Manuel șade pe o piatră nu departe de marginea drumului și își curăță pământul de sub unghii cu vârful unui briceag bont și pe alocuri ruginit. Gândurile sale roiesc precum muștele în jurul baligii de taur. Indiferent ce le-ar face, indiferent încotro le-ar călăuzi, ele se întorc și se rotesc necontenit deasupra amfiteatrului din Arles. El Nimeño are să sosească peste numai două zile în oraș. El însuși, magnificul Nimeño, conturul viselor sale și steaua care-i călăuzește pașii. El Nimeño are să înfrunte taurii în arena centrală, iar el nu are să-l vadă. Asta îl ucide. Decât să trăiască cu sufletul chinuit de o asemenea povară, se gândește că e mai bine să moară…
Feria d’Arles a început deja și străzile orașului sunt pline de aficionados. Zbiară, se agita, își ridică spre cer eșarfele roșii și le scutură plini de îndrăzneală înspre taurii albi alunecând cuminți peste câmpia albastră. Arles fierbe ca un cazan cu smoală. Muzica, vinul și hărmălaia bărbaților cu mânecile suflecate și cu piepturile înfumurat înfipte înainte, îl scot din minți pe Manuel. Ar fi trebuit să se care înapoi la casele lor, să-și vadă de treburile lor mărunte și searbăde, să nu fi venit niciodată. Amfiteatrul ar fi trebuit să rămână doar pentru el, pentru el și El Nimeño. Ei doi ar fi umplut cu siguranță deopotrivă arena și tribunele, dar nu cu zbierete și cu zvârcoliri de carne, ci cu simțire și cu eleganța trăirii. Însă în felul acesta nu ar fi intrat niciun ban în buzunarele scârnăviilor. Iar ei nu concept una ca asta. Ei vor să se îmbuibe cu hârtii, să și le bage în seifuri, în buzunare, în ochi, să-si înfunde gâtlejurile groase cu hârtiile murdare. Iar el nu are hârtii. El nu are niciun ban!
Manuel are să meargă mâine în Gimeaux corrals să vadă taurii. Îi place să stea ore în șir lângă țarcul lor și să îi admire. Sunt cele mai puternice animale de pe Pământ. Grumazul lor zdravăn ca un stejar bătrân, picioarele puternice ca arcele amfiteatrului, trupul masiv dar armonios și mai ales coarnele ascuțite, bijuteriile lor. Îl încântă de fiecare dată când îi vede și un fior lăuntric îl scutură când le privește ochii, un amestec de dârzenie și blândețe topindu-se în ei. Are să participe la amiază la encierros, cu Philippe, cu Santos, cu Martin, cu Pedro, cu Antonio, cu Andre și cu ceilalți prieteni ai săi. Are să alerge pe străzile orașului, să se bucure de libertate, a sa și a lor, să se joace cu timpul. Și în toată această vreme are să caute o soluție. Dacă nu are s-o găsească, știe ce-i de făcut…
– Hei Manuel. Știi cine vine? El Nimeño! Îți dai seama, Manuel, El Nimeño vine la amfiteatru! Ții minte cum ne jucam de-a matadorii la amfiteatru când eram copii?
Manuel pleacă ochii. Fuge de Andre. Se ascunde în spatele lăptăriei lui Jesualdo. Se așază pe vine și rupe un fir de iarbă. E verde și crud. Manuel îl fărâmă în bucăți mici și zemoase. Apoi cade în genunchi. Stomacul îl sfârtecă. Mereu când gândurile se învolbură în stomac, când emoțiile îl cotropesc, simte cum săbii ascuțite îi aleargă prin mațe. Trage aer în piept și încearcă să respire cadențat. Gândurile fug roată. De la Andre la Philippe, de la Philippe la Santos, de la Santos la Martin, de la Martin la Pedro, de la Pedro la Antonio, iar de la Antonio înapoi la Andre și se adună apoi stol deasupra amfiteatrului. Coboară încet rotindu-se-n cerc. De sus îi vede pe băieți, au șapte, opt, nouă ani. Andre e El Matador. Are cămașa roșie pe care i-a cumpărat-o maică-sa de la Marseille de ziua lui. A scos-o și o flutură ca pe o capote. Ceilalți se învârt pe lângă el. Și-au pus degetele arătătoare în vârful capului și scurmă cu vârful tenișilor jerpeliți nisipul. Andre se răsucește și strigă „Oleee”. Philippe a nimerit cu coarnele în gol, iar pânza roșie flutură victorioasă. Santos se pregătește dar nu nimerește nici el cârpa. „Oleee”. Nu o nimeresc nici Martin, nici Pedro, nici Antonio. Tribunele exultă, ovaționează prestația matadorului. E bun, e extraordinar de bun. Însă tribunele se liniștesc brusc, spectacolul nu este încă terminat, mai este un biou. Este cel mai tânăr dintre toți, dar sapă nervos nisipul cu copitele. Manuel zâmbește, se recunoaște. Nu-și folosește arătătoarele pe post de coarne, căci degetele lui sunt prea mici și prea subțiri, are două bețe din lemn de acacia pe care le-a jupuit de coaja tare, iar lemnul este acum alb și strălucitor. Taurul zvâcnește cu viteză și se înfige direct în capote pe care o smulge din brațele încremenite ale matadorului. Tribunele au înlemnit. Oare ce se întâmplă!? Asistăm la o surpriză?! Taurul cel tânăr se răsucește însă rapid, revine în fugă și își înfige nervos coarnele în coastele matadorului. Acesta a fost surprins complet nepregătit. Lovit cu putere, se dezechilibrează și se prăbușește în genunchi. Tribunele au amuțit complet. Cineva, de undeva de sus, de pe ultimele rânduri, a țipat ascuțit. „Nu e corect, nu m-ai lăsat să-mi aranjez cămașa. Te-ai grăbit!” se răstește Andre sprijinit cu o mână și un genunchi în pământ, încercând să se ridice. Dar taurul cel tânăr a făcut o rotire de 180 de grade și se întoarce din nou în viteză mușcând pământul. Tribunele nu mai răsuflă. De data aceasta îl lovește pe matador direct în piept. El Matador cade pe spate și nu se mai ridică… Ceilalți se apropie să-l ajute. Tribunele sunt din nou în picioare și îl ovaționează îndelung pe învingător…
Manuel zâmbește larg. Vremurile au trecut, dar își amintește foarte bine totul. Soarele, nisipul, jocul și mai ales amfiteatrul cu fiecare piatră a lui, cu fiecare colțișor. Amfiteatrul are mai bine de două mii de ani, e de pe vremea romanilor. Oamenii locului spun că acolo au avut loc multe lupte între gladiatori sau între gladiatori și animalele sălbatice aduse special din toate colțurile imperiului, urși, tigri, lei, pantere. Manuel tresare. Își amintește foarte bine totul. „Acesta e un canal de scurgere a sângelui. Nimeni nu știe despre el, numai eu. Vine de la camera unde erau aduse și așezate animalele moarte și iese din amfiteatru pe la colțul dinspre fabrică al gardului, pentru a se vărsa în pârâu. O să-ți arăt unde”. Și Charles îl ia de mână și îi arată tunelul prin care sunt scoși din arenă taurii învinși. Și camera unde stau o vreme i-o arată, iar în capăt, într-un colț, vede deschiderea din zid. E pe jumătate îngropată în pământ. Cealaltă jumătate e mascată de întuneric. Încăperea nu mai e demult folosită. Miroase a mort și a istorie. Charles se apleacă pe vine, cercetează cu lanterna tunelul îngust și râde. „Eu nu cred că încap pe aici, dar tu nu ai nicio problemă să treci prin el. Ai curajul să intri? Îți dau lanterna mea și te aștept la celălalt capăt.” Și Charles îi întinde lanterna și pleacă. El se lasă în genunchi și privește înăuntru. Tunelul e suficient de larg pentru el. Pornește pe dată. Poate merge pe vine, uneori se lovește cu capul de pietrele ieșite din tavan, dar drumul e drept și nu-i este teamă. Ba da, un pic îi este. Dacă n-ar fi avut lanterna s-ar fi întors cu siguranță, așa însă merge înainte. Dar îi e tot mai teamă, deși vrea să braveze. „E aproape, numai puțin și ajung!” Tunelul trece pe sub tribune și iese așa cum i-a spus Charles, afară din amfiteatru, undeva lângă pârâu. Se curmă brusc, probabil oamenii au săpat cândva locul pentru o construcție și au stricat o bucată din el. O gaură verticală îl ajută să ajungă la lumină. Charles așază înapoi cu atenție ramurile de cedru, pe care tot el le-a dat la o parte. „Tunelul ăsta trebuie să rămână afacerea noastră. Nimeni altcineva nu trebuie să mai știe despre el” – îi spune Charles și își duce mâna la inimă. Manuel și-o duce și el. Secretul rămâne al lor și numai al lor.
Găsește repede groapa. E acoperită tot cu ramuri de cedru. Sunt însă toate uscate. Probabil că Charles nu a mai trecut de mulți ani pe acolo. Nici el n-a mai trecut. Nu mai știe nimic despre Charles, era un băiat înalt, cu cinci-șase ani mai mare. Inima îi tremură puternic. Oare mai încape? Între timp a crescut. Se uită în stânga, se uită în dreapta. Nu e nimeni, doar în depărtare, pe stradă, se aud oamenii chiuind. Și peste zid, în amfiteatru. Manuel își imaginează că tribunele sunt deja pline, oamenii nu mai au răbdare, aplaudă și strigă. Coboară prin gaura căscată în pământ și ajunge la tunelul din piatră. E îngust, e foarte îngust. Își aprinde lanterna. Sufletul i se chircește, dar știe că nu are decât două soluții, să meargă înainte și să izbândească, sau să se întindă în fața taurilor mâine la bandido și să se lase călcat în picioare. Încape culcat. Se poate sprijini ușor pe coate și pe genunchi ca să înainteze, dar mersul e anevoios. Ține lanterna în gură ca să poată înainta mai ușor. E rece, e foarte rece, dar după primii metri Manuel nu mai simte răceala. În schimb simte cum i se julește pielea de zidurile de piatră și de pământul aspru. Îl zgârie vârfurile ascuțite ale pietrelor și grăunții de nisip îi scrijelesc epiderma. Simte istoria celor două mii de ani înșurubându-se în trupul său și sângele animalelor ucise mușcând-l ca niște șerpi și pătrunzându-i în carne. Sângerează, știe că sângerează pentru că toată pielea îl ustură, dar merge înainte. Sudoarea și sângele îi acoperă, ca o piele nouă, trupul, o simte, dar nu îl mai deranjează nici răceala, nici durerea. Apoi vede lumina. Un sâmbure de lumină. Stinge lanterna și se ghidează după ea. Nu mai vede nimic altceva în afară de vârful ascuțit de lumină. Ochii îl dor. Tunelul se termină și se cască într-o încăpere largă. Nu mai recunoaște camera care ar fi trebuit să fie cea în care erau aduse cândva animalele omorâte. Nu vede nimic altceva decât conturul rotund prin care se iese în arena. E mic ca un bănuț, dar crește, întâi ca o minge, apoi ca o masă rotundă, ca o coroană de cedru tânăr. Îl doare spatele, nu se mai poate îndrepta și înaintează în patru labe către lumină. În fluturări de umbre se întrezărește conturul arenei. Zâmbește. A izbândit! În fine, evantaiul de lumină sparge punga de întuneric din ochii săi și totul devine limpede în jur. Tribunele sunt pline ochi, oamenii sunt colorați și gălăgioși. Aplaudă și tropăie. Iar în mijlocul arenei… Nu-și poate crede ochilor, în mijlocul arenei este chiar el, El Nimeño. E strălucitor ca un rege. Traje de luces strălucesc orbitor. Manuel îl soarbe din priviri, nu-și poate dezlipi ochii. Costumul e magnific, iar bărbatul încântător. Montera, chaquetilla, taleguilla, medias, camisa, zapatillas, toate sunt minunate și i se potrivesc ca unui manechin. Vrăjit, înaintează câțiva pași. Și brusc tribunele amuțesc. L-au zărit, asta e cauza. Manuel dă să se ferească de ochii mulțimii, dar a înțepenit. Abia atunci în plină lumină, realizează. Își privește picioarele și le vede îmbrăcate în piele groasă și păr des. În loc de pantofii stâlciți, are copite puternice, iar mușchii dau să iasă prin piele de nerăbdare. Nu are timp să își revină căci tribunele izbucnesc în urale asurzitoare. El Nimeño își desface capote și face un arc de cerc complet cu ea desfăcută, apoi se oprește și îl privește în ochi, invitându-l să intre în arenă. Tribunele sunt în delir. Manuel e nervos. Scurmă cu vârful piciorului țărâna. Amfiteatrul stă să se prăbușească de freamăt. Manuel tresare. El Nimeño, magnificul Nimeño, conturul viselor sale și steaua care i-a călăuzit pașii atâția ani este acolo, lângă el, în arenă. Doar Manuel și El Nimeño, față în față. Iar el îl poate învinge, îl poate învinge pe neînfricatul și biruitorul El Nimeño și poate deveni mai faimos decât el. Răscolește din nou țărâna cu vârful copitei, apoi fremătă nervos nările…
Sunt absolvent al Politehnicii din București și sunt inginer. Îmi place să mă joc cu cuvintele, așa cum copiii se joacă cu cuburile de lemn pe care sunt lipite desene.
O lume fascinantă a coridelor și evenimentelor premergătoare acestora, o minte înfierbâtată a unui fan total, care se identifică, până la metamorfozare, într-un tunel al timpului, cu „personajele” divinizate încă de pe vremea unei copilării marcate de fastul multicolor al arenelor, când orice omuleț se vede, mai devreme sau mai târziu, toreador…
De apreciat efortul de documentare al autorului, măiestria cu care a reușit să ne infățișeze costumațiile și toți ceilalți termeni specifici corridelor, să imagineze tensiunea și exuberanța din jurul acestui tip de evenimente, pe care, totuși, eu personal trăiesc cu speranța că, într-un viitor cât mai apropiat, o să le admirăm doar în literatură, filme și în muzeele dedicate lor!
Mulțumesc pentru comentariu și pentru atenta dezvelire a textului.
Arles l-am asociat cu Vincent van Gogh. Nu stiam ca si in Franta se practica luptele cu tauri. Se pare ca si in ziua de azi. Probabil pentru turisti. Mi-am amintit apoi de o panza, Arena, unde este infatisata o imagine din tribuna, lumea pleaca de la spectacol si cu tuse vagi, Van Gogh, schiteaza matadorul cu ,,ustensilele,, sale risipite pe nisip. Tehnic, impresioneaza vocabularul specific luptelor, dar e folosit cu masura, nu deranjeaza si nu complexeaza un cititor ca mine, total ignorant in domeniu. Desi fantastica, ireala, povestea e perfect credibila, argumentata, aproape logica. Cred ca pot fi gasite o multitudine de sensuri, simboluri, mesaje, poate mai multe decat cele gandite de autor si de aceea prefer sa-i las pe altii sa le interpreteze. Mi-a placut mult proza.
Dintotdeauna, arta, luată în colimatorul aparatului critic, a oferit cu mult mai multiple posibilități de interpretare sau asociere, decât a conștientizat, la momentul creației, autorul respectiv, de multe ori independent, paralel sau depășind închipuirea sau chiar existența pământeană a acestuia. Să ne amintim de Van Gogh, Kafka, Brâncuși, Sixto Rodriguez (Sugar Man) și mulți alții.
În cazul de față, „el autor” reușește să redea, în destul de puține cuvinte, foarte mult, adică reușește să redea esențialul. Esențial pe care, subtil, îl pasează apoi, spre aprofundare (dacă esențialul poate fi considerat aprofundabil), cititorului.
Se poate afirma, deci, complementar celor spuse, că dl. Banu, ca scriitor-inginer, care a ronțăit destulă matematică la viața dumnealui, își concepe scrisul pe un model analitico-matematic, adică subiectele sale sunt aidoma reprezentării unei funcții care converge asimptotic spre o anumită valoare. Dânsul enunță datele problemei, stabilește domeniul de definiție, începe rezolvarea, dar lasă satisfacția aflării rezultatului la mâna și iscusința cititorului.
Iar rezultatul final este o proză incitantă, atractivă, modernă!
Interesant si bine scris, inclusiv finalul, cu toate ca nu am inteles cind/cum s-a produs transformarea copilului Manuel (care se juca de-a corida punindu-si betisoare drept coarne si nu degetele ce erau prea mici) in Manuel-taurul. Asa ca singura explicatie este ca a innebunit si in prezent, ca adult, se crede taur, nu toreador. Corect?
Dinamică introducerea în tablou. Umor bun de la început, prin comparația: „precum muștele în jurul baligii de taur”. Un text pregătit și inspirat cu detalii din tot felul de surse, ceea ce îi dă farmec și credibilitate. „Soarele, nisipul, jocul și mai ales amfiteatrul cu fiecare piatră a lui, cu fiecare colțișor” etc. – aceeași vivacitate predomină de-a lungul întregii povestiri. Finalul total neașteptat, cu metamorfoza protagonistului într-un adevărat taur, ca reîncarnare a unui duh, care, prin ritualul reîntoarcerii prin tunelul abrupt al sângelui își învinge călăul, reîntrupat și el de-a lungul secolelor. Chapeau, mi-a plăcut!
Un text plin de culoare, echilibrat și incitant. La fel ca și Cornel nu am perceput exact și nici prea explicit momentul transformării lui Manuel, deși străbaterea tunelului rămâne foarte sugestivă, dar am observat și în alte texte păstrarea unei ambiguități care lasă cititorului plăcerea sau chiar agasarea rezolvării problemei.
Vă mulțumesc foarte mult pentru citire și pentru comentarii.
În general nu cred că un text trebuie explicat, pentru că, cel puțin din punctul meu de vedere, important este nu cum a fost scris, ci cum ajunge el dincolo, la cititor, cum acesta intră în interiorul poveștii și se simte parte din ea. Dacă textul reușește să facă asta, atunci este un text reușit, cred eu. Îmi spun adesea că textele pe care le scriu sunt precum cuburile desenate din jocurile pentru copii, eu le creionez și le așez într-o anumită formă, dar las cititorului plăcerea, ba chiar ambiția (sau “agasarea” cum spune Daniela) de a le așeza în orice formă dorește, ba mai mult, las deschise porți spre diferite “variante de lucru”… Sau cum foarte bine a surprins Riti îmi place să creionez desenul, să adâncesc câteva făgașe, lăsând “satisfacția aflării rezultatului la mâna și iscusința cititorului”…
Toate cele patru texte puse pe Liternautica au mai mult sau mai puțin o doză de fantastic și recunosc că îmi place să mă joc în felul acesta. “Gaufrettes au chocolat” are același final ambiguu, din care fiecare construiește ce își dorește, “Creșterea neobrăzată a mesei din bucătărie” este o împletire de fantastic și real, în timp ce “Cum a dispărut macaraua din Bujorului” are o doză mare de fantastic peste un schelet simplu de real.
În ceea ce privește textul de față, cum spuneam, m-ar bucura ca fiecare cititor să găseasca înțelesul în care se regăsește cel mai bine, dar o să încerc să adâncesc doar două dintre cele la care m-am gândit eu. Unul este legat de iubirea atât de adâncă a personajului principal față de lumea pe care o venerează, a coridelor, încât ajunge pe parcursul textului să se identifice cu ea, depărtându-se ușor de lumea reală. Iar declicul pentru această identificare completă este trecerea prin tunelul (un fel de tunel al timpului) prin care au alunecat doar el și sângele a mii și mii de tauri uciși în coride. Sângele cestora s-a impregnat în tunelul acela, în nisip, în pietre, în stâncă și intră moleculă cu moleculă în pielea lui care se crapă sub alunecarea prin tunel. Și astfel ajunge să intre pe o parte, pe partea dinspre lumea reală, palpabilă, un tânăr dornic să își vadă idolii, pentru a ieși pe partea cealaltă într-o lume asamblată din bucăți de istorie, o lume fantastică, apoteotică, taur…
O altă perspectivă este una mult mai „lumească”, personajul principal nesuferind de fapt nicio mutație genetică, dar trecând prin tunelul prin care cursese doar sângele taurilor, el se gândește atât de intens la ei, încât, atunci când iese la celălalt capăt, se simte puternic ca unul dintre ei, în realitate, el rămânând un tânăr cuminte, așezat în colțul său de umbră, departe de lumina reflectoarelor pe care o visează…
Multumesc de raspus! Intotdeauna mi s-a parut interesant sa merg pe pasii inapoi spre sursa ideii de creatie…
Un text de efect, cu un final complet neașteptat.
Manuel se luptă cu propriul instinct, își arată latura ascunsă, voința de a concura și nevoia de a ieși la rampă. Din neputința de deveni matador, a trecut de partea taurilor. Cititorul rămâne cu dubiul că totul s-ar putea petrece în mintea personajului. Dar dacă se întâmplă „cu adevărat” sau nu contează mai puțin. Scopul textului a fost oricum atins.
Niciun scriitor nu are nevoie să explice ce a scris pentru a fi înțeles. Asta e sarcina cititorului.
Manuel cred că este mai degrabă fascinat de o lume aparte, cea a coridelor. Și luptă să ajungă acolo. Nu vrea să fie nici taur, nici matador, ci își dorește să fie parte din ea. Și vrea atât de puternic, încât până la urmă găsește o poartă pentru a intra, nu doar una fizică pentru intrarea în amfiteatru, ci și una fantastică prin care pătrunde în miezul poveștii…
Mulțumesc pentru citire și pentru semn, Pavel!