Realismul magic a fost, este și va fi întotdeauna, un fior literar care impresionează peste măsură. Chiar și numai pronunția sintagmei în sine are darul de-a te învălui într-un aer de mister, în promisiuni ezoterice cu virtuți nebănuite, are un fel de farmec aparte, care te urcă pe cele mai înalte culmi ale fanteziei și febrei de-a cunoaște fenomenul mai îndeaproape, de a-i savura tentațiile latente și miasmele cu o irezistibilă forță de seducție.
Controversele care au planat, în timp, asupra acestui curent literar, cu totul deosebit, referitoare la apariția sa, ca temporalitate și geografie, la imputatul oximoron al numelui său de botez, la date de evidența populației scriitoricești cuprinse între granițele sale, nu au făcut altceva decât să-i crească permanent acțiunile la o bursă imaginară a literaturii universale, cu sucursalele sale cele mai active situate în fantastica Americă Latină.
Printre cei mai importanți „realiști magici”, într-o listă proprie și total aleatorie, i-am putea aminti pe: Gabriel García Márquez, Alejo Carpentier, Miguel Angel Asturias, Ernesto Sabato, Mihail Bulgakov, John Fowles, Mircea Eliade și cu regretul omisiunii multor altora, care ar avea loc în orice discuție pe această temă, îi mai amintim doar pe relativ nou-veniții, Haruki Murakami și Salman Rushdie.
Cu aceste mici divagații nu vreau să aduc în atenția cititorului informații litigioase sau perimate despre geneza, evoluția sau involuția curentului, ci doar să fixez contextual natura discuției pe care, cu voia dumneavoastră, o vom purta în continuare.
Vom vorbi, sau vom încerca să vorbim, despre cel care este considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori din această structură literară, despre cel care se spune că ar fi fost primul realist magic, cel mai îndrăgit scriitor de către oamenii de știință, unul dintre cei mai merituoși nedreptățiți, alături de Proust, Joyce, Bulgakov, Kafka, Tolstoi etc., de academicienii responsabili cu distribuția laurilor unui mare premiu care a dinamitat, pur și simplu, de foarte multe ori, redutele citadelei literare și nu numai.
Scriitorul pe care vi-l supun atenției, prin această recenzie, este Jorge Luis Borges, iar scrierea lui, care pe mine m-a fascinat, încă de la titlu, determinându-mă s-o trec definitiv pe un răboj al sufletului, se numește „Grădina potecilor ce se bifurcă”.
Cu toate că spiritul borgezian, iată, poate fi relevat și într-un mod mai fugitiv, doar prin câteva referiri ori concluzii privitoare la omul Borges sau la opera sa, acesta este mult mai complex, incluzând o seamă de entități spirituale, de la ficțiune la non-ficțiune, de la certitudine la supoziție, de la abstractul magic la realitatea cununată cu imaginarul…, categorii esențiale întâlnite peste tot în universul creativ al acestui monstru sacru al literaturii universale, dar care trebuiesc descoperite în temeiul propriilor lecturi și trăiri, de oricine ar fi interesat.
Menționez, de asemenea, că atât cele ce se vor spune în continuare, cât și cele ce vor rămâne „nerostite”, plutind doar în aerul din jurul acestei discuții, nu reprezintă altceva decât partea decantată a unei filtrări personale, a ceea ce eu am perceput a fi spiritul borgesian și nu am deloc pretenția că, din cele ce urmează, cititorul va pleca acasă, datorită contribuției mele, cu cheia înțelegerii acestui spirit, sau, mai bine zis, va pleca doar cu acea parte disponibilă pe poteca pe care am apucat-o eu, de la nivelul de divizare atins la un moment dat, din multitudinea de posibilități pe care, cu generozitatea-i recunoscută, atât de fanii, cât și de contestatarii lui, Borges ni le-a oferit și ni le va oferi mereu.
Această scriere s-a comis pe la începutul anilor ’40, deci în plin start de „la segunda guerra mundial”, a apărut într-o culegere de opt proze scurte, reunite sub acest titlu și derulează, într-o narațiune captivantă, un mix compozițional deja specific lui Borges, între un realism istoric reprezentat de evenimentele primului război mondial și o evadare într-un fantastic pre-cuantic de tot deliciul.
Nu o să intrăm decât foarte pe scurt în subiectul povestirii, pentru ca, pe cei ce au citit-o, să nu-i plictisim, iar celor ce urmează să o citească să nu le-o anticipăm mai mult decât ar face-o și un trailer inofensiv.
Yu-Tsun, bugetar la strămoșul Bundesnachrichtendienst-ului german, prestează pe englezește culegere de date de la „botul calului”, grăpiș și pe furiș. În acest scop, nu se dă în lături de-a se expune până la limita superioară a spiritului de sacrificiu și nu doar al celui din dotarea proprie, ci și al unei tradiționale victime colaterale, Albert, un nume inclus fatidic în toponimia spațiului de acțiuni beligerante și ulterior în istoria romanțată a primului flagel mondial. Chiar dacă acesta, ospitalier, îl poartă, multi-bifurcat și într-o succesiune extatică de factură „una-ntruna”, pe cele mai înalte (sau joase?) culmi ale satisfacțiilor de gen „hai să ne delectăm cu albumul de familie al bunicilor”, cu impresii și informații privind necesitatea folosirii și întreținerii grădinilor magice, despre romanul de inspirație și contopire labirintică, despre abilitatea selectării variantei corecte din două sau mai multe opțiuni care apar concomitent, despre strategia adecvată de abordare a intrărilor/ieșirilor într-un/dintr-un labirint, prin spații, timpuri, opțiuni și lumi paralele sau suprapuse, după ce iese din „transă”, cu mai mult decât certitudinea unui loc asigurat într-un areal temporal de pe vremea strămoșilor săi, dar însușit, la o dezbatere succesorală imaginativă, cu o oarecare rezervă și de nepoți, îl elimină, prin una din variantele de acțiune sugerate chiar de acesta, pe nefericitul companion prin alianță sentimentală, cu o împușcătură în spate și cu conștiința misiunii îndeplinite, respectiv transmiterea informației acolo unde trebuia, în singurul mod pe care l-a intuit, mass media vremurilor respective. Madden, irlandezul aflat mereu în coasta inamicului său nevăzut, stâlp al defensivei britanice, își face și el, cum poate, datoria, în cele din urmă, arestându-l pe Yu-Tsun…
Probabil că s-ar mai putea discuta câte puțin, în contextul acestei povestiri, despre soarta crudă a precursorilor acțiunilor kamikaze, despre tehnica preluării informațiilor din surse aleatorii și neverificabile, despre convertibilitatea mutuală a principiilor mecanicii cuantice și celor borgesiene ș.a., dar părerea mea și poate și a povestitorului de bază, dacă ar putea fi întâlnit și întrebat, în vreuna din lumile paralele în care se află, cu siguranță, ar fi să o lăsăm așa, la bifurcația latitudinii interpretative a fiecărui cititor în parte.
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Putem observa o slabiciune de baza in opera lui Borges si anume ca intotdeauna exista acelasi mecanism de conversie (sau o foarte asemanatoare inversie). Dumnezeu cel puternic a fost destul de intelept sa nu se repete niciodata la modul asta. Noi, scriitorii, succesorii Lui, umbre si ucenici, deasemenea nu trebuie sa o facem. Ocazional – dar foarte rar -, scheletul, structura paradigmatica a transformarilor folosite in fictiunea lui Borges da rezultate cu totul extraordinare. Dar intotdeauna gasim aceasta structura, invariabil in aceeasi forma (o aceeasi reteta), odata ce am reusit sa o recunoastem si sa o identificam. O astfel de repetitie, care este inevitabil acompaniata de un neintentionat element amuzant, este cea mai familiara si cea mai mare slabiciune generala ce se gaseste in toata creatia lui Borges. Pentru ca asa cum a mai spus-o cineva, intotdeauna privim cu usor dispret lucrarea mecanicului, pentru ca un proces mecanic lasa bizarul si supriza la o parte. E usor sa prezici continuarea unui fenomen pur mecanic. Topologia structurala a operei lui Borges recunoaste relatia ei cu tot ce inseamna determinismul mecanic chiar de genul romanului de mister. De la inceputul carierei sale, lui Borges i-a lipsit imaginatia libera si bogata. La inceput a fost librar, si a rams librar, desi cea mai stralucita manifestare a acestei formule. Borges a trebuit sa-si caute sursele de inspiratie in librarii si s-a restrictionat in intregime la surse cultural-mitice. Sint surse bogate deoarece contin rezervorul total al gindirii mitice al umanitatii. Dar in epoca noastra acestea sint in declin, stingindu-se prin puterea lor din ce in ce mai redusa de a interpreta si explica o lume in schimbare… Este unul dintre cei mai mari scriitori dar in acelasi timp este un epigon.
Mulțumesc pentru intervenția promptă. Referitor la obiectivismul părerilor personale, formulate aici, dați-mi voie să-l încadrez, mai degrabă, la o formă de subiectivism realist ce apare și la alte exegeze asupra operei lui Borges, el însuși având, uneori, o atitudine destul de rezervată față de sine și parte a operei sale, arătată pe șleau, în mai multe articole autobiografice sau conferințe la care a luat parte.
Dar mai dați-mi voie, vă rog, să observ latura umoristică a comparației contestatului Borges cu (cine altul decât) Dumnezeu, în ceea ce privește modul în care, fiecare din ei se poziționează față de actul… creației! :)
Asa e, subiectiv dar foarte interesant. Scuze, dintr-o eroare (sistemul m-a scos inainte sa termin citatul, eram pe mobil) nu am apucat sa scriu ca ii apartine lui Stanislav Lem, scriitorul polonez, nu mie. Daca editorii pot rectifica aceasta, eu observ acum ca nu am acces la propriul cometariu. Multumesc!
Iscusință și finețe în această recenzie. Văd că și Eliade e clasat la loc de cinste. Din relevările sintezei mi se denotă o lucrare oarecum psihedelică, salvarea recomandării fiind că romanul rămâne la libera interpretare a cititorului. Un text deosebit de îngrijit și academic conceput. M-a bucurat popasul, iar recenzia îmi deschide portalurile curiozității…
Mulțumesc, Adrian, pentru cuvintele frumoase pe care le-ai scris pentru mine.
„Grădina potecilor…” nu este o povestire foarte spectaculoasă, ci una din cele la care se citește mai mult printre rânduri, dar e, indubitabil, un reper important în peisajul realismului magic.
Toate cele bune.
Spuneți că ați încercat să surprindeți spiritul borgesian în recenzia dvs. Apoi că „nu o să intrăm decât foarte pe scurt în subiectul povestirii”. După aceea însă, în a doua jumătate a articolului, nu vorbiți decât despre asta. În introducerea recenziei (care ocupă prima jumătate a articolului) am avut impresia că veți trage concluzii mai generale, despre autor și opera lui. Ați creat așteptări pe care, mai apoi, nu le-ați îndeplinit.
De aceea nu pot să concluzionez decât că intenția dvs. a fost de la bun început să scrieți o anti-recenzie, un text plin de umor (obținut prin folosirea foarte originală și neașteptat de densă a limbii) care să ne ia prin surprindere tocmai pentru că ne înșală toate așteptările.
Dacă asta v-a fost intenția, atunci v-a ieșit foarte bine! Chapeau!
Mulțumesc pentru intervenție.
Revin cu o completare la comentariul anterior:
Părerea mea, referitoare la o recenzie (sau anti-recenzie) a unei scrieri oarecare, este că dacă aceasta nu este adusă în fața cititorului ca un fel de mic show literar, cu elemente decorative, atractive, captivante, cât de cât, ci este prezentată doar ca un documentar de tip wikipedia, garnisit cu o sumedenie de date, trimiteri la diferite surse sau nume foarte puțin ori deloc cunoscute, nu va avea prea multe șanse de-a fi citită de consumatorul de literatură și va fi abandonată după numai câteva rânduri.
Un adevărat challenge, într-un context în care acest gen de literatură are foarte puține tangențe cu interesul pentru lectură al cetățenilor secolului XXI.
N.B.
A nu se interpreta opinia de mai sus ca o auto-asumare orgoliofrenă a iluziei că eu aș fi izbutit, aici, o performanță de acest gen!…