Scriitor, lungul drum către culmi

Fusesem la o singură lansare în viața mea.

Imaginați-vă o sală aproape goală în care toată lumea se uită cu jenă în jur, ca la o înmormântare cu prea puține persoane. Chiar așa?!, omul ăsta nu a avut rude care să țină la el? Doar soția și copiii?! Un astfel de sentiment greu plutea în jurul scaunelor de pluș roase. Scriitorul, evident foarte viu, răspundea cu mult sentiment în microfon întrebărilor celor din sală – unele atât de generale încât era clar că lumea întreba să se afle în treabă și că nici măcar nu frunzăriseră romanul, darămite să-l mai și citească. Cineva a încurcat numele personajului principal dar ne-am făcut că nu auzim.

Să mânăm tot înainte cu ce știm cel mai bine: Ce vă inspiră să scrieți? Câtă realitate e în ficțiunea dumneavoastră? Ce program aveți? Etc.

La întrebarea de climax „Ce scriitori citiți?” omul, efectiv foarte pătruns, a înșirat cu voce gravă un lung pomelnic, din care părea speriat să nu omită pe vreunul dintre editorii contemporani (toți ajunși scriitori) care-l ajutase să fie publicat.

Dar nu numai toți editorii sunt și scriitori ci toți bloggerii de carte, traducătorii mai cunoscuți, patronii de edituri și (țineți-vă bine pe scaune) toți criticii literari și toți cei care sunt în juriul oricărui concurs de proză. Practic toată armata businessului cu pagini scrise. Limiceanu, Alex Fonfănescu, Marius Kivu, Teodor Dan Lucianovici, Dan Cristea Blenache, etc. Cum mi-a spus (și a nimerit-o) un prieten instalator: Păi, băi, ce pretenții ai când ești pulică frânarul?!

Era și firesc că în ciuda celor trei romane stufoase pe care le scrisesem, nimeni nu îmi organizase vreo lansare după ce apucase să-mi iasă un interviu destul de mediatizat în care la întrebarea – la care așa de bine acoperea lingăul ăsta acum pe toată lumea (ce scriitori citesc) –, eu răspunsesem sec: Sînt scriitor, nu cititor.

La întrebarea câte pagini scriu pe zi accesasem funcția calculator de pe telefon și împărțisem numărul de pagini al celui de-al doilea roman al meu, pe care, din întâmplare îl scrisesem în exact un an, la trei sute șaizeci și cinci. Aproape exact o pagină pe zi.

– Nu e cam puțin?

– E vreun concurs?

Și asta cred și acum: scrisul nu e un concurs. Dacă vrei să fii primul care scrie despre ceva anume sau într-un anume stil, scrisul e greu, te seacă. Scrisul nu se poate învața la cursuri de creative writing, acolo cel mult poți prinde niște idei de bază. Instructorii întotdeauna îi încurajează chiar și pe cei mai lipsiți de talent să continue „să exploreze”, ca și cum ar fi ceva de explorat în deșert. Instructorii care încurajează cu bună știință non-talentul ar trebui luați la țintă cu ouă stricate, am spus în interviu, pentru că prin activitatea lor de comercializare a scrisului produc risipă de hârtie și de timp. Poluăm planeta degeaba. Un călău modern să le îndese pe rând paginile alea mototolite în fund – asta i-ar face poate să se lase de scris și publicat, dar nu cred.

Îmi plac dezbaterile în care publicul are un grad de inteligență mult peste cei care prezintă, când nouăzeci la sută din cei din sală se întreabă cum o fi ajuns cretinul din față la microfon. Evident, prin perseverență și tupeu. Mai demult, nepoata unei iubite de-a mea ajunsese reporteriță de televiziune. Specialitatea ei era să ia interviuri. Taică-su era producător și colabora în principal la cel mai afluent post tv la vremea aia. Fata avea buzele siliconate și era slabă moartă, aproape anorexică, buzele erau mai mari decât sânii – dar cu sutienele astea de ți le scot în față, nu se mai știe demarcația dintre realitate și ficțiune. Tocuri puternice. Apartament pe care și-l închiriase să stea singură, undeva prin Obor. Nu terminase facultatea de jurnalistică la particular. Părinții nu aveau adresa pentru că ea nu voia să se trezească cu o vizită inopinată. Conducea un BMW de teren, în leasing. Era esențial să transmită imaginea reporterului de succes. Cu ea am dat acel prim interviu și presupun că prezența ei nesuferită m-a afectat negativ. Poate că altcuiva i-aș fi dat cu totul alte răspunsuri.

– Nu o să ajungi niciodată scriitor, mi-a urlat fosta mea prietenă, poetă de succes și organizatoare de seri literare.

– Am scris trei romane, vaco! i-am replicat calm. Uite-le acolo. Deja sunt!!

Dar după șapte ani mi-am dat seama că avusese dreptate. Nu aveam să ajung niciodată scriitor. Nici un editor nu mai voia să aibă de-a face cu mine. Nici un blogger nu voia să riște să-mi ceară interviu. Atunci mi-a dat prin cap să reîncep de la zero sub un alt nume, dar mai întâi a trebuit să iau o pauză lungă să mă uite lumea. Mi-am lăsat părul lung, barbă de lumbersexual și, cu ochelari de soare reflectorizanţi Oakley, eram de nerecunoscut. Cum lumea știa că uram poezia, mi-am reînceput munca de ajunge scriitor chiar cu o culegere de poezie. Între timp, după corona virus, lumea editorială se izbise (la modul generalizat) de fundația pieței de carte cu zero cititori. Unele edituri nu își mai reveniseră niciodată. Uniunea Scriitorilor cerea donații căpșunarilor. Mai beneficiau de granturi de traducere doar trei sau patru scriitori, acei monștri sacri de pe lista propunerilor la premiul Nobel ce nu va fi luat, din păcate, niciodată de România. Librăriile care mai supraviețuiau erau alea care apucaseră să construiască terase și să obțină licență de vândut alcool. E cool să-ți pui halba de bere pe un cartonaș cu capul lui Márquez ca să nu se ude masa.

Cu toate că de mult nu mai exista nici un pericol de infectare și toamna trecută FILIT se desfășurase tot on-line, de la distanță. Era atât de ieftin că se potrivea perfect buzunarelor bătute de vânt ale organizatorilor.

În viața mea nu aș fi crezut că se va ajunge la situația actuală: să trebuiască să aplici cu CV, să ai de-a face cu headhunters și zeci de interviuri. Și pentru ce? Speranța de a fi considerat drept eligibil pentru una dintre puținele poziții libere de scriitor, o meserie în care, în medie, anual trebuia să cheltui pe promovare și deplasări în jur de două mii de euro și unde din vânzările romanelor nu puteai scoate mai mult de cinci sute. Cine avea ca mine o moștenire consistentă rămasă de la părinți pentru a-și permite un serviciu atât de costisitor? Ei bine, realitatea era că ne băteam destul de mulți pe o astfel de poziție, entry-level, așa numita scriitor nivelul 1. Mulți aleseseră să facă asta din snobism, alții, ca mine, din încăpățânare. În ce mă privește, aveam senzația unei investiții proaste la Bursă, una în care pierdusem prea mult timp și prea mulți bani pentru a mai da înapoi, incapabil de a judeca limpede. Scrisesem trei romane și voiam cu tot dinadinsul să-mi fie citite. Ajunsesem exact ca personajul interpretat de Robert de Niro în Regele comediei doar că eu nu l-aș fi răpit doar pe Jerry Lewis să-mi asculte glumele, ci vreo trei-patru sute de cititori pe care i-aș fi legat fedeleș să-mi asculte creațiile.

Picasem deja patru interviuri. Era mai ușor să treci examenul de profesor de limba română grad II decât pe cel de scriitor. Cum nu există programă poți fi întrebat din orice. Cel mai frică mi-era să mă întrebe de japonezi. Nu pot să spun că urăsc japonezii, dar pur și simplu nu-mi plac. Și doi: nu le rețin numele. De fapt, nu rețin nume în general, iar nume de asiatici în particular.

Iar japonezii care îmi plac, de fapt nu sunt japonezi. Adică Ishiguro e japonez prin naștere, dar de la cinci ani în Marea Britanie – tot ce-a scris numai subiect japonez nu e. De Murakami am citit tot dar, la fel, a scris Pădurea Norvegiană în engleză și când am vorbit cu un amic scriitor japonez, așa mi-a și spus (în traducere liberă): „Murakami e scriitor japonez cum sînt eu popă!”

În rest, groaznic de deprimat, abandonasem pe la jumate „Experiența personală” a unui scriitor de premiu Nobel pe care îl cheamă foarte simplu O (altfel nu aș fi reținut). Mai încercasem una clasică, „Joc de copil”, de o scriitoare pe care-o cheamă ceva gen Hichichi. Cert e că nu poți să spui în interviu o cheamă ceva gen Hichichi. Dacă nu știi exact numele, trebuie să taci. Scrisul la japonezi trebuie să fie întunecat, cu scene bizare de sex, pentru că în cultura lor, despre sex normal prin case de toleranță a scris un clasic pe la 1760. Adică scene pornografice explicite când la europeni se scria ce? Robinson Crusoe. Și normal că pentru ei acum pulă în pizdă sună naiv; ceea ce îi obligă oarecum să ridice ștacheta.

M-am chinuit o grămadă să-l rețin pe Emmanuel Carrère și am reușit. Un excelent scriitor francez. Totuși puțini știu că ideea (considerată) originală a romanului său de debut Mustața a fost fumată cu treizeci de ani înainte de Stanislaw Lem în Ancheta. Mustața e doar studiul unui caz particular în timp ce în Ancheta bizarul este generalizat.

Oricum, editorii nu te întreabă ce știi sau, cel puțin în cazul meu, ca un făcut, îmi pică exact ce nu știu. Asta și pentru că îmi îndrept în general atenția spre literatura universală iar întrebările vin uneori din sfera petrecerilor cu icre de crap după serile de poezie decontate de vreo filială județeană gen Artiștii penei botoșănene. Ca peste tot voturile se obțin pe simpatii iar mie nu mi se pare că icrele merg ok cu poezia. Chestie de gust.

– Avem o poziție de scriitor nivelul unu.

– Ce înseamnă asta?

– La unu apari numai digital, nu ai lansări de carte (nu ar veni decât rudele și prietenii, iar ei îți cumpără oricum cărțile, deci ce sens are?) primești comision cinci la sută din vânzări.

O să-ți ia cam șapte ani să ajungi scriitor nivelul trei. Dar ești încă tânăr.

– Și ca scriitor nivel trei ce beneficii sunt?

– Experiența și prestigiul care se adună în șapte ani. Asta ajută să vinzi cărți și să fii citit.

– Se poate intra direct pe trei? Adică am ceva bani puși deoparte, exact pentru situații din astea neprevăzute.

– Păi există ceva neprevăzut în procedura ce v-am spus-o? Tocmai, că totul e foarte bine pus la punct. Cu ani în urmă am primit direct pe doi o poetă care și-a înscenat o tentativă de sinucidere, larg mediatizată. A trecut ceva timp de atunci. Și nici nu a fost o decizie bună, că fata asta (acum ditamai femeia) nu a făcut nici o brânză. Nu, direct pe doi nu se poate decât cu un doctorat în literatură. Poate fi și de la vreo facultate particulară. Direct pe trei se putea odată cu scrisoare de recomandare semnată din Paris de Manolescu. Dar în vremurile astea o sută de mii de urmăritori pe Twitter face mai mult decât doi Manolescu la un loc. Ai mulți urmăritori?

Am plecat promițînd să îmi fac un cont twitter cât și un altul instagram în vederea „captării” generației tinere. M-am simțit deprimat și bătrân cu toate că scrisesem numai romane vesele și pline de viață. Când scriam mă simțeam tânăr dar când luptam să ajung scriitor parcă îmi dădea cineva să beau din apa morții.

La interviuri mi se cere să aduc cu zece pagini „reprezentative”. E un chin să alegi zece pagini când ai scris o mie cinci sute care ți se par excelente.

Devenisem cum se spune hârșit, știam ce merge și ce nu merge.

Învățasem să îi alimentez cu răspunsurile pe care le doreau să le audă, adică să nu le spun că îmi place să mă apuc de scris seara după zece, pentru că apreciez două-trei pahare de vin și să mă culc deabia spre dimineață, amețit de atmosfera creată tot de mine. Dacă vrei să ajungi scriitor trebuie să înveți să îți descrii meseria ca un proletar, ca și cum ai trage la strung. La modul subliminal, cititorii adoră să audă că ai transpirat sânge la romanul ăla, nu că ți-a facilitat să o încaleci pe Manuela (nume fictiv) imediat după lansare. Exagerezi, e tragic, te scoli cu noaptea în cap de teamă să nu îți iasă rebut. Transpiri și nu ai unde face duș. O muncă repetitivă, grea, istovitoare. Arunci rebut după rebut, plângi de emoție când în cele din urmă ți-a ieșit cum ai vrut. Ai făcut pelerinaj la mormântul lui Eminescu unde ai înălțat o rugă să ai inspirație asemeni marelui poet. Fii emoționat, pătruns, mulțumește tuturor și lui Dumnezeu care ți-a dat acest talent, nu-ți uita părinții, profesorii de liceu, nu uita corectorul, librarul, nu-ți uita soția (dacă ai).

E greu să scrii un roman bun. Ai senzația că trăiești și mori câteva vieți în timp ce îl scrii și mai ales când te apropii de sfârșit simți că ești mâncat de viu. Și exact la fel și pe cititor: o carte bună trebuie să-l lase cu noi experiențe de viață și la sfârșit de tot, puțin epuizat, ca o partidă tare de sex.

Cine dracu mai scrie așa în ziua de azi?! La majoritea romanelor contemporane sfârșitul e ca o labă tristă. Dar inexplicabil pentru mine, cititorii simulează un orgasm total la orice e scris de cei ajunși pe ultimul nivel. De exemplu, o grămadă de oameni pretind că au orgasm pe Faulkner, dar scrierea lui Faulkner pe lângă că e complexă (ceea ce e bine) e prea confuză. E prea intensă, pe prea multe zeci de pagini la rând și până la urmă tot ce-ți dorești e să se termine. Asta vrei de la o partida bună de sex, să se termine?

M-au întrebat și asta, tot pe vremea când nu reușeam: cum văd sexul în scriitura mea?

Păi simplu: dacă îmi place mie trebuie să-i placă și cititorului. Vreau să spun, mă pricep să-mi impun fanteziile. Nu îl șochez cu nimic, îl iau treptat, cu un preludiu astfel încât nici nu simte când s-a trezit cu dânsa în fund. E simplu.

Sunt sigur că ajuns aici se insinuează totuși întrebarea răutăcioasă (dar logică), de ce mai am nevoie de ei dacă mă cred atât de grozav? Pentru că ei au lista cu numele selecților puțini care mai cumpără cărți. Ei, adică editurile și librăriile. Cumva au făcut rost de liste și le țin sub lacăt. Ți se pare că e o informație accesibilă tuturor dar nu e deloc așa. Sunt zeci de mii de oameni care se laudă că citesc cărți, dar dintre ei habar nu ai câți citesc cărți din biblioteca lor personală, câți le împrumută, câți le piratează, câți doar se laudă că citesc și deschid la nesfârșit o aceeași carte antologică. Ori tu ai nevoie de cei care cumpără cărți în mod activ și incontrolabil. Ai nevoie de câțiva critici pe care nu îi cunoști, de un librar să-ți pună romanul pe raft, de o organizatoare de „serată literară” care în primul rând te place pe tine ca om, și deabia pe urmă se pune problema să-i placă cartea ta. Să le placă de tine ca om, adică opusul meu, lua-m-ar naiba!

E plăcut totuși să știi că nu ești nici primul nici ultimul care stă și așteaptă ca vițelul la poarta nouă fără să înțeleagă nimic: nici dacă ți se va permite să intri vreodată, nici care sunt criteriile. Îl întrebi pe paznic dacă poți să faci ceva să te lase să te strecori și el îți spune că acceptă orice îi dai, numai cât să fii împăcat că nu e din cauza ta. Dar de intrat tot nu intri, așa că stai și aștepți. Privești soarele care bate altfel dincolo de poartă, mai strălucitor, mai viu, vezi razele soarelui exact ca și când ai fi iar copil, în livada în care te aflai așezat pe o pătură, puțin speriat că umbrele pleacă de pe tine iar ce urmează să vină e ceva orbitor și îți poate răni corneea. Ochii tăi erau cruzi pe atunci, și dincolo de poartă ar putea fi din nou așa, cu simțurile la maximum și bucuria deplină a reușitei. Și îți spui că e de ajuns – cu prima ocazie îți vei aduna toate puterile, te vei ridica, îl vei împinge pe paznic și vei trece la nevoie cu forța de partea cealaltă, locul unde se află cei care au reușit, cu toate că de când stai și aștepți nu ai văzut pe nimeni să treacă dincolo. Ți-e greu să îți aduni puterile să faci ceva. Să pleci sau să mai stai, e o decizie greu de luat și o tot amâni. Încerci de multe ori pe zi dar te ia lenea. A trecut un sfert de oră dar sfertul care a trecut e identic cu sfertul care vine. Ațipești și te trezești și amâni. Iar când la final paznicul se ridică și încuie spunînd Nimeni nu putea să intre în afară de tine pentru că asta era numai și numai poarta ta!, tu te bucuri amintindu-ți că pînă și Kafka a așteptat degeaba la poarta lui.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!