattner în primul său roman este o lume minunată. Lumea lui și a familiei sale numeroase. A locuit într-o casă mare, într-o familie burgheză îmbelșugată, nu a cunoscut nici un fel de lipsuri. Cunosc bine casele acelea, făcute temeinic și cu dare de mână, cu grădini spațioase cu tufe și pomi ornamentali, cu scări solemne, cu garaj de cărămidă în care era adăpostit automobilul familiei. Și astăzi, dacă vrei să faci o plimbare pe străzile liniștite și umbroase ale orașului ardelenesc, nu departe de centru, nu se poate să treci pe lângă aceste case fără să arunci, din curiozitate măcar, o privire peste gardul din fier forjat. Camerele sunt înalte și spațioase, cu uși și geamuri mari și glaswand. Mobile masive, pian austriac cu coadă, lustre și covoare, tablouri și fotografii sepia. Pe lângă membri familiei în casă mai locuiește femeia de serviciu, uneori și bucătăreasa sau grădinarul.

În casă se vorbește numai limba germană. Deși sunt sași, limba strămoșească a devenit un dialect rudimentar și neevoluat filologic. Sașii din ,,lumea bună’’ studiază limba germană și în limba germană. Unii mai știu și graiul săsesc, dar nu îl vorbesc cu plăcere și nu-și dau silința să îl cultive. De bonton este să vorbești limba lui Goethe. Doar la țară, în satele săsești se vorbește încă în limba vechilor coloniști care s-a păstrat de-a lungul veacurilor ca o insectă fosilizată într-o bucată de rășină. Sună bolovănos, necizelat, așa cum probabil că sunau multe din limbile europene acum opt veacuri dar care, aflându-se în strâns contact unele cu celelalte au evoluat, s-au rafinat, au început să exprime lucruri și fenomene, trăiri și emoții noi, specifice dezvoltării firești a lumii occidentale, pe care în limba sașilor nu le mai puteai exprima. Lumea lor tradițională a fost una izolată de restul Europei, închisă și suficientă. Ca să poți să comunici cu restul lumii trebuia să știi limba germană. Astfel, societatea săsească s-a stratificat, cei bogați, aristocrații au devenit germani iar țăranii și cei fără acces la instrucțiune au rămas să perpetueze vechiul univers rural, ancestral. În roman este descrisă o scenă semnificativă sub acest aspect și anume venirea unui cuplu din Berlin la înmormântarea fiului său, soldat al Wehrmacht-ului, care, cu totul întâmplător moare la Făgăraș, departe de linia frontului. Invitați fiind în casa eroului romanului, domnul venit din Berlin remarcă limba germană elevată vorbită de membri familiei și în ciuda explicațiilor primite rămâne intrigat, lucru care provoacă o ușoară nemulțumire în familia în care toată lumea se considera la fel de germană ca germanii Reich-ului.

În cadrul nou configuratului stat român după Marea Unire, comunitatea săsească a avut un statut cât se poate de privilegiat. Până când autoritățile românești s-au dezmeticit și s-au adaptat la realitățile și la problemele ivite odată cu alipirea teritoriilor la Vechiul Regat, urmare a tratatelor de după Primul Război Mondial, în Germania apar forțe politice și tendințe sociale și ideologice noi. Odată cu venirea la putere a național-socialiștilor, germanii sași devin și mai germani, intră sub umbrela intereselor pangermane în vederea participării la crearea marelui Reich. Deutschland uber alles. Atunci când, chiar la începutul războiului, se creează în România Grupul Etnic German, formațiune politică locală, extensie a NSDAP-ului nazist în afara teritoriilor germane tradiționale, sașii se înscriu cu mic cu mare și susțin cu toată convingerea noua ideologie, de altfel foarte favorabilă lor. Bineînțeles, nu toți. Nici eroul principal nu este un nazist convins deși face parte dintr-o organizație a tineretului hitlerist, nici tatăl său care refuză să afișeze la intrarea în prăvălie anunțul prin care se interzicea accesul evreilor și chiar continuă colaborarea cu câțiva evrei din Făgăraș.

Evreii care au trăit în mijlocul comunității săsești nu au avut parte de tratamentul abominabil care s-a aplicat evreilor din alte părți ale teritoriilor controlate de România. Sau de cel aplicat evreilor din teritoriile controlate de germani. Multe familii evreiești din Ardealul cedat Ungariei Hortiste au fugit în teritoriile românești locuite de sași pentru a scăpa de deportările în lagărele morții organizate în Reich. Da, au fost umiliți, batjocoriți, deposedați de averi, scoși în afara vieții sociale dar nu uciși cu bestialitate așa cum s-a întâmplat în alte zone aflate sub autoritatea statului român, în Regat și în Basarabia, în teritoriile ocupate în Ucraina. Fetița evreică, Gisela devine într-un fel protejata eroului romanului cu care au fost colegi de clasă dar care a trebuit să se mute la o altă școală din motive de igienă rasială. Un alt episod legat de  evrei în lumea sașilor este apariția unei piese de mobilier în casa părintească, piesă care aparținuse unei familii evreiești cunoscute de familie, dar care pleacă. Undeva. Recomandările venite de la Berlin legate de problema evreiască nu se regăsesc în interesele comunității săsești. Evreii erau destul de puțini. Sașii erau destul de îndestulați și nu erau interesați într-atât de averile evreiești încât să-i deporteze în Germania sau Polonia pentru a fi uciși, așa cum s-a întâmplat în alte teritorii europene aflate sub tutela Berlinului. Este un lucru paradoxal cu atât mai mult cu cât chiar statul român adoptase cu puțin înainte de război un pachet de legi atât de antisemite încât și autoritățile germane, aflate în strânsă colaborare cu cele românești în acea perioadă, au fost surprinse de excesul de zel al românilor.

Lumea comunității săsești era bine structurată rasial. Scena în care eroul romanului se plimbă pe promenadă împreună cu tatăl său care la fiecare doi-trei pași trebuie să-și scoată pălăria ca să-i salute pe ceilalți plimbăreți ba în germană, ba în maghiară, română, săsește și chiar idiș este prezentă ca să ne arate compoziția etnică a societății acelei lumi. Este o formalitate. Asta nu înseamnă deloc că între aceste comunități era egalitate, armonie și înțelegere. Toleranță da. În accepțiunea momentului și a locului, sașii deveniți între timp germani, aristocrații, altădată numiți chiar patricieni, ocupau palierul superior. Sașii mai săraci, țăranii, rămași tot sași dar cu sânge aproape arian veneau imediat după primii. Ungurii care apar în roman sunt fie slugi fie grădinari sau meseriași. Marea nobilime maghiară nu apare în roman, nu se intersectează cu patriciatul săsesc. Ungurii se situează sub grupul de sași simpli, sângele lor, sub aspect rasial nu se ridică la nivelul celui german sau săsesc. Românii se situează și mai jos. Deși trăiesc deja de două decenii în Regatul României, sașii sfidează autoritățile române, acestea sunt pomenite doar în trecere în roman. Prefectul, un ofițer, un soldat. Sub înalta protecție a lui Adolf Hitler sașii formează un stat în stat, cu un viitor ușor de intuit. Nici autoritatea unui conducător dur și intolerant ca cea a mareșalului român nu își face simțită prezența. La un moment dat eroul romanului este trimis la Brașov, Kronstadt, unde se află conducerea Grupului Etnic German. Aici stă câteva zile pentru a participa la un curs de pregătire a șefilor de formațiuni paramilitare ale tineretului german. Atmosfera din oraș, pavoazările ostentative cu drapele cu zvastică ale clădirilor, uniformele brune omniprezente, salutul încetățenit ,,Heil Hitler’’, apariția sporadică și cu greu tolerată a unui grup de juni români călare, arată că România, ca stat nu are nici o legătură cu această lume, fiind total ignorată. Această relație este de înțeles știind că secole de-a rândul românii din Ardeal au fost percepuți ca un popor de iobagi, de cetățeni de categorie inferioară în componența vechiului imperiu. În conștiința socială lucrurile nu se schimbă odată cu modificarea frontierelor. Într-un fel sau altul mentalitățile rămân neschimbate. Și lucrul acesta se vede uneori după zeci și zeci de ani. Chiar și azi. Nu ni se spune explicit unde se situau românii sub aspect rasial. Credința în efervescența sângelui latin din venele noastre, asemănător, credem noi, cu cel al italienilor ducelui, ne situa desigur deasupra rasei slave, turcice, mongoloide și a altor rase și etnii care populau la acea dată estul european formând masa de untermensch, oameni inferiori.

Evreii și țiganii se aflau la baza scării sociale și bineînțeles rasiale. Dar și față de țigani eroul nostru are o oarecare condescendență cu atât mai mult cu cât bulibașa îl stimează pe tatăl eroului pentru că a primit de la el, cândva, niște ceaune. Ca o ironie a sorții, astăzi parohul Eginald Schlattner din Roșia este înconjurat în mare măsură tocmai de țigani pentru că, odată cu exodul masiv al sașilor după prăbușirea comunismului românesc, în multe din casele lor, rămase goale, s-au mutat țigani. Și chiar la recitalul de orgă organizat la biserica protestantă din Roșia, am văzut țigani care stăteau cuminți, cu ochii în podea și ascultau muzica. E drept,  erau doar câțiva.

Toată povestea romanului se petrece într-o singură zi. În ziua de 23 August 1944. Amintirile glisează în urmă cu zile, luni sau ani, alcătuind așa zisa acțiune. Dar nu foarte departe pentru că eroul este un adolescent care tocmai a terminat cursul școlii germane gimnaziale, ocazie cu care organizează o petrecere acasă. În acea zi erau deja mulți care credeau că războiul e pierdut. De nemți. Românii credeau cu siguranță, altfel nu ar fi întors armele împotriva Reich-lui. Sașii încă nu erau convinși. Știau că rușii sunt deja la Prut. Probabil au crezut într-un miracol, așa cum a crezut întregul popor german. Venirea rușilor și atrocitățile la care, fără îndoială, vor fi supuși sașii este un leit motiv care străbate întreaga carte. Imaginea îngrozitoare a războiului, cu toate ororile lui, cu mormane de morți, soldați și civili, femei, bătrâni și copii, pogromurile, deportările, execuțiile în masă, lagărele de concentrare, epurările etnice, imagine care mi-a fost cultivată în minte de-a lungul anilor, nu și-a făcut loc în carte. Acel război are doar legături sporadice, opace cu lumea romanului. Venirea rușilor seamănă cu un tsunami care, se știe că a pornit de undeva de departe, din larg și se apropie de țărm. Se apropie încet. Poate că își va pierde din forță și în final va fi doar câțiva stropi pe cizmele soldatului german. Prăbușirea lumii săsești este percepută ca una strict ipotetică. Poate va fi, poate nu va fi. E meritul propagandei naziste, o mașinărie perfect unsă și ajustată care a funcționat până la sfârșit. După mulți ani scriitorul și-a dat seama că acea zi a marcat începutul dispariției pentru totdeauna a comunității săsești din România.

Anul acesta se împlinesc șaptezeci și cinci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Eginald Schlattner își încheie povestea cu câteva luni mai devreme. Nu știm de la el ce s-a întâmplat cu sașii imediat după trecerea României de partea aliaților și odată cu venirea rușilor. Nici eu nu știu în detaliu nefiind nici istoric și nici contemporan cu acele evenimente. Atunci când mi-am dat seama că locuiesc în imediata vecinătate a unor oameni care vorbesc o limbă necunoscută mie, fiind copil încă, Romania era de ani buni o republică populară, condusă de partidul comunist. Unii sași erau pe cale de a emigra, cu familii cu tot, cu părinți și cu bunici, lăsând în urmă case și agoniseală. Alții, cei mai mulți, încercau să se adapteze noilor condiții, să-și recupereze casele naționalizate, să se încadreze în câmpul muncii, să-și trăiască viața. În România se putea învăța în limba germană, dar mulți vorbeau foarte bine și limba română. Îi corectau gramatical uneori pe români și o făceau cu o vădită satisfacție.

Grupul Etnic German a fost desființat de rege, nazismul și antisemitismul au fost înfierate. Propunerea de a-i deporta pe sași în masă în Rusia, susținută de guvernul regelui, a fost respinsă de ruși. S-a optat pentru deportările la muncă pe durată limitată la patru sau cinci ani și doar a celor apți de muncă. Mulți  au murit de foame și de frig, de epuizare. Nu toți. Câțiva bătrâni cu care am apucat să vorbesc povesteau că foame și frig făceau și paznicii lor. Acei sași nu erau înrăiți. Mai degrabă împăcați. N-au ajuns în lagăre de exterminare, ca cele germane, poloneze, finlandeze. Mulți s-au întors. Apoi naționalizarea, cooperativizarea. Sașii au devenit cetățeni obișnuiți, genossen, tovarăși. Trecutul nazist s-a uitat repede. Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru crime de război deși majoritatea sașilor au luptat în Wehrmacht la diferite niveluri. Nu a existat un tribunal ca la Nurnberg. Începuse să se vehiculeze, neoficial, ideea că între nazism și comunism nu sunt diferențe majore.

Istoria celui de-al Doilea Război Mondial se scrie și se rescrie mereu. E rolul istoriei ca știință. Mai există și o istorie politică. Aceasta însă nu e știință. Există variante pentru toată lumea interesată să aibă o opinie de care să fie convinsă că e cea adevărată. Poți să crezi că războiul l-au început nemții. Poți să crezi că au făcut-o din cauza rușilor. Poți să crezi că l-au câștigat rușii, dar la fel de bine poți să crezi că l-au câștigat americanii. Poți să crezi că nemții, împreună cu colaboratorii și aliații lor au exterminat milioane de evrei, țigani, comuniști, homosexuali, handicapați. Poți să nu crezi. Găsești dovezi și explicații, interpretări și scuze pentru orice. Cartea lui Eginald Schlattner oferă și ea o părere, subiectivă ca orice carte. Este o relatare care astăzi se cere pe piața ideilor și a interpretărilor istorice, mai mult chiar decât la apariția romanului în 1994 și apoi a versiunii în limba română din 2002.

E. Rădulescu

.