Bla Bla Story

Ceva nu era în regulă cu profilul lui. Simțisem asta din prima clipă. Chiar de când îmi răspunsese la întrebarea dacă urma să fiu singur pe bancheta din spate.

– O să fii singur în spate, stai liniștit.

Apoi, când discutaserăm de locul de întâlnire.

– Nu pot să ajung mai departe de strada Plevnei. Te iau de acolo.

De ce să nu poți intra mai adânc în oraș? Mai adânc de periferie.

Dar, până la urmă, omul avea o tonă de review-uri, și pentru mine asta conta. Eram la prima experiență cu Bla Bla Car.

Trebuia să-mi ridic viza de India. Hotărâsem să fac drumul la București cu el. Cu Octavian. Eram nou în aplicație.

Tocmai vorbisem cu unul dintre foștii mei studenți de Bla Bla Car. Și am zis că, ce naiba, hai să vedem cu ce se mănâncă asta. Mai ales că predau Macroeconomie și intră cumva în fișa postului să cunosc atât cât se poate, bucătăria unicornilor.

Am abonament la Netflix, Amazon Prime, cont pe Airbnb, Uber și DIDI. Trebuia să experimentez și Bla Bla Car.

Așa că, atunci când un TIR oprise lângă mine pe Plevnei 16, nu am fost atât de surprins. Cumva, Octavian mă pregătise pentru asta.

– Trage tare, strigă prin geamul deschis. N-ai luat micul dejun?

– Oh, salut. Nu am mai urcat niciodată într-un TIR.

– Hai, serios!

Urc.

– Da. Și acum văd că nu sunt banchete în spate, în… cabinele de TIR.

– Stai așa! Simandicos, apasă pe ecranul unui IPAD înglobat în bordul camionului. Perdeaua din spate se trage, văd o canapea, luminată cu led-uri calde, tocmai potrivită să te întinzi, să citești sau să dormi.

Octavian mă privea dintr-o parte, cu sprâncenele ridicate, îmi studia reacția. I-am dat satisfacție, ridicând degetul mare de la mâna dreaptă.

– Super.

– Ce zici? toată tapițeria e de piele năbuc. Interior de design. Seria asta de la Renault e cu interior de design.

– Cum adică, cu interior de design?!

– Este un designer Italian care a gândit interiorul. Eu i-am mai adăugat doar tableta asta mare pe bord. Ca la Tesla.

– A călătorit timp de o lună cu un camion, continuă Octavian. Și a venit cu cele mai bune idei. Șmechere. Avem spațiu larg pentru TV, așternuturile intră în plafonul de deasupra. Frigider încorporat. Dulap pentru haine de schimb. Ca într-o garsonieră.

Vorbea mult. Probabil ca să trecem mai ușor peste faptul că suntem într-un TIR.

– Constantin! pot să îți spun Constantin?

– Poți, așa mă cheamă….

– Adică, dacă pot să îți spun pe numele mic?

– A, normal. Nici o problemă

– Ok atunci, eu sunt Tavi… de la Octavian.

Începusem să realizez cum e să vezi totul din cabina unui TIR, un mastodont de 50 de tone ce se legăna greoi la fiecare frânare. În primul rând, aveam impresia că ocupăm toată strada. O altă ciudățenie: în timp ce în cabină toate erau mai mari – volanul, butoanele, ecranele, manetele, oglinzile, afară –  mașinile, oamenii, casele îmi păreau mai mici. Mă uitam mirat în jur, mutându-mi privirea de pe o parte pe alta a străzii.

Tavi scria ceva pe telefon. Probabil un text.

– Ei, haide că în zece minute o luăm și pe Elena, apoi mergem întins.

– Elena?

– Da, e o Bla Bla fată ce merge până la Sebeș. O artistă.

Rostise artistă cu o tentă de superioritate, sau ușoară ironie. Deci, mai avea un client. Mă uit prin cabină. Doar două scaune. Scaunul șoferului și cel pe care stăteam eu…

– Și unde o să stea Bla Bla fata?!

– Păi, dacă nu vrei să o ții tu în brațe… și râse.

– Nu neapărat aș ține pe cineva în brațe vreo 8 ore, sau cât facem până în București.

– Chiar dacă e drăguță? mă privi zâmbind și trăgându-mi cu ochiul. Treceți pe canapea, trageți perdeaua și eu pun muzica tare. Se face drumul mai repede, continuă el.

– Nu e cazul, mă voi sacrifica și voi sta în spate. Mai citesc, mai… ațipesc.

Am vrut să spun că mai beau ceva, un cognac, dar nu am ținut neapărat să-i spun de sticla ce o aveam în rucsac. Chiar lângă „America fără etaje” a lui Ilf și Petrov. O începusem cu o seară înainte.

Trebuia să îmi schimb mind setul. Oricum, mă aflam într-un decor mai bun decât pe bancheta din spate a unei limuzine Renault. O canapea confortabilă, leduri cu intensitate reglabilă. O perdea care permitea să nu văd, sau să fiu văzut. Spotify, cognacul și America fără etaje.

Mai așteptăm să urce Elena, după ce ne vom prezenta –  formaliza, mă voi scuza și voi apela la… consumabilele mele. După perdea.

Tavi opri imediat ce trecu de aeroport. Într-un loc unde parcarea nu era permisă. Bloca o bandă de circulație și, când au început claxoanele, a pornit avariile. A scos o mână pe geam à la „care e treaba, ce claxonați – aveți cu nervii?!”

M-am uitat pe trotuar, nu era nimeni. În oglinda retrovizoare, nici o mișcare. Claxoane, gesticulări. Tavi își curăța bordul, câteva scame imaginare de pe jeanși. Apoi se uită pe telefon. Și vorbea cu mine.

– Insistasem să vină la fix. Aici nu pot parca. Așa e cu fetele astea. Dacă nu se lasă așteptate…

– Îi dăm sfertul academic, nu?!  M-am gândit să zic și eu ceva.

Claxoanele erau foarte dese, creșteau starea de iritare.

– Îi dăm. Dar vezi că e genul plictisitor. I-am văzut profilul pe Facebook, poze cu flori, postări cu note muzicale, concerte de adormit.

– Adică, artiștii sunt plictisitori?

– Ei, nu toți! Aurel Tămaș, Smiley, Dorian Popa….

Voiam să întreb ce înseamnă artist, dar urmară câteva claxoane alungite și Tavi zâmbi, după ce privi în oglindă.

– Ei, uite că vine. Poți să stai la mijloc până se urcă? Mersi.

Ce era să fac? Am eliberat locul. Tavi s-a ridicat, s-a aplecat peste scaunul tocmai eliberat și a deschis ușa.

Elena a intrat și întreaga cabină s-a umplut cu mirosul parfumului ei. Avea un rucsac mic pe spate, o cutie lungă într-o mâna și o cafea de la Rompetrol în cealaltă.

– Bună! sper că nu am întârziat.

Și noi amândoi „nu!”

– Chiar înainte de ora stabilită, spuse Tavi.

– E foarte înaltă cabina, spuse Elena, uitându-se zâmbind la Tavi, în timp ce își prindea centura.

Încă nici o privire către mine.

Pornirăm. Lucrurile mici începeau să treacă pe lângă noi și să rămână în urmă din ce în ce mai repede.

– Sebeș, nu?! întrebă Tavi.

– Da, nu s-a schimbat nimic.

Avea o voce cristalină. Vorbea cu accentul celor din centrul țării.

Intram pe centura de Sud a orașului. Pe lângă gropile de gunoi. Fără să facă economie de gesturi și cuvine, Tavi ne descria traseul.

Nu pot spune că nu eram atent la Tavi, la peisajul ce ne înconjura – nu mai fusesem de mult pe acolo, dar era ceva la Elena ce mă… sau mai bine zis ce nu mă lăsa în pace.

În primul rând nu părea foarte vorbăreață, sau era doar emotivă. Sau nu se putea vorbi din cauza lui Tavi. Să fi fost trusa? Sigur, înăuntru avea un instrument muzical. Dar care era?! Înainte să mă cufund în lectura Americii fără Etaje și să-mi pun căștile, îmi trebuia răspunsul.

– Ce ar fi să ne prezentăm? zic, întrerupându-l pe Tavi din poveștile cu licitațiile eșuate de la groapa de reciclare.

– Ah, scuze. Trebuia să fac asta din prima clipă. Ne-am luat cu vorba.

S-a luat cu vorba.

– Noi ne știm de pe aplicație. Ne-am mai scris. Credeam că…

Nu știu ce credea, dar pare-se că se pot vizualiza profilurile înainte să ne întâlnim. De reținut, pentru data viitoare.

– Eu sunt Tavi, am 32 de ani și sunt șofer profesionist. Dependent de mărul mușcat… și râse. De tot ce e Apple, completă văzând că era singurul care a râs. Să continuăm cu domnișoara aceasta finuță și fermecătoare. Ea e vedeta cabinei.

– Sunt Elena, am 28 de ani și sunt din Sebeș. Sunt muzician și cânt la violă.

Apoi se întoarse către mine.

Violă…

– Sunt Constantin. Dar nu pentru că tu ești Elena.

Zâmbesc, la rândul meu, singur. Continui repede, să acopăr pauza:

– Predau Macroeconomie la o Universitate din India.

Pauză. Liniște. Bun. Sigur vor fi întrebări.

– Aaaa, dom’ profesor! Tocmai în India?! Păi cum?

Am ales varianta scurtă.

– A fost o oportunitate. Profit de ea de vreo 5 ani. Petrec doar verile în România.

Urcam Feleacul și începutul de mai se arăta peste tot în jur. Orașul se întindea lung în dreapta noastră. Blocuri albe și vechi, amestecate cu acoperișurile roșii ale celor mai noi. Dealurile din nord de un verde proaspăt.

La insistențele lui Tavi, mai dau câteva detalii. Sunt acolo cu familia. Într-un fel ne-am integrat. Da, ei sunt altfel. Nu există camioane Renault. Sunt mulți. Nu prea curați. Nici camioane Volvo nu prea vezi. Se mănâncă bine. Nu prea beau. Au mărcile lor de camioane, însă cele mai multe sunt chinezești. Da! unele femei sunt chiar frumoase.

În dreapta, departe, munții Vlădesei. În stânga, coșurile albe de beton înalte, îndepărtate, ale fabricii de ciment din Turda. Înspre acolo începeam să coborâm. Era momentul să anunț retragerea-n lectură. Dar Tavi mi-o luă înainte, întors spre Elena.

– Și cine te așteaptă în Sebeș?

– Nu mă așteaptă nimeni.

– Păi nu te așteaptă iubi?!

– Nu am iubi.

– Nu ai iubi?! O domnișoară frumoasă ca tine ? L-ai părăsit?

– Nu am părăsit pe nimeni. Nu am nici un iubi în viața mea.

Elena răspundea calm, nu era deranjată de întrebările lui Tavi. Și se părea că asta îl provoca.

– Păi și ce faci serile?

Se întoarse, zâmbind, către mine. Să-mi arate el cât de fadă e ea. Viața ei. Mă uitam la calmul Elenei. Era tot acolo.

– Studiez, citesc… ies cu prietenele.

– Și nu te distrezi deloc?

– Păi, când ieșim, ne distrăm. Chiar bine. Orașul are tot ce trebuie pentru asta.

– Tu ieși, Tavi? întreb eu, să mai scot fata de sub asediu.

– Ehei, profesore! ce am mai ieșit și eu la vremea mea. Acum mai greu, cu doi copii mici, toată săptămâna pe drum. Mai ieșim așa… în familie. Cu băieții scap mai rar. Dar când scap știm să ne petrecem. Voi știți, Elena?

– Ne petrecem și noi, nu mă plâng.

– Și cum vă petreceți voi fetele, fără iubi? Adică ieșiți acolo, beți un suculeț și vă uitați după băieți.

– Și e rău să te uiți după băieți? Băieți sunt, cu bărbații stăm mai rău. Și când îi găsim… știm și noi să ne distrăm.

Ia uite că pisicuța scoase gheruțele. Dar Tavi nu era genul să se lase cu una cu două. Înțepăturile începeau să curgă dintr-o parte în alta. Elena își păstra calmul, iar Tavi își mai pierdea din siguranță. Înfipt bine în canapea am întrebat dacă se supără cineva pe o sticlă de cognac desfăcută. Apoi am întrebat-o pe Elena dacă dorea și ea. Dorea. Chiar să-i torn în paharul de cafea.

Am trecut de Turda și eram pe autostradă. Dealuri molcome de o parte și de alta. Undeva în stânga, departe, Mureșul. Până acolo, înșiruite pe vechea șosea, satele – unul după altul.

Tavi ne spuse că până la Aiud e super autostrada. Apoi se repezi din nou la Elena. Probabil mai prinsese curaj.

– Și cum vă distrați voi, fetele cuminți de la muzică?

– Din grupul de prietene doar eu sunt muzician. Dar, pentru curiozitatea ta, pot să-ți povestesc și o aventură avută cu colegi muzicieni.

– Aventură, profesore! Ia să auzim… ce aventuri trăsnet ați avut voi, fetele de la muzică!

Era răutăcios, dar nu voiam să intervin. Nici nu era nevoie. Cu un zâmbet senin, Elena răscolea în cutia cu amintiri.

– Doar să nu-l plictisim pe Constantin, se întoarse spre mine.

– Vai de mine, de abia aștept să aud o poveste interesantă. Drumul e lung.

– În fiecare an WOP organizează un concert. World Orchestra for Peace. Fondatorul acestei orchestre alege muzicienii în funcție de calitățile fiecăruia. Calități și disponibilitate. În doi ani consecutivi, am cântat și eu la aceste evenimente.

– Ia uite pe cine am luat în mașină, întrerupse deja Tavi povestea. Ți-am spus că e vedetă!

Fără să vreau, am ridicat și eu din sprâncene.

– Să zicem că în acei doi ani am fost unul dintre cei mai disponibili muzicieni la violă. M-a ajutat și conservatorul din Cluj, unde sunt asistent. Dar nu despre asta e vorba… Prima participare la Berlin. Pe parcursul evenimentului, inclusiv săptămâna de repetiții am cunoscut oameni tare faini. Am rămas foarte bună prietenă cu o violonistă din Germania. Și cu o flautistă de la Opera din Oslo. Emma și Nora. Tot atunci am cunoscut doi colegi de-ai Norei, percuționiști la Opera din Oslo. Concertul nu a ieșit rău. Berlinul era interesant și noi am legat o prietenie strânsă. Întărită la câteva petreceri. Chiar ne-am mai văzut după câteva luni, în aceeași formație, pentru un city break în Budapesta. Avem grup pe WhatsApp, toate alea… Întâmplarea făcea ca, în anul următor, WOP să se țină la Oslo. Am fost chemată, spre bucuria mea, să fac iarăși parte din orchestră. La fel și Ema. Pentru ceilalți – era acasă. Reieșise de la sine că trebuia să petrecem împreună acele zile. Aveam un plan. Cu puțin înainte să plec, colegilor de la conservator le veniseră ideea să cânt cu viola Stradivarius aflată in patrimoniul Conservatorului. Eu refuz. Ei insistă. Accept. Cu o zi înainte să plec, am semnat procesul verbal de predare-primire, vreo 30 de pagini. Nu am citit, doar am semnat. Când să ies, domnul Rogojan, de la Patrimoniu, îmi spune să stau liniștită, viola e asigurată pentru orice daună, inclusiv furt. „Și vrei să știi valoarea de asigurare?” întreabă el. Eu coboram deja scările. Nu mă opresc. „Mai bine nu, domnu’ Rogojan.” „35 de mii. Euro.” Înlemnisem acolo pe scări, în timp ce își închidea ușa la birou. După o pauză, am plecat acasă. N-am închis un ochi toată noaptea. Eram cu ei pe violă. O legasem de pat.

– Și cum ți-au dat ție viola aia? Nu le era frică?

– Păi, se practică! Reprezentăm conservatorul.

– Poate că nu scrie pe ea valoarea ei, mă bag și eu în vorbă. Și nu știe tot orașul. Nu?!

– Probabil. Nu mai contează. Când am ajuns la aeroport, eram nedormită. Din Munchen, zburam împreună cu Emma. Avea vești. Nora ne aștepta la aeroport. Aeroportul din Oslo are un nume frumos. Gardermoen. Se pronunță Gardemun. Apartamentul pus la dispoziție de organizatori era superb. Bulevard principal. Terasă cu vedere la Oslo Fiord. Trei camere. Unul din băieți ne roagă să luăm maximul de băutură permisă la Duty free-ul din aeroport. Tărie, adică vodcă. Absolut.

– Ia uite că muzicienii noștri beau tărie, dom Profesor. Ce zici?

– Scurtează drumul spre distracție, zic eu. Știu ei ce fac. Elena, mai pun puțin cognac?

– Da, mersi! Oricum am început și noi să ne simțim bine de pe avion. Lufthansa are băutura inclusă în prețul biletului. Și, dacă zâmbești frumos stewardului, poți spune că e la discreție.  Am aterizat. Nu ne-a luat mult să luăm câte două sticle de vodcă, și câte un six pack de bere. Afară din Duty Free, Nora ne aștepta, cu frumusețea ei scandinavă. Am întrebat-o pe Ema dacă tot timpul Nora fusese așa frumoasă sau era doar euforia revederii. Ema a râs și ne-am îmbrățișat toate trei. Drumul, cu trenul, de la aeroport la Oslo a fost scurt, plin de povești interesante și râsete. Cei doi băieți țineau o masă într-unul din multele baruri din Oslo Station. Vechea gară renovată, foarte mișto. Nu am stat mult acolo. Barurile sunt exorbitant de scumpe în Oslo.  Nora a venit cu ideea să mergem toți la apartamentul unde eram cazată cu Emma.  Era la distanță de mers pe jos de Oslo Sation. Nora avea mereu ideile cele mai bune. Gălăgioși, râzând, ajungem la clădirea de apartamente. De fapt un hotel fără recepție. Înaltă, arhitectură scandinavă. Apartamentul la etajul 14. Pe terasă desfacem prima vodcă. Unul din băieți pornește muzica. Orașul, clădiri noi de inox cu sticlă, fiordul și vapoare. Pescăruși gălăgioși și o altă lume. O altă lume pentru mine. Eram surescitată. Distracția a continuat până târziu, cu multă vodcă. Și chiar ne-am distrat. Băieții au rămas peste noapte.

– Ei uite că știu și muzicienii să se distreze.

Dar Tavi nu mai reuși să o întrerupă pe Elena.

– Ne-au trezit să ne salute și au plecat. M-am ridicat din pat imediat ce au ieșit și mi-am făcut o cafea. Apoi un duș. S-au trezit și fetele. Inspectăm împreună urmele dezmățului din apartament. Și atunci am văzut că viola nu era în living. Am fugit în camera unde am dormit. Nu era. Mă rog, nu era nicăieri în apartament. Doar vioara Emmei.

– Ai pierdut-o sau ți-au furat-o?! se repezi Tavi.

– Păi tocmai asta ne spune. Hai să nu o mai întrerupem.

– Am căzut pe canapea. M-au lăsat picioarele. Fetele nu știau ce instrument aveam. Le-am spus și s-au așezat lângă mine. Expresiile de pe chipul lor nu mă ajutau. Am început să refacem traseul. La aeroport – o aveam. În tren – o aveam. În Oslo Station? Pfuai…..nu mai știam. „Sigur nu a rămas în tren”, spuse una din fete. Nu ținea minte să rămână ceva în suportul de bagaje. În general, îl inspecta cu privirea înainte să coboare. Putea fi așa. Dar nu era sigură. Așa că planul era să începem căutarea în Oslo Station. Apoi să contactăm regia de trenuri. Apoi poliția. Dar, prima dată, l-am contactat pe domnul Rogojan. „Fată dragă, asigurarea nu acoperă pierderea. Nu se gândește nimeni la acest risc. Cum, futu-i!, s-a întâmplat?!” I-am închis telefonul. Și nu i-am răspuns la cele zece apeluri ce au urmat. Simțeam că înnebunesc. Orice era acoperit, mai puțin pierderea.

– Păi de ce nu ai spus că ți s-a furat? Nu se mai răbdă Tavi.

– Nu m-am gândit la asta. Nu reușeam să am nici un gând întreg. Nora sunase la barul unde fusesem cu o seară înainte. Robotul îi spunea că se deschide doar la 10. În jumate de oră. Ne-am îmbrăcat să alergăm acolo. Tremuram. Tot Nora a sunat la compania de trenuri. Ne-au spus să sunăm în gară la centrul de informare. Ei trebuie să știe de obiectele pierdute. Am sunat. Nu s-a raportat nici unul. Băieții nu răspundeau la telefon. Nu aveam nici o tragere de inimă când am ieșit din apartament. Eram convinsă că tocmai mi-am nenorocit viitorul. Când am ajuns la lift, Nora a văzut prima cutia violei rezemată pe perete, lângă ușile acestuia. Pe holul etajului cu zeci de camere. Cu siguranță,  am scos-o prima dată din lift ca să pot trage afară rollerul.  Și acolo a rămas toată noaptea. Și dimineața. Pe lângă ea au trecut băieții și probabil mulți oameni. Am strâns-o lung în brațe pe Nora, de parcă ea era salvatorul meu. Tot în brațele ei am început să plâng, în hohote. Vă dați seama că seara am sărbătorit găsirea violei. Pentru că tocmai economisisem 35 000 de euro, am făcut cinste cu încă câteva sticle si cu un sushi, livrat la apartament. Băieții mai chemaseră ceva lume și apartamentul se umpluse repede. Băutura curgea de peste tot, muzică, cunoștiințe noi – interesante, întunericul care nu se mai lăsa deși era trecut de miezul nopții, Nora care stătea mai mult pe fotoliul tras in fața dulapului în care era viola. O chemam să danseze cu noi, dar îmi spunea să petrec liniștită, zâmbindu-mi. Încet, totul se învelea ca într-o ceață, amețeam într-un fel plăcut. Petrecerea a fost oprită de poliția chemată să facă liniște. Dimineața soarele m-a trezit cu Nora în același pat, hainele toate ne erau aruncate pe podeaua camerei.

Când zise asta se întoarse spre Tavi. Acesta privea fix înainte, înghițind în sec.

– Concertul de peste două zile a fost un succes, încheie Elena.

Liniștea se lăsase brusc în cabină.

Ieșisem de pe autostradă și intram în Sebeș. Încă procesam povestea Elenei, în timp ce ea privea undeva dincolo de șosea, de oraș și de dealuri.

Lui Tavi, Elena  i se părea o altă ființă. Era fâstâcit și contrariat. Și acum, ca de obicei, avea o mulțime de întrebări, dar nu îndrăznise să pună acea întrebare. Ea îi răspundea calm în timp ce îi arăta parcarea unde voia să coboare.

Când și-a luat cutia în brațe, mi-a atras atenția o tăbliță fixată pe aceasta. M-am uitat curios, așteptând-mă să citesc ceva legat de viola Stradivarius, dar tot ce am reușit să identific a fost  AMGD Cluj-Napoca , OB INV: urmat de un număr din mai multe cifre, INSTRUMENT : Trombon- Bach și apoi un grup de litere cu cifre, probabil modelul sau seria. Mirat, am vrut să o întreb pe Elena dacă ținea în mână, cu adevărat, o cutie de trombon. Dacă obișnuia să cânte și la trombon. Dar deschisese ușa.

A salutat la fel de cristalin ca la urcare, apoi a coborât din cabină. Prin ușa deschisă aerul de afară aducea mirosul parfumului ei. A închis ușa și ne-a făcut cu mâna. Tavi a claxonat. Cea mai puternică armă.

– Ce zici, dom Profesor ?! Și-o fi…, adică e….

– De ce nu ai întrebat-o pe ea ?

Nu mai zise nimic, se concentră pe revenirea în trafic. Îi luă destul timp să iasă din parcare, încât să văd cum Elena se urcă într-o mașină albă și se aruncă în brațele unui bărbat pe care îl sărută lung.

Eram înapoi pe autostradă. Camionul se întinse lin la drum. Au mai fost câteva încercări de conversație dar, până la urmă am decis să încep să citesc. Nu a mai rămas mult în sticla de cognac.

Autostrada făcea slalom printre satele săsești. Turle protestante se înălțau din coroane de nuci, tei și stejari. Autostrăzile din America fără etaje treceau printr-un deșert roșcat. Apoi ațipisem.

– Profesore! M-a trezit foarte aproape de șoseaua de Centură. Știi că nu pot să intru în oraș. Dar te las într-o stație de autobuz care merge până la Metrou în Militari. Nu trebuie să plătești bilet pe autobuz.

– De ce?!

Voiam să îl întreb de ce mă lasă pe Șoseaua de Centură.

– Pentru că e un autobuz plătit de Auchan. Și dacă te întreabă cineva de bilet, spui că ai fost la Auchan, la cumpărături.

– La Auchan, la cumpărături?!

Dar nu mai avea rost. Am coborât și am salutat camionul care se îndepărta claxonând. La Auchan tocmai aprindeau luminile în parcare.

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…