Societatea românească pe drumul dinspre Bizanț spre Occident. Iată principală idee în jurul căreia istoricul Lucian Boia își construiește noul său demers istoriografic intitulat Românii și Europa. O istorie surprinzătoare, apărut la Editura Humanitas, București, 2020.
Volumul, așa cum ne spune autorul încă din primul paragraf al introducerii, continuă seria eseurilor „privitoare la români și istoria lor”, în special pe cel intitulat De ce este România altfel? și, cred eu, Cum s-a românizat România, dacă nu socotesc și Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), toate apărute în „seria de autor” a editurii Humanitas. De astă dată istoricul insistă „altfel” pe două teme ce țin de identitatea noastră culturală: procesul de receptarea al modelelor din afară și „dosarul minorităților naționale”. „Altfel” în sensul că Lucian Boia analizează „parcursul european al societății românești”, pe care îl găsește „plin de evoluții spectaculoase și de întorsături de tot felul”, insistând mai cu seamă pe partea trainică și pozitivă a lucrurilor, cum ar fi capacitatea naturală a românilor de a împrumuta elemente de civilizație din toate modelele culturale dominante ale vremii și de a le adapta spiritului propriu. Întrebările incomode pe care Lucian Boia, care este și un notoriu profesor universitar (fie și numai pentru faptul că numeroși tineri din Occident veneau anume la Facultatea de Istorie din București, pe vremea când profesorul preda, că să-i audieze cursurile și să le îndrume cercetările), le pune în eseul de față sunt pertinente și la obiect și au rolul de a evidenția paradoxurile și problemele din istoria noastră, unele nespuse până la capăt, altele încă neasumate. La fel sunt și ironiile fine pe seama atitudinilor, complexelor și clișeelor din cultura noastră.
Să mai spunem că tema integrării românilor în modelul cultural occidental este o preocupare mai veche a autorului. Îi putem găsi începutul în Istorie și mit în conștiința românească (1997), cartea pe care mai toți cunoscătorii domeniului istoriografic o consideră foarte influentă, sau, și mai devreme, în studiul datând din 1985, intitulat „Sur la diffusion de la culture européenne en Roumanie (XIXᶱ siècle et début du XXᶱ siècle”), publicat în Analele Universității București. Pe măsură ce cărțile s-au adunat, ideea s-a dezvoltat și a căpătat consistență. Noutatea pe care o aduce lucrarea de față este conferită de amplitudinea analizei, de la primele influențe slavone până la integrarea României în Uniunea Europeană, de sistematizarea subiectului și de felul cum sunt interpretate și explicate evenimentele (cu spirit critic, nuanțe și detașare).
Din eseul lui Lucian Boia aflăm că istoria modelelor de modernizare și a integrării culturale a românilor începe în veacul al XIV-lea, odată cu desprinderea de coroana ungară și întemeierea principatelor române, Moldova și Țara Românească, când liderii de atunci au optat, e drept, „cu ușoare ezitări (mai ales în Moldova, unde propaganda catolică a fost destul de intensă)”, pentru modelul „religios, cultural și politic” slavon și bizantin. De ce nu s-au orientat către catolicism și cultura occidentală, de vreme ce vorbeau o limbă romanică și erau așezați geografic la „frontiera” dintre cele două religii (ortodoxă și catolică) și culturi (bizantină și occidentală)? Răspunsul istoricului vine prompt: se petrecuse deja o interferență slavono-bizantină, realizată direct, prin conviețuire, dar mai ales pe cale politico-literară, în timpul țaratului bulgar. Drept mărturie stau numeroasele cuvinte de origine slavonă ce au intrat în limba română, printre care spicuim: boier, război, cinste, stăpânire, slujbă, voievodat, gospodar, ibovnic, „dragoste și iubire” etc. Astăzi, în ciuda tuturor demersurilor de eliminare sau diminuare la care a fost supusă limba pe lungul drum al modernizării, cuvinte precum cele enumerata mai sus alcătuiesc substratul slavon al limbii române.
Slavona în discuție, insistă Lucian Boia, este „de fapt bulgara medievală” și a fost vreme de veacuri limba de cultură a celor două principate române: „limba Bisericii, apoi a cancelariei domnești, precum și a primelor scrieri istorice și literare”. Abia în veacul al XVII-lea, încep cărturarii moldoveni, școliți în Polonia, să descopere că suntem „o insulă latină într-o mare slavă” și să scrie în limba română, dar cu caractere chirilice, că „de la Râm ne tragem”. E semnificativă sub acest aspect observația istoricului la exprimarea cronicarului, care, în paranteză fie spus, ia forma unei ironii fine: „E într-un fel amuzant că nu zice „Roma”, ci „Râm”, folosind, pentru a arăta cât suntem de latini, denumirea slavonă a Cetății Eterne”. De ce limba română a fost ignorată atâta timp? Argumentul istoricului, formulat pe seama cercetării documentelor și a studiilor apărute, e destul de convingător: „A jucat în favoarea slavonei un complex românesc de inferioritate (transmis până astăzi!) și, în fond, chiar o inferioritate reală. Să nu uităm că prin secolele VIII-IX, în timp ce spațiul românesc se prezenta ca o masă amorfă, aparent uitată de istorie, Bulgaria era o „putere regională”, capabilă chiar să amenințe Bizanțul. În faza lui de maximă expansiune, țaratul bulgar și-a extins stăpânirea, sau cel puțin influența, și la nord de Dunăre, pe teritoriul actual al României”. Să mai reținem că „după 1600, română ia, în toate privințele, locul slavonei, păstrându-se totuși, până în plin secol XIX, scrierea chirilică”.
O nouă schimbare de direcție o înregistrăm în veacul al XVIII-lea, când intră în scenă Imperiul Otoman și limba greacă. În epoca fanariotă, de la 1711 până spre 1821, concomitent cu înfruntările armate, cu schimbările frecvente de domni și cu reformele sociale (unele în spiritul european al vremii, altele, cele mai multe, în cel oriental), în cele două principate s-a petrecut o simbioză culturală româno-grecească cu o puternică influență turcă. Influența a fost vizibilă peste tot, de la politică la moravuri, de la arhitectură la bucătărie, de la limbă la vestimentație. Până la urmă, nimic n-a fost prea greu sau de netrecut pentru elita societății: familiile aristocratice s-au amestecat, boierii (vârstnici și tineri) au învățat să se îmbrace turcește, să vorbească grecește și să scrie cu caractere chirilice. Încă o dată, e vorba doar de elită, pentru că restul societății s-a mișcat foarte încet și doar parțial. De departe, părea o construcție solidă și de durată, „în fapt însă, s-a dărâmat brusc și n-a rămas aproape nimic din ea. Asta, fiindcă românii au decis să schimbe modelul, și încă într-o manieră radicală, trecând brusc dinspre Răsărit la Apus”.
Saltul spre Occident, așa cum îl descrie profesorul Lucian Boia, este uluitor. În numai câteva decenii, elita societății, doamnele și tineri în mod determinant, aveau să uite de straiele orientale și să se îmbrace europenește, să vorbească franțuzește și să scrie cu caractere latine. Integrarea în modelului occidental nu s-a limitat doar la vestimentației, la vorbire și scriere, la practici de comportament și de divertisment. Transplantarea modelului a fost realizată în toate domeniile și în toate direcțiile: în instituțiile politice și în administrație, în armată și miliție, în economie și tehnologie, în justiție și legislație, în școală, universitate și academie. Chiar ideologia națională și curentul romantic (cu apetența lui specială pentru folclor și Evul Mediu) erau imitații ale unui model practicat deja în Europa Apuseană. De pe listă nu lipsesc imigranții (străinii cum sunt numiți în epocă) capitalul extern și știința. Ne place sau nu ne place, România modernă datorează foarte mult „străinilor”. Având nevoie de specialiști (medici, ingineri, arhitecți, profesori, pictori, sculptori, jurnaliști etc.), pentru că aproape nimic nu era și totul trebuia făcut, guvernanții au încurajat venirea și stabilirea lor în principate. Străinii (fie ei greci, evrei, germani, austro-ungari, sârbi, aromâni, armeni, francezi, turci și tătari, polonezi, ruși, italieni etc.) vor fi un model de urmat pentru populația urbană, contribuind în același timp la accelerarea procesului de modernizare și la coagularea burgheziei. La fel capitalul străin, știința și tehnologia. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este primul care face apel la împrumutul extern pentru a-și finanța programul modernizator. Deschiderea șantierului de cale ferată este un bun exemplu pentru a aprecia corect anvergura transferului occidental în România: aproape totul a fost adus din Occident, de la specialiști la tehnologie, materiale de construcție și bani.
Orientarea spre lumea occidentală, în particular spre modelul francez (fără a uita infuziile germane, belgiene și italiene) a fost opera generației pașoptiste, cea „care a făcut Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor din 1859, marile reforme din vremea lui Cuza, instalarea pe tron a lui Carol I și Războiul de Independență din 1877-1878”. Între 1830 și 1860, românii și-au demonstrat „măsura de imitatori desăvârșiți”. Oare nu s-a făcut totul prea repede și prea superficial? Da, e răspunsul autorului, de vreme ce modernizarea s-a făcut de sus în jos, n-a pătruns „și sub nivelul elitelor, în masa țărănească” și a generat o înclinare cam accentuată spre formalism. Mai mult, modernizarea nedusă până la capăt a condus în timp la tot felul de dezechilibre, în structuri, dar și în mentalități. Faptul a creat o vulnerabilitate în evoluția României și explică cotitura bruscă și totală către modelul comunist. În acest caz, două probleme au fost determinante: „fractura socială” evidentă și lipsa unei „culturi democratice”.
Trecerea de la un model de civilizație la altul a generat acumularea în cultura românească a numeroase paradoxuri. În eseul său, Lucian Boia le identifică și le analizează. Un paradox este legat de „adaptarea” rapidă și „atât de bine” a societății românești la comunism. Nu toată în masă, bineînțeles, „dar o bună parte din ea”. „Ușurința” cu care au fost acceptate toate structurile definitorii ale comunismului nu este chiar un motiv de mândrie, cu atât mai mult cu cât „se bătea cap în cap cu modelul” anterior. „Gata cu franceza și cu germana, gata cu cultura occidentală. Toată lumea era chemată acum să învețe rusește. Li s-a băgat românilor pe gât o doză masivă de cultură rusească, respectiv sovietică. Mulți tineri au fost trimiși în universitățile sovietice, ca să ia lumina direct de la sursă”. Și putem continua: gata cu economia de piață și capitalismul, cu proprietatea privată și libertatea de exprimare, cu elita cosmopolită și minoritățile, cu ierarhiile sociale și valorile culturale, cu partidele și doctrinele politice. Rezultatul, văzut la capătul procesului de modernizare comunist, este trist: o societate care nu mai seamănă deloc cu cea de dinainte, o societate închisă, suspicioasă, temătoare și, mai cu seamă, inertă, uniformă, ultranaționalistă și nesociabilă. Și ca paradoxul să fie și mai apăsător, când comunismul a căzut în urma unei revoluții sângeroase, societatea românească s-a orientat din nou către Occident, numai că tranziția s-a prelungit extrem de mult. Motivul întârzierii este legat de moștenirea lăsată de comunism: un organism social amorțit sau nefuncțional. Până la urmă, capacitatea naturală de adaptare a românului s-a trezit și a fost salvatoare. Astăzi, România este o țară integrată în Uniunea Europeană și în NATO.
Din eseul istoricului Lucian Boia transpare o Românie cu un trecut complicat și surprinzător, care, în ciuda împrejurărilor nefavorabile, încă nu și-a epuizat vitalitatea și capacitatea de adaptare și de imitație. Despre această capacitate dă seama mai ales limba pe care românii o vorbesc. Româna este, în opinia autorului, probabil limba cea mai amestecată a continentului european. O limbă romanică, dar cu o mulțime de influențe slavone, grecești, turcești, ungurești, franceze și, mai nou, englezești.
În esență, orice ar spune unii și alți, ținând cont că tot ce semnează profesorul Lucian Boia, stârnește interesul și dă naștere la dezbateri și controverse, cartea aceasta este un eseu dens, plină de idei, pe care o citești cu plăcere și curiozitate intelectuală, ca pe un roman cu intrigă de bună calitate. Este istoria modernizării României scrisă în cuvinte potrivite. Numai când ai în spate ani de cercetare și lucrări de referință poți să scrii așa cum scrie Lucian Boia: pe înțelesul tuturor, fără note bibliografice la tot pasul, fără fraze întortocheate, fără simplificări forțate. Poate vor urma și alte eseuri. În așteptarea lor, vă invit să-l citiți și să-l comentați pe acesta. Punctul de plecare al dialogului să fie întrebarea pe care istoricul Lucian Boia o lasă fără răspuns în carte sa, ca o provocare: „Ne vom occidentaliza oare până la capăt”?
Doctor în istorie la Universitatea din București, lector la Facultatea de Medicină, UMF „Carol Davila”, București. Este interesată de istoria medicinei românești și universale, cu accent pe evoluția ideilor medicale; de istoria societății românești în secolele XIX și XX, cu accent pe istoria burgheziei și a intelectualității din spațiul românesc și occidental, pe procesul de modernizare și occidentalizare al României, pe relațiile culturale
româno-occidentale și româno-orientale. O altă dimensiune a preocupărilor privește istoria ideilor și a mentalităților și istoria artelor.
Cea mai recentă publicație: Cronica de artă. Despre pictori și tablouri în paginile gazetelor românești din veacul al XIX-lea (1860-1900), editor, 2 vol., Cluj-Napoca, Editura Mega, 2017 și 2018.
Singura carte pe care am citit-o de Lucian Boia a fost „De ce este Romania altfel?”, carte pe care pina la urma am dat-o cadou ca sa nu o am in biblioteca, sa fiu tentat sa o rasfoiesc din nou si sa „imi strice ziua” :) Mie acolo unele lucruri mi se pareau a fi mai mult „speculatie” decit istorie… si in momentul cind strecori asa ceva printre pagini si pagini de lucruri „certe” efectul e usor de realizat: speculatiile capata si ele alura de „certitudine” :)
Lucian Boia atrage pentru ca, la fel ca si Harari (care se axeaza pe istorie universala si antropologie) are o gindire „out of the box”. Felul cum pune el problema este surprinzator si (in cazul unui cititor nationalist) socant.
Observatiilor sale li se pot aduce usor „contra-observatii”, e deajuns sa ramii exact ca si el, cu o gindire out of the box.
De ex… ORICE alta tara de dimensiuni mici are aceeasi optiune ca principatele romane: sa progreseze dupa modelul unei „mari” civilizatii sau sa stagneze. Caterina a Rusiei cum adopta eticheta, cultura si moda franceza? La fel: peste noapte. Care este prima tara care foloseste pe scara larga descoperirea (unui englez) vaccinul? Rusia, prin exemplul personal al Caterinei (ar fi putut merge pe religie, cum erau rusii inapoiati cu ortodoxia pe atunci si cum ar merge jumate din populatia Roamaniei acum, cu covid-ul, daca ar fi lasati :) ). Daca Rusia sec 18, ditamai imperiul, urmeaza cultura franceza si europeana cum ii putem blama pe romanii de atunci? Si i se mai spune si „cea Mare”.. tocmai pt deschiderea pe care o cunoaste Rusia datorita „copierii” pe care o face. Pina la urma flexibilitatea este o calitate. Dar e important pe cine copiezi si cind. Sa-i copiezi pe turci in sec 18 e o greseala, dar noi nu aveam de ales. Deci, Lucian Boia aici exagereaza: unele modele ne-au fost impuse (modelul balcanic, turcesc, fanariot) iar pe altele le-am ales de buna voie, cel frantuzesc. Iata explicatia schimbarii rapide de care mentioneaza. Pai normal din moment ce unul ne-a fost impus si era retrograd.. in 1848 curentul „care ni se potrivea” mai bine ca latini a prins peste noapte. Pe de alta parte exista si culturi mici, „traditionale” care nu accepta schimbarea, cum sint de ex albanezii. O fi de preferat o intransigenta ca a albanezilor decit o flexibilitate vasalica (pe care Lucian Boia o gindeste servitudine) ca a romanilor? Greu de spus.
Ce spune Lucian Boia despre italiana, limba numita initial „vulgara” si care e foarte diferita de latina? Pai ei acolo in leaganul civilizatiei si neamenintati/nefortati de nimeni si totusi modifica din temelii latina, limba aia frumoasa si melodioasa?! Ce bine ca nu-l au pe Lucian Boia sa-i faca si pe ei cineva de ris :)
Nu vreau sa fiu inteles gresit: tocmai faptul ca am scris atit de mult aici arata cit de mult mi-a placut cronica dvs si felul in care e scrisa. Mai mult, sint foarte curios sa citesc „Romanii si Europa”.. sint lucrurile scrise inteligent, dar cu care nu esti 100% de acord, cele care iti deschid orizontul. Numai idiotii citesc doar chestiile cu care sint de acord.. eventual scrise si rescrise de prietenii FB :)
Excelenta cronica, multumesc!
P.S Imi amintesc ca am citit „De ce e Romania altfel?” in vreo 5-6 ore. Cartea de fata e mai voluminoasa?
Eu vă mulțumesc pentru comentariu. Îmi place cum ați deschis dialogul. Cred că o carte se judecă după ideile pe care le transmite. Poți să scrii o carte de sute de pagini și să nu spui nimic esențial sau să plictisești de moarte. Cartea profesorului Lucian Boia este un eseu axat pe ideea de modernizare, pe alegerile societății românești de-a lungul timpului, și se citește pe nerăsuflate. În plus, nu are pretenția că a spus totul sau că a epuizat subiectul. Uimește prin franchețea observațiilor și a concluziilor privitoare la istoria și cultura noastră. Un bun exemplu este capitolul „Ne federalizăm?”, sau paginile referitoare la procesul de rusificarea din anii ʼ50 și la naționalismul ceaușist de inspirație asiatică. Chestiunea minorităților pe mulți îi va inflama.
Aveți dreptate, putem fi de acord sau nu cu ce afirmă Lucian Boia, dar nu-l putem acuza de rea credință sau de falsificarea adevărului. Rostul unei cărții de bună calitate este să provoace, să stârnească reacții intelectuale pro și contra. Sunt sigură că unii vor aplauda cartea, alţii o vor înfiera. Ne place sau nu ne place, eseul istoricului Lucian Boia te pune pe gânduri, te provoacă să-ți pui și alte întrebări despre istoria și cultura ta. Te provoacă să „gândești cu mintea ta”.
Istoria este in primul rand o stiinta. Istoricul, ca om de stiinta, abordeaza de obicei un domeniu relativ restrans pe care il studiaza in detaliu utilizand sursele de informare specifice. Rezultatele muncii sale sunt lucrari stiintifice, comunicari, studii care se adreseaza confratilor sai din bransa si pe care eu, nefiind istoric nu cred ca le-as putea citi pentru ca m-ar plictisi si nu le-as intelege. Asa cum nu as citi studii de specialitate din domeniul fizicii cuantice, geneticii, antropologiei structurale sau alte domenii cu care nu am tangenta profesionala. Studiile si lucrarile oamenilor de stiinta sunt apoi utilizate, de obicei selectiv, pentru a dezvolta o istorie politica sau politizata. Intotdeauna au existat oameni de stiinta care au popularizat, au vulgarizat cercetarile pentru a le face abordabile, pe intelesul celor care nu sunt de specialitate dar vor sa-si largeasca orizontul de cunoastere. Exemplele sunt multe. Pe Domnul Profesor Boia l-am cunoscut (citit) doar in calitatea sa de popularizator al istoriei. Nu am auzit de opera sa ca istoric-om de stiinta (desi sunt convins ca exista). Dar din ceea ce am citit mi s-a parut ca in abordarile sale elementul de cauzalitate, legatura cauza-efect sunt conturate vag, spre deosebire de opera lui Fernard Braudel (de ex.), desi, dupa lecturare am ramas cu cateva idei valoroase, utile pentru explicarea multor situatii si evenimente istorice. La randul sau, publicul cititor nu poate fi privit ca o masa formata din indivizi de aceeasi tipologie sociala, politica, de un singur nivel de pregatire sau avand aceleasi interese cognitive. Care este ,,publicul tinta,, al Profesorului Boia?
„Care este ,,publicul țintă,, al profesorului Boia?” Bună întrebare. Nu știu dacă profesorul Lucian Boia scrie pentru cineva anume. Cred însă că scrie pentru toți cei care au dileme și sunt curioși să înțeleagă cum stau lucrurile cu istoria și cultura noastră.
E adevărat, Lucian Boia nu merge pe cărări bătătorite și scrie numai despre ce îl interesează. L-a interesat Occidentul, a scris o carte cu titlul „Occidentul. O interpretare istorică”, l-a interesat să spună ceva semnificativ despre istoria românilor a scris „România. Țară de frontieră a Europei” (din care rezultă că România este o țară care are condiția de frontieră și nu că este o țară de frontieră, cum s-ar putea înțelege la o lectură în grabă). O carte foarte bine documentată (cu multe informații noi, culese din Arhive: BAR, ANIC etc.) este „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950”. În carte, autorul discută despre comportamentul elitei intelectuale în ansamblu sau pe categorii. Câte vieți și destine adună la un loc această carte! După mintea mea e o carte de referință. La fel și „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” sau „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”. Toate apărute la Humanitas.
Nu știu dacă vă mulțumește răspunsul meu, însă mie întrebările Dumneavoastră mi-au plăcut. Mulțumesc.
Multumesc pentru raspuns. Nu am caderea sa judec opera Profesorului Boia deoarece nu o cunosc indeajuns. In peisajul acestui gen de literatura, care nici macar nu stiu cum poate fi definit, poate eseu istoric, poate altfel, lucrarile sale, din cele putine pe care le-am citit, se evidentiaza intr-adevar prin eruditie, putere de sinteza si interpretare mai putin obisnuita. Din cate imi amintesc, genul literar respectiv a explodat de-a dreptul incepand cu anii 90 in spatiul post comunist. Lucru lesne de inteles stiind ca inainte, opiniile erau atent coordonate si controlate. Arareori datele istorice prezentate sunt noi. De obicei ele circulau in mediile de specialitate si inainte doar ca acum au putut fi interpretate si prezentate in mod diferit. Am parcurs cateva astfel de lucrari. De obicei le-am citit cap-coada pe acelea care au corespuns parerilor si opiniilor mele personale si astfel, lectura mi-a facut placere. Cele care nu corespundeau parerilor mele le-am abandonat pe parcurs considerandu-le proaste. In acest fel n-am facut decat sa-mi intaresc opiniile (poate si prejudecatile) existente inainte de inceperea lecturii. In nici un caz nu mi-am schimbat parerile ca urmare a parcurgerii unui astfel de text. Formarea viziunii personale asupra istoriei, politicii etc. nu trebuie cautata in eseul istoric sau politic ci intr-o sursa, sau ansamblu de surse anterioare (asa cred). Pe cale de consecinta publicul tinta al Profesorului Boia (si nu numai) il formeaza cei care gandesc la fel ca dansul pe subiectul dat. ???
Inevitabil, orice popor își alternează influențele, ctitorindu-și bogăția în timp și în spațiu. O exactă surprindere a formării poporului român o divulgă și Cosmin Guță, în lucrarea „România un ospiciu”, dar aici vorbim de o ctitorie academică, nu de dezamăgiri la tot pasul. Adeseori și Constantin Negruzzi pomenește în lucrările sale de tentativele de catolicizare a Moldovei, regiune călcată chiar și de unguri, și lupte eclatante cu aceștia. Inevitabil limba română are un substrat puternic slavon. Am lucrat 12 ani în fost Yugoslavie. Am surprins cuvinte de genul: voinic, slava, slujba, soba, fraier, vatra, baba, lubenița, zid, cârma, cârpa, cearșaf, buba, șmecher etc. Într-adevăr, procesul de metamorfoză a mentalității poporului s-a făcut mai mult formal, cu salturi extrem de bruște în timp și în spațiu. Chiar îmi place să o spun: nu ne înțelegem constănțean cu maramureșan, ieșean cu timișorean din cauza mentalității, normal că țara asta funcționează cu fragilitate, ce să mai vorbim de cei care o conduc…” Ca să concluzionez… pe ruși îi putem cotesta în mai toate, dar în domeniul culturii nu ar trebui să îndrăznim să o facem. O parte relevantă a unor idealuri le-am preluat și de la ei, cel puțin a calității culturii, a artei, a sensibilității, și nu există român care să nu își desfășoare activitatea prin vreun teatru din occident. Pe mine m-au speriat occidentalii atunci când am dat de ei, nu rușii. M-a bucurat mult popasul de-a lungul acestei sinteze, și m-a îmbogățit!
Istoria românească, din evul mediu până în prezent, pe care cu greu aș fi putut să o explic atât de concis într-o recenzie relativ scurtă, ca cea scrisă de dvs. Ați pus toate punctele pe toate i-urile, și e plăcut să vezi că există conștiința a tot ce reprezintă trecutul nostru, și că ea se răspândește în masă, explicată atât de simplu, ca în cărțile lui Boia. Cred că avem nevoie de ele pentru a ne conștientiza trecutul și prezentul. Dacă provoacă dicuții și polemici, cu atât mai bine.
România este o țară foarte interesantă din multe puncte de vedere, dar pe mine personal mă fascinează amestecul acesta de culturi care stă la baza a ceea ce înseamnă „românitate”. El se reflectează, cum bine ați precizat, în limbă, și ajunge până la elementele culinare: e fascinant și cum orice român ar fi în stare să jure că sarmalele sunt perfect românești! Între a fi român și a fi conștient ce presupune asta, câte straturi suprapuse, câte amestecuri culturale, etc. există o distanță pe care, iată, o putem acoperi doar prin astfel de lecturi.