La încercarea de a defini ce este literatura, sau ce poate fi considerat literatură, mulți intelectuali au contribuit de-a lungul timpului. Aristotel considera poezia tragică, epica, comedia sau ditirambii drept literatură, Horațiu compara poezia cu pictura, Charles Batteux adăuga literatura în constelația artelor frumoase (beaux-arts) alături de dans, muzică, pictură și sculptură. Între secolele XIX – XX romanele și teatrul devin literatură după ce mari scriitori ca Daniel Defoe, Charles Dickens sau Henrik Ibsen devin arhicunoscuți. Conceptul actual de „literatură” este rezultatul unei evoluții în timp, de la scrierea în versuri din antichitate până la opera cu caracter oral în evul mediu, la iluminism, romantism, simbolism, modernism și postmodernism.
Însă din punct de vedere filosofic ceea ce se analizează nu sunt realizările efective ale literaturii în timp și spațiu, lucru de care se ocupă îndeajuns critica literară. Filosofia definește posibilitățile literaturii de a exista, condițiile, dacă există, de recunoaștere. Spre exemplu, Aristotel îi acorda literaturii un status special pentru că, la fel ca celelalte forme de artă, imita realitatea folosindu-se, însă, de limbaj. Literatura avea (are) capacitatea de a descrie universalul în particular. Batteux considera că artele frumoase imită natura, de aceea inclusese și literatura în această categorie. Pentru Hegel, literatura era forma de artă cea mai înaltă, pentru că se realiza în modul cel mai spiritual. Între secolele XIX – XX literatura avea scopul declarat de a spune adevărul. De aceea se scriau atât de multe romane despre revoluția industrială, condițiile muncitorilor, peisajul urban în schimbare, explorări pe mare sau condiția femeii. Scopul literaturii de a documenta realitatea genera confuzie, pentru că deseori eclipsa însăși calitatea artistică a operelor: cu cât camuflajul era mai reușit, cu atât mai mult creștea valoarea artistică. Este adevărat însă că o operă literară nu poate fi apreciată sau definită doar în baza calităților artistice. Până la urmă, ce înseamnă calitate artistică? Și, ca să ne întoarcem la întrebarea noastră, Ce este literatura? Una dintre artele frumoase (caz în care ar trebui să ne concentrăm pe calitatea textelor, adică pe proprietățile lor estetice, orice ar însemna ele?) având calitatea de a descrie universalul printr-un caz particular? Este necesar ca arta să aibă un conținut etic – să educe? Sau poate că literatura e sinonimă cu scrierea creativă – judecând după mulțimea de cursuri de Creative Writing cu care suntem bombardați pe internet noi, scriitorii (în devenire), zi de zi?
Filosofii care au încercat să definească literatura au pornit, cum se face în filosofie, de la presupusa esență comună a tuturor genurilor literare. Strategia e simplă și perfect rațională: dacă reușim să identificăm numitorul comun al tuturor operelor literare, adică acea caracteristică esențială care stă la baza literaturii, indiferent de gen, atunci vom reuși să aflăm ce este literatura. Dacă! Imediat însă filosofii s-au împărțit în două categorii de principiu: primii cred că este imposibil să reduci literatura la esența sa, din simplul motiv că această artă, fiind un proces în continuă evoluție și, pe deasupra, cu contururi foarte vagi, nu poate avea o esență. Aceștia sunt non-esențialiștii. Ceilalți, esențialiști, afirmă că, dimpotrivă, se pot identifica aceste trăsături esențiale și în literatură, nefiind, aceasta, cu nimic diferită față de oricare alt obiect supus analizei filosofice.
Teorii non-esențialiste
Teoria asemănărilor de familie afirmă că între diferitele opere literare nu există un numitor comun (o esență), ci doar câteva asemănări, ca între membrii unei familii. Acestea sunt ca niște trăsături ce, deși sunt vag asemănătoare, caracterizează fiecare membru (deci fiecare operă literară) în mod diferit. Membrii unei familii pot avea în comun unele trăsături fizice (culoarea ochilor, forma feței) sau temperamentale. Criticii acestei teorii însă susțin că, dacă e să definim literatura astfel, atunci trebuie să ne concentrăm doar asupra trăsăturilor relevante, altfel am risca să punem în aceeași oală, spre exemplu, 50 Shades și Lolita doar pentru că în ambele este vorba despre perversiune sexuală. Dar pentru a stabili acele trăsături relevante ale operelor literare ar trebui să știm întâi ce este literatura, iar prin asta ne-am întoarce la punctul de plecare.
Teoria mulțimilor (eng. cluster) propune ca proprietățile operelor literare să fie tratate ca niște mulțimi. Spre deosebire de cea a asemănărilor, această teorie propune ca o operă să fie considerată literatură atunci când prezintă câteva caracteristici (calitate estetică, stimulare intelectuală, densitate formală, etc.). Mari opere vor fi considerate cele cu numărul cel mai mare de proprietăți-cluster, în timp ce o lucrare de valoare inferioară va avea și un număr mai mic de proprietăți.
Teoria disjuncțiilor este opusul teoriei cluster: o operă poate fi considerată literatură dacă are nu câteva, ci cel puțin una dintre proprietățile unei mulțimi. De exemplu, dacă o carte de ficțiune ne stimulează intelectul, ea este o operă literară. Dacă e densă din punct de vedere al formei, e literatură! Este adevărat însă că o teorie de acest fel nu prea își are rostul, din moment ce orice calitate s-ar putea califica pentru îndeplinirea condițiilor. Oricât de non-esențialist ar fi criteriul, se încearcă totuși găsirea unui numitor comun între opere pentru a defini literatura.
Teorii esențialiste
Teoria mimetismului susține că adevărata literatură este cea care imită realitatea. Este o teorie cu rădăcini în antichitate (Aristotel și Platon), reluată în alți termeni de-a lungul timpului, de la renaștere până în secolul trecut. Esența literaturii este imitarea realității. Scopul literaturii este acela de a educa și provoca reacții emotive.
Teoria efectelor este la fel de veche precum cea a mimetismului. Se concentrează pe reacția emotivă a cititorului, pe care îl consideră determinant în stabilirea valorii literare a scrierii. Cu cât cititorul are o reacție mai puternică (de plăcere a lecturării), cu atât mai mult o operă poate fi considerată literatură. Din nou, scopul literaturii nu este doar să provoace plăcere, ci să și educe.
Teoria exprimării este probabil cea mai susținută de acei autori care cred cu tărie în propria literatură, indiferent de norme și convenții. Susține că singurul scop al literaturii este acela de a-i permite geniului scriitorului să se exprime. Este deci propusă ca esență a literaturii tocmai interioritatea autorului.
Teoria autonomiei afirmă că obiectivul literaturii este Frumusețea. Sloganul acestei teorii ar putea fi „art pour l’art”, iar opera de referință, Potretul lui Dorian Grey. Literatura trebuie să fie liberă de orice tip de condiție sau obligație: independentă față autori, cititori, ba chiar față de realitate. Această ultimă teorie le contrazice pe toate cele trei de mai sus și e la baza unor curente artistice precum estetismul, sau de critică literară, precum formalismul.
Multe alte teorii au încercat să definească literatura. Unele afirmă că totul stă în limbajul folosit de scriitor, în densitatea semantică sau în bogăția sensurilor implicite. Altele gravitează în jurul aspectelor tehnice ale scrierii, ce țin de figurile de stil, de tehnica narațiunii sau de procedeele expresive. Se mai spune că literatura este ficțiune, însă nici această teorie nu pare a fi satisfăcătoare, din moment ce nu toată literatura e ficțiune (de exemplu, nu sunt ficțiune cărțile autobiografice, sau cele care povestesc fapte complet reale), așa cum nu toată ficțiunea e literatură (spre exemplu, benzile desenate).
Importantă este și instituția literaturii, orice ar însemna ea în mod specific, adică acel sistem de reguli care susține circulația operelor literare între autor, public și critici literari. Instituțiile nu sunt fixe, ci evoluează de-a lungul timpului, decad sau se fortifică, își schimbă structura sau principiile. De asemenea, este posibilă conviețuirea mai multor instituții, așa cum, pe timpul impresioniștilor, exista Academia de Pictură franceză și Grupul Impresionist, care evalua arta după propriile sale standarde. În România literară de astăzi, există Uniunea Scriitorilor, dar și tot ce poate fi considerat instituție în afara ei, pentru că susține, recunoaște și promovează literatura după un set de reguli proprii. LiterNautica poate fi considerată, din acest punct de vedere, o instituție, făcând parte din instituția mai generală a revistelor culturale de literatură.
Această încercare seculară de a defini literatura nu ne oferă, deocamdată, nici un răspuns concret sau complet. Poate că ar fi cazul să ne resemnăm adoptând viziunea lui Wittgenstein, care credea că nu întotdeauna este posibilă definiția unui obiect filosofic, și că realizarea acestui lucru nu este nici pe departe o înfrângere, ci tocmai opusul ei.
Lăsând la o parte planul filosofic, propunerea lui Wittgenstein ne poate ajuta să înțelegem ce ar putea fi literatura și, în timp ce ne trecem în agendă diferitele teorii, să învățăm câte ceva despre ceea ce, cu siguranță, nu poate fi.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
După cum reiese din acest articol-document, literatura poate fi privită dintr-o mulțime de unghiuri, doar că ea, în esență, este același lucru și că, pe măsură ce o analizezi mai mult, cu atât mai tare riști să te îndepărtezi de varianta absolută a ei. Ceva de genul acelui paradox psihologic care spune că îți vine foarte ușor să afirmi despre o persoană, pe care nu o cunoști prea bine, că e urâtă, agreabilă, deșteaptă sau rea, dar după ce începi să o cunoști mai în profunzime, ți-e din ce în ce mai greu să o caracterizezi foarte categoric.
Eu, diletant până în măduva structurii mele de rezistență, în ceea ce o privește, cred că literatura este o concretizare a acelui „mod de evadare” de care orice individ, cu un pic de ‘telect în compoziție, are stringentă nevoie.
Așa este! Pare că diferitele teorii mai degrabă ne îndepărtează de adevăr decât să ne apropie de o soluție. Literatura e un concept rotund, greu de definit. Cu toate astea, putem îndrăzni să facem niște presupuneri, și mulți de-a lungul timpului au făcut-o, propunând variante extrem de interesante! Nici eu nu am o preferință, și sincer nu aș putea exclude total niciuna dintre teorii.
Ce spuneți la sfârșitul comentariului e adevărat: există și o componentă personală: ce reprezintă literatura pentru fiecare dintre noi, și chiar dacă nu e neapărat cea mai bine argumentată ipoteză, important e să fim conștienți de amplitudinea problemei și, în primul rând, să ne punem problema!
Ce provocare, și nu am cum să nu răspund la ea! Ditirambii alcătuiau un cor de bărbați voluptoși îmbrăcați în femei, în timpul Greciei antice. Făceau atât pe cântăreții cât și pe actorii. Femeile nu aveau voie pe atunci să exceleze în teatru. De Charles Batteux se pomenește mai în toate manualele istoriei baletului. Ce frumos a surprins Hegel totul: „literatura este forma de artă cea mai înaltă, pentru că se realizează în modul cel mai spiritual.” Obișnuiesc și eu să o descriu așa: forma expresivă care face legătura între pământean și divin. Optez pentru esențialism, deși ai de învățat și din no-esențialism, prin urmare ar fi salutară o oarecare mixtură. Total de acord cu Wittgenstein, ca să concluzionez, adevărul perfect nu există, pentru că realitatea este privită dintr-o multitudine de unghiuri. M-a bucurat popasul! :)
Ha-ha! Nu știam că Batteux este pomenit în manualele de istorie a baletului, deși m-aș fi putut aștepta, din moment ce a fost un filosof care s-a ocupat în linii generale de clasificarea tuturor artelor.
Eu unul nu m-aș hazarda până la divin, dar asta se datorează propriului meu raport problematic cu divinul, și cu existența lui.
Perfect de acord cu tine că ar trebui salvate câteva principii existențialiste și câteva non, pentru a fi siguri că nu excludem nicio opțiune. Wittgenstein a pus punctul pe i în privința asta!
Esti gata sa fii profesor, se pare. Mi-a placut lectia, foarte curata, clara si bine structurata :-) Eu prefer Teoria exprimarii :-)
Ah! Nu m-aș fi așteptat! Așa suntem noi, scriitorii moderni, nu ne plac deloc convențiile. Cât despre a fi deja profesor… mai am de învățat :) mulțumesc!
Un text foarte condensat în care spui multe. Aș adăuga că deși nu sunt un fan al lui Kafka, mi-a plăcut cum definește proza și poezia. ” un spărgător de gheață care distruge mările înghețate dinăuntrul sufletelor noastre” (aici fără să vreau m-am dus cu gândul la coperta primului număr al LiterNauticii) iar ”poezia este o expediție în căutarea adevărului.” Mi-a plăcut cum percepi LiterNautica și sper ca așa să o considere cât mai mulți dintre cei care trec pe aici.
Așa este, am condensat: sper să nu fi fost prea esențial, dar nici nu-mi puteam permite să scriu mult, altfel nimeni nu ar mai fi citit.
Ca fan al lui Kafka, nu știam de definițiile lui, și acum că le citesc prima dată datorită ție, îmi dau multe de gândit! Dacă aș fi știut de ele mai devreme poate le-aș fi inclus în articol.
Cât despre LiterNautica, poate că am exagerat puțin, dar cel puțin din punct de vedere teoretic, așa ar trebui să fie!
Literatura este o aparenta descriere a realitatii realizata cu mijloace moderne (ce era modern in sec 18 nu mai e modern acum, etc) in asa fel incit emotioneaza cititorul mai mult decit realitatea pura asa cum ar fi fost ea observata direct de cititor sau ii prezinta lucruri pe care singur nu le-ar fi observat, iar acele lucruri, uneori simple il sensibilizeaza peste poate. Efectul acestei sensibilizari poate fi cauzat de o abiliate extraordinara a povestitorului (de a povesti), de o inteligenta remarcabila sau de o sensibilitate iesita din comun, de un umor iesit din comun etc. „Literatura” e un fenomen intelectual care are loc atunci cind chestiile alea citite provoaca uitarea realitatii: esti transpus in alt univers, te fac sa traiesti alte vieti si senzatii… intr-un fel esti prostit pt ca devii naiv, in alt fel te lumineaza pe interior si ti se deschid noi orizonturi dar mai ales, daca e literatura, la final trebuie sa simti un oarecare regret cind inchizind cartea stii ca ai terminat o „experienta”. Literatura buna e ca un „trip” (trip = hallucinatory experience brought about by drugs). Restul e imitatie. Poveste scurta, teatru, roman, nuvela, nu conteaza.. daca nu e un „trip” nu e literatura ci imitatie.
P.S. Cursurile de Creative Writing: te duci ori cind deja stii sa scrii bine si simti nevoia sa fii citit de unii „din domeniu” – adica platesti sa ai cititori de calitate, haha :) Ori esti un pic nesigur si vrei confirmare, cu alte cuvinte un imbold, o incurajare – psihic iti face bine, clar. Sau (cazul cel mai rau) chiar crezi ca te pot ajuta doi oameni cu ceva cind nu te-ai putut ajuta singur cu toata toata informatia disponibila?!
Liternautica e un fel de club un pic mai elitist de literatura. Adica nu se intra la fel de usor ca in USR :) Ne citim intre noi, ne distram schimbind idei si sfaturi, stim ca sintem compatibili, stim ca e de amuzament dar TOTUSI la un oarece nivel.
Nu cred că am ce adăuga comentariului tău, Cornel.
Să înțeleg că ți-a plăcut articolul?
Da, foarte mult! Mi s-a parut erudit, cu multa bibliografie si informatii pt mine complet noi…
Dar oricum, in cazul meu, pt ca m-am apucat tirziu de literatura, cred ca o sa primesc mereu informatii noi. Cumva in alta ordine de idei, de curind citeam trei piese de Aristofan (e pe lista de carti digitale gratis oferite de Humanitas). La prima am ramas uluit ca in sec 3-4 inaintea erei noastre grecii aveau o libertate de exprimare pe care englezii nu o aveau in sec 19 ba chiar nici inceputul sec 20. Femeile din Troia, satule pina peste cap de razboiul care nu se mai termina fac o intelegere secreta sa nu mai faca sex cu barbatii lor pina nu fac pace. Si sint faze tari, o scena cind una ii ridica fusta alteia si-i face remarca „dar ce plivita ti-e gradinita” sau un troian are o discutie cu nevasta-sa cu penisul in pantaloni vizibil in erectie. Multe scene sint chiar comice, adica realizezi ca umorul a ramas actual, ridem de aceeasi situatii ca ei acum 23 de secole sau mai bine. Si iar ma intorc la ce spuneam: literatura buna e de fapt o distorsiune a realitatii prin care tot ea se intoarce ca un bumerang, te loveste in frunte si te face sa zici „aaa.. deci asa” :)
Ha-ha! Tare descrierea ta!
Încearcă și Plaut, epocă romană.
Merci de aprecieri! Nimeni nu se oprește din învățat până la sfârșitul vieții!