Traducere: Alexandra Niculescu
– André, lasă jucăriile. E timpul să te duci la culcare.
– De ce, tata?
– Pentru că e deja târziu. Uite, e aproape unșpe și asta nu e oră pentru copiii de trei ani să stea treji.
– De ce, tata?
– Pentru că și copiii și toată lumea trebuie să se odihnească. După ce au alergat toată ziua și s-au jucat și au făcut lucruri, trebuie să se odihnească. Și oricum mâine trebuie să te trezești gata pentru o nouă zi. Mâine o să fie o zi cu adevărat bună, o să te joci mai mult, o să te plimbi, o să vezi multe lucruri noi.
– De ce, tata?
– Pentru că așa e în fiecare zi. Fiecare zi aduce multe lucruri noi. Acum, în momentul ăsta, încă nu știm tot ce o să vedem, dar sunt sigur că așa o să fie. Mâine o să înveți cuvinte noi, și când o să vină din nou ora de culcare, deja o să fii un băiat mai mare, o să știi lucruri pe care încă nu le știi. Așa o să fie în fiecare zi, în fiecare zi.
– De ce, tata?
– Pentru că fiecare zi e întotdeauna altfel decât celelalte, chiar dacă facem tot ce am mai făcut. Pentru că noi suntem diferiți în fiecare zi, mereu creștem și învățăm mai mult în fiecare zi, chiar și când ne dăm seama că acel ceva în care credeam nu e adevărat și ni se pare că mergem înapoi. Niciodată nu ne întoarcem. Nu se poate merge înapoi, nu se poate să nu continui să crești, nu se poate să nu înveți. Suntem obligați la asta în fiecare zi. Chiar și atunci când, uneori, uităm mult din ce am învățat înainte. Chiar și așa, când ne dăm seama că am uitat, ne aducem aminte, și de asta nu e niciodată la fel.
– De ce, tata?
– Pentru că memoria nu dă voie să fie la fel, chiar și când e o memorie foarte vagă, chiar și când e doar un fel de senzație foarte vagă. Memoria nu e întotdeauna ceea ce ne-am dori să fie. Multe dintre problemele noastre stau în memoria schimbătoare pe care-o avem. Ceea ce azi e un adevăr absolut, mâine poate să nu mai aibă nicio valoare. Pentru că uităm, fiule. Uităm mult din ce învățăm. Și obosim. Și când suntem obosiți, nu mai învățăm. Alegem să vrem să nu învățăm. Ăsta e modul nostru de a rezista, mai mult sau mai puțin, la ce ne e greu să înțelegem. Și ce ne e greu să înțelegem poate să aibă multe forme, poate să vină din multe părți.
– De ce, tata?
– Pentru că așa ni se pare că e. Dar poate că nu e așa. Ce ne e greu să înțelegem e întotdeauna o surpriză care ne contrazice. Atunci încercăm să ne convingem, în cele mai felurite moduri și găsim răspunsurile cele mai elaborate și incredibile la întrebările cele mai simple. Și chiar credem în ele, chiar vrem să credem în ele și suntem în stare s-o facem. Chiar suntem în stare. Nu-ți imaginezi în ce suntem în stare să credem.
– De ce, tata?
– Pentru că trebuie să supraviețuim. Pentru că noaptea, la ora asta trebuie să găsim puterea să reușim să dormim, să ne odihnim, și trebuie să credem că în ziua care vine putem să ne trezim în viața pe care am vrut-o, pe care o dorim. Trebuie să credem că ne vom putea trezi în viața pe care am reușit s-o contruim și că viața asta are valoare, merită. Mult mai greu decât efortul ăsta e să credem că nu am fost în stare, că n-am reușit ceva mai bun, că vina a fost a noastră, în întregime și exclusiv a noastră.
– De ce, tata?
– Pentru că întotdeauna am avut intenții bune, pentru că mereu am încercat să protejăm ceea ce ne era mai prețios și pe cei pe care-i consideram importanți și apropiați, pe cei pe care i-am văzut mereu alături de noi și ne-au crezut importanți și apropiați și ne-au protejat. Dar asta, ceea ce se întâmplă cu noi, se întâmplă și cu cei pe care nu-i cunoaștem. Și ei cred că au intenții bune și că încearcă să aleagă ce-i mai bun. Și dacă aleg ceva rău, încearcă să fie unul cât mai mic. Dar și ei plâng uneori.
– De ce, tata?
– Pentru că toți suntem la fel în fragilitatea cu care percepem că avem un corp și iluzii. Ambițiile pentru care am avut nevoie de ani întregi ca să credem că le-am atins, încet-încet, încet-încet, nu înseamnă nimic, văzute dintr-o perspectivă ușor diferită. De aici, de unde sunt, totul mi se pare diferit de felul în care același tot se vede de acolo, de unde stai tu. Apoi, există ochii care sunt mai departe de ai tăi și de ai mei. Pentru ochii ăia, același tot nu înseamnă nimic. Sau același tot înseamnă mai mult tot. Sau același tot înseamnă o mie de lucruri pe care ne e imposibil să le înțelegem, să le învățăm, pentru că avem o singură viață.
– De ce, tata?
– Nu știu, dar așa cred că e. Avem doar o viață. Și ne-a fost dat un corp fără răspunsuri. Și, ca să ne apărăm de indefinirea asta, transformăm certitudinile pe care ni le construim în propria noastră viață. Am fost și suntem în stare să credem că existența noastră depinde de ele și că n-am fi în stare să continuăm fără ele. Ceea ce vrem să credem curge prin sângele nostru, prin sângele nostru. Dar, în conștiință absolută, nu putem să fim siguri de nimic. Nici de nimic de nimic, nici de nimic de nimic de nimic. Așa, repetat până când ne simțim ridicoli. Și ne simțim ridicoli de multe ori, și de fiecare dată, singura cauză a ridicolului este neputința de a ne elibera din biologia noastră, din sângele nostru, din organele noastre, acele lucruri sigure nejustificate sau justificate de cuvinte incomplete întotdeauna. Dar e bine să fie așa. Pentru că putem să continuăm și, cât timp continuăm, continuăm. Suntem vii. Sau credem că suntem vii, ceea ce e, poate, același lucru.
– De ce, tata?
– Pentru că iubirea, fiule.
___________
Povestire apărută în volumul Textos escogidos, ediția 2016, © José Luís Peixoto
Născut în 1974, într-un sat din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. Este licențiat în limbi și literaturi germanice al Universidade Nova de Lisboa. Înainte de a se dedica scrisului, a predat timp de un an. A scris poezie, proză, teatru și critică literară. A primit premiul Jovens Criadores („Tineri creatori”) in 1997, 1998 și 2000. Iar în 2001, primul său roman, Nenhum Olhar (Nici o privire), a primit Premiul Jose Saramago. Au urmat alte cărți: Uma Casa de Escuridao (roman, 2002), Cemiterio de Pianos (Cimitirul pianelor, roman, 2006 – Polirom), Cal (ficțiune narativă, 2008), Gaveta de Papéis (poezie, 2008), Livro (roman, 2010) etc.
Interesant ca e destul de greu sa identifici cu precizie raspunsul de la care textul devine filozofic :)
Eu as zice ca aici: „– Pentru că trebuie să supraviețuim. Pentru că noaptea, la ora asta trebuie să găsim puterea să reușim să dormim, să ne odihnim, și trebuie să credem că în ziua care vine putem să ne trezim în viața pe care am vrut-o, pe care o dorim. Trebuie să credem că ne vom putea trezi în viața pe care am reușit s-o contruim și că viața asta are valoare, merită.”
Ce traducere buna! Nu exista un loc care sa te faca sa banuiesti ca e dupa un original in portugheza…
Mersi, Cornel, asta mi-a placut si mie, cum incepe asa simplu si te-ai astepta la ceva jucaus intr-un dialog cu un copil mic, si pe urma ajunge sa spuna lucruri asa profunde :-)
Un copil curios nu se lasă până nu penetrează cu întrebarea lui sacadată toate misterele lumii. Pe care tatăl este dispus să i le explice, și, în același timp, să și le autoexplice.
Mă așteptam după crescendo-ul ăsta de profunzime să îi dea o replică seacă la final, de genul, Hai gata, îți mai explic mâine.
De aici se vede însă că dialogul nu are pretenția să fie unul real: e doar un pretext de fapt, cât de cât real, pentru a reflecta mai amplu asupra vieții.