Cu virusul, la dentist

Înainte de închiderea totală din cauza virusului Corona, mi-am spus, Hai să mă duc la dentist, să-mi rezolv una dintre ultimele carii, că după aia cine știe când vor mai deschide și ce dureri o să trag încercând să-mi mestec plictiseala în carantină.

Caria mă durea deja la rece, iar eu mă gândeam: Cine știe ce o să trag la cabinet, dacă deja mă doare fără nicio intervenție, ce să mai vorbim de săpăturile arheologice ale dentistului cu acel picamăr în miniatură denumit, parcă glumeț, „albinuță”? Mi-am spus, Curaj, câine fricos, e o carie de care trebuie să scapi înainte să se extindă sau să înceapă să-ți sară bucăți din dinte – cum mi se mai întâmplase. Așa cum spune o vorbă înțeleaptă din popor, ce-i drept destul de încurcată și cam greu de urmărit: Mult a fost, puțin mai este! Și-apoi am tot amânat, o altă vorbă spune, Nu lăsa pe mâine ce poți trage azi!

Așa că, după ce a respirat adânc înțelepciunea folcloristică, m-am hotărât în sfârșit. Mi-am luat inima-n dinți, cu grijă să o țin în partea opusă cariei dureroase și, în după amiaza de dinainte stabilită prin telefon, am ajuns la cabinet. Acolo, am găsit ușa la intrare întredeschisă și am împins-o cu cotul iar apoi, în urma mea, cu șoldul. Nici nu am atins mânerul de metal! Eram atent să nu iau virusul, mai ales de când citisem din mesaje anonime distribuite de prieteni binevoitori pe WhatsApp cât poate rezista el pe diferite materiale. Pe metal putea rezista cel mai mult: de la câteva ore la câteva secole, în funcție de cum bătea vântul. Am urcat apoi scările plin de recunoștință pentru prietenii mei de pe chat încercând să respir adânc pentru a-mi încetini pulsul ce o luase deja razna.

Când am intrat, mi s-a spus să îmi trec mâinile pe sub un fel de robot de plastic fără să mi se explice ce urma să iasă de acolo. Eu, deja terorizat, am zis, Nu, mulțumesc, mai știi ce ac de anestezie iese și mă înțeapă cu șustă, când nu sunt pregătit (partea cu acul nu am menționat-o totuși cu voce tare)! Dar asistenta a insistat, De când cu virusul, trebuie neapărat, e un dezinfectant pentru mâini, însă eu nu am înțeles prea bine și am ținut mâna invers, de mi-a căzut gelul pe dosul palmei (ciudățenia era automată, cu senzori), așa că a trebuit să reacționez repede și să întind gelul dezinfectant pe mâini înainte să-mi curgă pe jos. După care am așteptat în jur de cinci minute ca asistenta și secretara să termine de vorbit. Cum nu terminau, le-am spus, Eu m-aș așeza în sala de așteptare până terminați, la care mi s-a răspuns, Dacă vreți, și mi s-a deschis ușa glisantă după ce una dintre ele a apăsat un buton. În spatele ușii, am încercat pe cât posibil să nu ating canapeaua: cine știe ce virusat se așezase pe ea înainte de mine! Nu am scos nici telefonul, că și el fusese în contact cu aerul de afară, mai știi ce corona i s-a atașat cu ventuzele alea radiale și ajunge pe mâinile mele abia igienizate! Plus că, la cât eram de speriat, nici nu aș fi știut ce să fac cu telefonul în afară de a verifica ora (dar apoi, de ce să o verific, doar nu mă grăbeam nicăieri).

Am fost într-un final poftit pe scaunul inchiziției, mi s-a așezat spătarul, cineva m-a întrebat dacă e bine așa și am răspuns că da, deși mai bine ar fi fost să nu fi venit deloc (din nou, partea cu nevenirea nu am spus-o cu voce tare). Nu știam unde să-mi las căștile wireless diademă, care nu-mi încăpeau în buzunarul gecii, și până la urmă le-am pus pe chiuveta pe care o aveau în încăpere, deși m-am gândit că nu e o idee bună din moment ce și ele, la fel ca telefonul, au fost afară, în contact cu aerul în care virusul plutește mișelește. Plus că le atinsesem înainte de a mă igieniza, și nu puteam garanta pentru mine, de unde să știu că nu sunt purtător asimptomatic? Până la urmă mi-am zis, Problema lor! Dacă mi-au zis să le pun acolo, eu acolo le-am pus! Totuși, nu-mi dădea pace gândul că stăteau rău pe marginea chiuvetei, cineva putea să le dea jos cu o lovitură sau vreun strop de apă de la robinet putea să pătrundă în circuite. Țineam la căștile mele, un cadou de Crăciun pe care, în două luni, deja îl stricasem; dar asta e altă poveste.

Au intrat ambii, doctorul și asistenta, și fără să mă întrebe nimic au deschis panorama la raze X a dinților mei rostind cuvinte de neînțeles, litere și cifre la întâmplare cu scopul de a mă dezorienta pentru a-mi distrage atenția de la seringa cu anestezia. Dar le-am dat toate planurile peste cap când am început să vorbesc, simțindu-mă oarecum dator să-mi justific prezența și, în același timp, să mă asigur că nu eram invizibil. Cu virusul ăsta, nu se știe niciodată!

Am început prin a-i aminti dentistului că îmi propusese să îmi rezolve cariile și să-l plătesc în rate după, când aș fi avut banii: un lucru de stabilit înainte de toate, mai ales că îmi făcuse propunerea cu vreo două luni jumătate în urmă, și ar fi putut, între timp, să uite. Odată ce a părut a-și aminti întrucâtva printr-o înclinare mai ciudată a capului, i-am arătat caria și, cu o față de suferind, l-am rugat să o trateze. Fără să răspundă, el mi-a băgat imediat un furtun cu aer rece în gură și l-a îndreptat fix spre dintele cariat, provocându-mi durere intenționat! Greu să fii crezut pe cuvânt în ziua de azi! După ce mi-a evaluat urletele admirativ, cu o mână la bărbie, sadicul a decis că era de ajuns pentru a stabili că, într-adevăr, dintele indicat era cariat.

Următorul pas a fost să-mi închid ochii pentru că, de data asta, mi-am dat seama că urma să mi se înfigă un ac. Fiind la a șaptea carie tratată, cunoșteam procedura destul de bine. Prima dată îi ținusem deschiși și am văzut acul coborând spre gingie. M-am tras înapoi din instinct, însă nebunul m-a ținut de cap cu ajutorul asistentei și tot m-a găurit, ba chiar în mai multe locuri, să-mi fie învățătură de minte ca altă dată să stau locului! La sfârșit, mi-a dat două palme peste falcă profitând că închisesem ochii. Am auzit palmele, însă nu le-am simțit din cauza anesteziei, așa că nu l-am putut acuza de nimic. De atunci, închid ochii de cum simt că a înțeles care-i problema, să nu cumva să-l enervez iar retrăgându-mă, din reflex.

De data asta scap doar cu două înțepături, dintre care una, în bolta cerului gurii, destul de dureroasă. Dentistul se împinge în osul bolții cu toată greutatea, de parcă ar vrea să mă străpungă. Face două-trei flotări sprijinit în ac. Noroc că am oasele rezistente, altfel mi-ar fi ajuns de mult în creier! Simt că acul se îndoaie, dacă aș putea vorbi l-aș întreba, Te crezi fierar sau sculptor în inox? Totuși, mi-e frică să mișc limba: dacă îmi face vreun piercing  și trebuie să plătesc suplimentar?

Dar încă nu s-a terminat! Acum urmează vestita albinuță, care bâzâie în timp ce sapă în dintele meu bolnav alimentându-se cu partea sa cariată. Cu toate flotările dentistului, pare că anestezia nu a ajuns acolo unde trebuia. Bâzâitul albinuței doare, am nevoie de o doză de adrenalină. Noroc că nu mai simt și injecția asta, dentistul poate să câștige lejer campionatul la flotări sprijinit în ea. Nu o face doar din lipsă de timp, oricum după mine vine alt client. Dacă nu va fi obosit, va încerca să câștige runda de azi la ultimul client de pe seară. Îmi imaginez clasamente sezoniere cu numărul de puncte riguros trecute alături de numărul de flotări. Flotările într-o mână valorează două puncte, cele normale unul. Dentistul meu se bate pentru primul loc, iar distanța e minimă. Se înțelege de ce e atât de îndârjit.

La reconstrucția dintelui nimic nu mai doare, simți doar materialul dens strângându-se pe ciotul dintelui sănătos rămas la bază. Alte flotări, de data asta cu ștafetă. Un tub cu lumină albastră este împins contra dintelui ba de asistentă, ba de dentist. Opun rezistență din mușchii gâtului în speranța că, dacă îi ajut să câștige titlul, îmi vor face o reducere. Dentistul intonează o melodie pe care o aude la radio. Pare fericit. Mă întreb cum e când e trist, dacă acum e atât de violent! Poate a obținut punctaj bun runda asta, cine știe, Campionatul Dentiștilor Flotanți nu este transmis nicăieri din păcate: cameramanilor le e frică să filmeze, și oricum urletele pacienților ar acoperi vocile comentatorilor.

Acum, dentistul mă pune să mușc dintr-o bucată de tablă. Măsoară înălțimea dintelui și îl pilește acolo unde e prea înalt. Curând, dintele e gata. Jumătate de gură îmi atârnă amorțită ca un ceas din Dalì. Doctorul spune, Ăsta e gata. Vrei să profiți de faptul că, de când cu virusul Corona, am programul mai lejer și să îți mai rezolvi o carie? Eu mă gândesc puțin: Ăsta chiar vrea să câștige campionatul cu mine, îmi spun. Până la urmă accept: și eu am programul mai liber zilele astea: au închis facultățile din cauza virusului și pare că nu le vor deschide prea curând. Accept, îi spun, doar dacă dintele cu caria e pe aceeași parte cu dintele deja rezolvat. În felul ăsta, măcar am să pot mânca și vorbi cu jumătate de gură. El spune că da, e pe aceeași parte, și iese puțin din cabinet, probabil până la closet.

Cât îl aștept, lungă liniște coboară peste mari singurătăți, exact ca-n balada munților de Topîrceanu. Dacă nu o cunoașteți, poate ar trebui să o citiți, dar poate e mai bine să nu o faceți: s-ar putea să vă întristați, și ăsta e un text umoristic. Asistenta se preface ocupată de rarefierea aerului. Doar acum observ că are o mască de stofă peste o mască de plastic, peste niște ochelari ca de sudor și că rezultatul final este un costum de apicultor. De unde și numele de „albinuță” pe care unii i-l dau acelui instrument de tortură. După vreo zece minute de tăcere găsesc de cuviință să întreb dacă nu cumva dintele care urmează să fie rezolvat fusese deja tratat. Nu reușesc să îmi amintesc de alte carii în zona respectivă. Asistenta controlează pe calculator și îmi spune, Da, ai dreptate, a fost deja tratat! Ia uite, îmi spun, ce bine că mi-am amintit, altfel m-ar fi găurit încă o dată în același loc doar pentru a-și satisface nevoia de cruzime!

Ajunge și doctorul într-un final, după ce începusem să număr particulele din aer cu asistenta și ajunsesem deja la patru mii fără să adorm. Asistenta îl informează asupra problemei, fără să citeze sursa informației, ca și cum ar fi descoperit ea că dintele cu pricina fusese deja rezolvat. Doctorul se întristează. Îmi spune că, în cazul ăsta, mai am o singură carie și că, dacă vreau, el are vreo patruzeci de minute libere până la următorul pacient și mi-o poate rezolva. Eu îi mulțumesc pentru zel și îl rog să îmi indice unde anume se găsește dintele cu pricina. El aruncă o privire pe calculator și îmi spune că se găsește în partea opusă a gurii față de cea deja tratată adineaori. De unde înțeleg că, dacă accept oferta lui, până a doua zi dimineață nu voi putea vorbi sau mesteca. Decid să rămân până la urmă, probabil adrenalina injectată îmi dă aripi ca în reclama la Red Bull. Nu vreau să mai am de a face cu asasinul ăsta și cu secta lui, așa că cel mai bine e să termin cât mai repede.

Însă cum stau eu și mă gândesc așezându-mă mai bine în scaun și închizând deja ochii pentru următoarea anestezie, îmi vine în minte că un dinte în zona indicată mi-a fost deja tratat. Și că la razele X, din ce îmi amintesc, nu se mai vedeau alte carii. Așa că îi comunic descoperirea doctorului aruncând o privire acuzatoare asistentei prin care îi comunic că plagiatul iese mereu la suprafață. Ea pare să nu înțeleagă, totuși controlează informația, iar doctorul mă încurajează să deschid ochii: Oricum verificăm pe calculator înainte de a face anestezia! Eu unul nu-l cred pe cuvânt, și tare mă tem că ar fi făcut-o oricum dacă nu mi-ar fi trecut mie prin minte ce și cum. Rezultă și în cazul acesta aceeași eroare de apreciere. Îmi scriseseră un plan de tratament ce conținea dinți deja tratați. Inutil să amintesc faptul că nimeni nu se scuză pentru neatenție.

Până la urmă ne despărțim pe cale amiabilă, deși se poate citi pe chipul doctorului dezamăgirea profundă de sportiv scos din cursă. Nu mai am nicio carie. Mi se înmânează căștile și geaca. Îi salut pe toți cu atât entuziasm, de parcă am fi fost timp de ani buni prieteni de pahar. La ieșire, trec pe la ghișeul secretarei.

Blindată și ea în spatele unei măști de sudor-apicultor, secretara mă întreabă: Deci ați rezolvat trei carii azi? Eu îi răspund, Nu, mulțumesc, una a fost de ajuns. Ea se ridică din spatele ghișeului dintr-odată. Îmi spun că nu trebuia să o contrazic, acum s-a supărat și cine știe ce ac… Dar nu mă atacă, ci doar intră în cabinet să vorbească cu doctorul pentru a-mi confirma versiunea. Se întoarce înapoi cu prețul scris undeva pentru un dinte. Eu îi pomenesc de înțelegerea cu doctorul, ilustrându-i cât pot de detaliat sărăcia și nevoile și neamul, la care ea îmi răspunde, Și mai aveți și patru sute de euro din urmă! Păi nu, îi răspund, ia stați puțin!

Confuzia cabinetului mi se pare deja prea mare și direct proporțională cu aroganța angajaților. În primul rând, lipsa de empatie față de sărăcia neamului, adică omul îți spune că n-are bani nici să se plimbe-n centru, iar tu mai tare îi apeși degetul pe rană. În al doilea rând, cei patru sute de euro sunt achitați de mult! Oi fi eu sărac, dar îmi știu datoriile. Aici intervine și mania mea de a nu arunca nicio chitanță, ba chiar de a le purta pe toate oriunde în portofel. De unde caut puțin și scot într-adevăr chitanța la iveală, pe care i-o întind secretarei sub nas cu un zâmbet calm și plin de siguranță. Ea îmi trage chitanța la xerox, după care mi-o înapoiază. Nu îmi spune dacă am dreptate sau nu și nu își cere scuze pentru acuzație. Pare îmbufnată.

Ies în stradă cu grijă să nu ating mânerul ușii. Pe trotuar întâlnesc trecători mascați dezorientați. Se duc la farmacia din apropiere. Alții se întorc de la supermarket cu câte patru sacoșe într-o mână. Din sacoșe le flutură hârtia igienică, albă ca un steag de pace. Virusul ne împresoară, ne face să ne comportăm bizar. Mă opresc în mijlocul trotuarului și zâmbesc ușurat. Deocamdată, am scăpat!

Însă peste două săptămâni îmi va sări o bucată din alt dinte.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/