Ciudat pământ, când trăiești în el îl sudui de-l iau dracii, și când ești departe de el îți e dor. Nu trebuie s-o experimentați, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenții de la graniță nu m-au crezut pe cuvânt și atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete – îmi spuneau dumnealor – tu mergi în Italia, prea fain ești îmbrăcat”!… Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toți banii cutii de coca cola, căci așa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, și mi-am îmbrăcat apoi toți pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidașii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul și mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecși. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student și nu am bani să îmi continui facultatea…” – le explicam, văzându-i cam încurcați atunci când îmi scotoceau valizele burdușite cu cărți. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.
După mai multe emoții și controale polițienești, m-am văzut în sfârșit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur și împliniri mărețe, că îmi pierdusem toți dinții datorită acelor timpuri și că aveam lordoze și alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoștințe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiliza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri și m-au trimis cu forța la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid și în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câștigat o diplomă la un festival internațional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan și apoi la cel de maior… Și uite așa am devenit și fruntaș la oraș.
Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor și de părinți, și de cei patru frați ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii pe care i-am dat și-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul”! O descărca încet din camion, cu intenție, ca să îl vadă toți vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătățuri, ce dracu’!…”
Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică și mă simțeam ca acasă. Ca să mă apropii și mai abitir de ai mei mi-am contactat și ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseseră onoarea să fie contactați de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descrețit frunțile, că în general atunci când erau sunați de ai noștri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piață…
Gălăgios popor, vesel și rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruși, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Și salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem țara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea și nici nu mai aveam vise cu festinuri mărețe…
Într-o zi, o vecină mi-a împărtășit o veste care mi-a schimbat puțin direcția vieții: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneți aici”? Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Stați liniștită că nu va fi nici un război”! A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii, cât mai ales rușii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreți să trimiteți și avioane?! Aveți de gând să nu mai aveți cu ce zbura”? Am sunat de urgență la ambasadă și m-au liniștit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneți-le rușilor să bea câțiva litri de votcă și să se calmeze”! Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează și mai abitir, așa să transmiți înapoi la ambasadă”!!!
Peste câteva zile am fost chemați toți străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război – ni s-a spus. Dacă vă decideți să rămâneți veți fi protejați și tratați ca și cum ați fi de ai noștri”! Am mai rămas doar eu – om de onoare și în toiul sezonului, în luna Martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; și doi prieteni de-ai mei, ruși, alcoolici.
Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care își făcea cartofi prăjiți. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare și din submarine. La al doilea tomahawk, explodat pe la ora patru dimineața într-un pod metalic romantic, construit pe vremurile celui de-al doilea război mondial de prizonierii germani, cei doi ruși alcoolici și-au văzut de treburile lor și s-au retras acasă. Am rămas singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci… un apartenent la NATO.
În timpul războiului am asistat la cele mai reușite petreceri la care am luat parte vreodată. Destul de multe. „Dacă murim, măcar să murim sârbește” – îmi explicau prietenii care mă invitaseră. De explozii ce să vă spun? Nenumărate. Pe cele din avion le mai suportai, dar cele trimise de pe submarine îți asurzeau urechile. Am fost martor în direct la bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un kilometru, de sus, de la etajul nouă de unde locuiam. Două tomahawk-uri au despicat Podul Prieteniei în două. Acolo au murit și oameni, au căzut cu mașinile în Dunăre. Cum nu aveam familie, am considerat toate acestea ca pe o mare aventură a vieții…
Nu mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eșarfe și pe corp tot felul de accesorii: de la ceasuri sofisticate, cămăși de firmă și curele cu cataramele ciudate. M-a remarcat ușor poliția militară. M-au întovărășit până acasă și mi-au pus sute de întrebări: ce am căutat în Germania cu o săptămână înainte de începerea bombardamentelor (fusesem la o audiție), ce făceam cu atâtea dicționare (eram poliglot, vorbeam cinci limbi străine), de unde aveam atâtea adrese din străinătate pe notes (doar eram balerin, și nu voiam să mă îngroape Maica Domnului toată viața pe la ei pe acolo, că de vreo patru ani tot o țineam într-un tranzit, acelea fiind adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croația, etc.) și, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de localități sârbești și de ce foaia respectivă semăna cu o hartă (nu le știam geografia și mă interesau obiectivele care le fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă). Mi-au confiscat pașaportul, foaia cartografiată, și mi-au luat numărul de telefon. M-am trezit ulterior la tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea ce am făcut și, știindu-le limba, nu aveam nevoie de traducător oficial. Ambasada m-a ajutat mult: mi-a recomandat un avocat scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat toate sursele mass-media. Cei de la poliție erau contactați zilnic: „Avem în fața redacției un cetățean străin care se plânge că l-ați incriminat de fapte care nu pot fi spuse…” Când mi-au înmânat pașaportul mi-au reproșat aceleași lucruri: „Ce v-a trebuit vouă Nato, nu am fi putut fi prieteni”? „Păi ce legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist”! „Au legătură, pentru că toți sunteți la fel…”
M-am trezit la graniță, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu mine, ca să demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit din greu. Grănicerul nu a vrut să mă lase să ies cu un televizor alb-negru pentru că nu aveam acte pentru proveniența lui. „Este un aparat din anii optzeci, dumneavoastră ați fi deținut acte la el”? Se uita la mine cu niște ochi cât gogonelele. I-a zis sub-adjunctului: „Hai, trântește-i o viză de ieșire”! și apoi mie: „Lasă că ne-om mai întâlni noi”! „Sper să nu!…” – i-am răspuns în gând.
Dezorientat, întors pe pământul făgăduinței, cu un salariu ridicol, devenit peste noapte codaș la sat, cu iubita rămasă dincolo… Întâlneam la tot pasul numai oameni cătrăniți, care se perpeleau perpetuu la un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranțele, gata cu tot. Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înșeală! Mintea îmi juca numai scenarii de sinucidere…
Până m-a trântit pământul. Prima dată m-a încredințat că îmi este prieten, pe urmă m-a lămurit că propria viață mi-o pot schimba, dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de treabă. I-am urmat sfatul. Am început să nu mai ascult știrile, să gândesc pozitiv, să fraternizez cu locul în care trăiesc, și răsplata a fost pe măsură. Mi s-a mărit și salariul, mi-am găsit prietenă. Satul s-a metamorfozat brusc într-o metropolă. Râd ca prostul pe stradă de unul singur și stârnesc indignarea celor care se perpelesc la foc continuu.
Simt că trăiesc…
Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…
Depărtarea de casă devine atroce în momentul în care conștientizezi pe deplin iminența dezrădăcinării, când cei din jurul tău, oricât de prietenoși și bine intenționați, nu pot să-ți mai ofere suficiente paliative care să îți aline, cât de cât, insuficiența cardiacă de ordin identitar.
Amintiri interesante, al căror „farmec” n-ai cum să-l asimilezi, în toată „splendoarea” lui, decăt dacă l-ai cunoscut nemijlocit, cu toate simțurile sau mădularele și care ne confirmă, autoritar și autorizat, că „acasă” rămâne, oricum și oricând, locul vremelnicelor plecări și al eternelor reîntoarceri!
(Adrian, cred că ai putea revendica un certificat de genul:
„NATO-victima colaterală numărul unu din România”!) :)
Asa cum am mai spus, memoriile tale au mare potential pt ca ce alt roman a experimentat pe pielea lui razboiul din fosta Yugoslavie? Din pacate oamenii sint mai interesati sa citeasca memoriile din primarie ale lui Iohannis sau ale lui Liiceanu (alt exemplu de memorii rasuflate) sau ale Mihaelei Radulescu. Mi-a placut faza de la granita cind nu aveai acte pt televizorul alb negru – e hilara :)
E o revista care primeste acum texte legate de experienta de emigrant. Trebuie sa fie in germana sau engleza si originalul in romana.
Daca scrii unul scurt, de maximum 4-5 pagini, ceva condensat din experenta ta in Serbia, ti le traduc eu in engleza si le trimitiem la publicare.
Riti, mulțumiri calde pentru popas! Spunea și Marin Preda, cândva, la un interviu de presă, fiind întrebat despre succesul romanului Moromeții: „Ca să scrii, mai trebuie uneori să și trăiești cele scrise”! La certificatul cu pricina nu m-am gândit, dar ideea e genială… :)
O perspectivă de insider, de pe timpuri când abia mă nășteam!
Ți-ai dozat bine frazele, ai reușit să nu intri prea mult în detalii, și în același timp să oferi o perspectivă completă asupra situației.
Un balerin român se agață de ultimele rămășițe ale unei Iugoslavii în destrămare. Pentru că, deși îi e greu, tot i se pare mai bine decât ce a fost nevoit să trăiască în țara de origine.
Cornel, mereu neobositule, mulțumesc mult! Mi-e tare greu să scriu texte atât de comprimate. Mai am însă vreo câteva. Văd că și LiterNautica și-a schimbat strategia, apelând la texte mai scurte, dar mă supun protocoalelor, ce să fac. Dacă ai legăturile de a trimite acest tex acolo unde trebuie, cum să nu, chiar te rog. Mă revanșez… Chapeau!
Cu placere! Daca asta va fi textul iti vor trebui citeva paragrafe in care sa explici cum ai ajuns/de ce ai ales sa faci balet, de ce nu in Romania si in Serbia. La fel citeva indicii temporale – mentioneaza sa zicem presedintele Yogoslaviei/Serbiei, sau anul desfasurarii actiunii. Altfel cititorii mai tineri habar n-or sa aiba de context.
Pavel, mulțumesc pentru popas! Am cunoscut acolo oameni care mi-au ținut loc familiei. Țin și acum legătura cu ei. Ne vizităm prin roatție, când vin ei la mine, când vin eu la ei. Nu m-aș mai întoarce însă să lucrez la ei niciodată, doar în vizite.
Nu cred ca sunt multi printre noi care se pot ,,lauda,, ca au privit in fata un razboi adevarat. Foarte diferit de faptele de vitejie ale vedetelor de la Hollywood. Stiu ca Romania a intrat in NATO in 2004 iar razboiul din Yugoslavia a avut loc in vara lui 1999. Inteleg ca eram perceputi de atunci ca simpatizanti NATO si aspiranti cu sanse mari. Jocul de papusi a avut mai multi actori desi papusarul era acelasi. Versiunile oficiale ale desfasurarii razboiului, cele politic corecte, nu se prea potrivesc cu cele relatate de sarbi sau de cei care au fost in preajma acelor evenimente. Cred ca si dvs. stiti mult mai mult decat ati descris aici. Mi se pare o relatare foarte obiectiva si credibila a ceea ce s-a intamplat atunci iar atitudinea dvs. personala fata de cele vazute e sugerata foarte discret.
Cornel, calde mulțumiri. Așa voi face. Mă pun pe treabă!
Dragă E. Rădulescu, chiar râdeau a prietenie sârbii de mine. Când mă prezentau altor prieteni de-ai lor le ziceau: „ăsta-i singurul apartenent la NATO care a cutezat să mai rămână pe teritoriul nostru. Le cataloghez ca fiindu-mi cele mai mari aventuri ale vieții. Poliția militară sârbă avea mai târziu să mă considere ca potențial spion. Mari necazuri am avut, cu confiscarea pașaportului și târârea mea prin tribunale. Regret că nu am apelat la televiziunile noastre naționale, ci numai le sursele media ale lor. Radio Europa Liberă în limba sârbă m-a salvat, rezultându-mi deportarea ulterioară. Colegii mei sârbi mă laudă și acum, deoarece am fost singurul străin din 22 care le-a rămas să lucreze pentru ei, semivoluntar, pe timp de bombardamente…
Tot ce ai scris in comentariul asta trebuie sa-si faca loc in proza autobiografica… E unic. Felul tau de-a fi, deciziile si experientele astea nu le-a mai avut nimeni. Cum spui, din 22 de oameni ramasesei doar tu. Nebunia asta a ta s-a transformat acum in cel mai mare avantaj al tau (ca scriitor).
Am fost în Serbia, prin 1997-98, dacă nu ma înșel, într-o excursie cu autocarul, organizata de Camera de comerț, vreo săptămână. La Belgrad. Excursia a fost plătită de firma la care lucram, și mi-a rămas în minte ca una din cele mai interesante experiente din viata mea. Printre altele, am fost și într-o vizita la ambasada României si am fost primiți de ambasador, presupun același ca cel din articolul de fată. Tara era în cea n ai adâncă criza economică. Magazinele erau aproape goale, iar preturile exorbitante. Lumea era, în general, timorata și dezorientata. Ma bucur ca am citit acest articol al lui Adrian, mi-a adus aminte de acele vremuri. Cetatea și orașul vechi, minunate!
Scriitura, deși concisa, lapidara, are nerv și imagini plastice. Mi-a plăcut!
Cornel, să știi că de foarte multe ori mi-a pus întrebările ăstea, de ce și cu ce m-am ales, ca până la urmă răspunsul să îmi vină afișat prin tot felul de povestiri… :)
Florin, mulțumesc pentru popas. Da, era același ambasador. Oameni super faini, dar nu m-au putut ajuta mai mult. Jumătate din salariu îmi întârzia și o lună jumate, așa că nu se mai putea pune problema să mai fac vreun drum la Belgrad, și mai ales să apelez la serviciile unui bun avocat dar cam scump. Eu mă bucuram că îmi puteam permite să cumpăr un șprai Nivea. Mi-au și zis cei de la ambasadă că nu se prea puteau amesteca, pentru că relațiile româno-sârbești deveniseră extrem de fragile. România permitea avioanelor NATO să aterizeze pe teritoriul nostru în caz de avariere, după ce îi bombardau pe ei…
E foarte captivantă experiența individului prins în ceea ce Mircea Eliade numea ”teroarea istoriei” sau ”Delirul” ei, dacă ne gândim la Marin Preda. O proză bine scrisă, vie, care reproduce cu forță emoția acelui război nedrept.
Calde mulțumiri pentru popas, stimate cititor Ciprian Blidaru. „Ca să scrii, mai trebuie uneori să și trăiești cele scrise”! – spunea cândva Marin Preda!