Smart Pass Inc.

Andrei s-a trezit dimineața la ora opt fix. Fără ajutorul ceasului deșteptător. A deschis ochii și s-a gândit că este un lucru bun. Înseamnă că acum își poate controla singur sistemul nervos, bioritmul. Fără medicamente, calmante sau suplimente alimentare.

Prin peretele de sticlă întredeschis, în dormitor pătrund lumina translucidă și aerul încă răcoros, saturate de vaporii sărați ai Mediteranei. Soarele încă nu s-a ridicat în întregime de după colina la poalele căreia se întinde domeniul. Umbrele lungi se preling pe gazonul proaspăt tuns al grădinii care se termină, după multe sute de metri cu un povârniș abrupt, acoperit cu tufe de smochini și măslini sălbăticiți, din care se aude necontenit țârâitul metalic al cicadelor. Povârnișul coboară direct spre unul din golfurile insulei unde, pe fondul azuriu al apei liniștite în care se reflectă celălalt mal, abrupt și stâncos, se văd cele câteva iahturi de un alb imaculat, legate de pripoanele  masive ale debarcaderului. În aerul sticlos, încremenit deasupra insulei între cele două brize, se mai aud strigătele stridente ale pescărușilor care dau târcoale iahturilor, rotindu-se deasupra catargelor, neînțelegând că proprietarul lor nu trăiește din pescuit. Mai departe, spre sud, se așterne întinderea argintie, ca solzii de pește, nesfârșită a mării, care totuși se sfârșește undeva, cu mult dincolo de linia orizontului, lângă coasta de nord a Africii.

Se doarme bine aici. În fiecare dimineață, atunci când se trezește, Andrei se  confruntă cu aceeași dilemă existențială care-l urmărește încă din copilărie și anume: să se scoale imediat sau să mai lenevească puțin la căldura așternutului. Contemplarea peisajului miraculos care se întinde la picioarele sale și savurarea liniștii de care   are parte acum sunt momentele premergătoare luării deciziei. Odată părăsind așternutul, Andrei se va lăsa acaparat de multitudinea de probleme legate de existența și evoluția tânărului său imperiu. Se va decupla de ele, le va retrograda pe graficul de priorități ale creierului abia noaptea târziu, atunci când se va termina ziua lui intensă și pasionantă de muncă.

De pe terasa dormitorului, încă umbrită și ea la această oră, Andrei aruncă o privire spre piscină. Sonia tocmai a ieșit din apă și se îndreaptă, cu mersul ei ușor, felin, spre un șezlong pe care și-a lăsat halatul de baie și prosopul. Apa șiroiește de pe trupul tânăr, zvelt, bronzat și din părul negru și lung, lipit acum de spatele încordat după efortul intens al orei de înot. L-a văzut când a ieșit pe terasă și i-a făcut un semn cu mâna. Andrei i-a răspuns. E prea departe ca să-i spună ceva. Nu vrea să strige, să sfâșie liniștea sublimă și solemnă a clipei, unul din momentele mirifice ale trecerii noastre discrete prin această lume iluzorie.

După ce bea din mers cafeaua și mușcă dintr-un croasant, Andrei se îndreaptă spre camera sa de lucru. În câteva secunde monitoarele se colorează, apar nenumărate tabele și grafice ceea ce pentru el, în acest moment, înseamnă comunicarea cu restul lumii. De fapt comunicarea cu bursele la care Smart Pass Inc., este cotată cu codul de tranzacționare SMPS. La ora asta sunt active doar bursele asiatice. Deja de câteva ore. La deschidere valoarea cotațiilor a scăzut puțin dar acum, spre mijlocul zilei financiare, a orarului de tranzacționare, încep din nou să crească. Să vedem cum vor arăta la închidere. Bursele europene se vor deschide peste o oră. Cele americane mai târziu. Ieri, la închidere erau în creștere peste tot. Mai aruncă o privire peste câteva articole din presă, comentarii, rețele de socializare, bloguri, toate pregătite și selectate atent de Sonia, dis de dimineață. Pentru mulți Smart Pass Inc. este o bătaie de joc la adresa moralității și a bunului simț, o acțiune monstruoasă de marketing agresiv și persuasiv, o conspirație odioasă care violează cele mai intime sentimente, partea atât de sensibilă dar, în același timp certă a vieții: moartea. Prețul acțiunilor de la bursă însă, dovedește contrariul. Oricine poate să scrie ce vrea. Că e de bine sau de rău, nu contează prea mult. Important este să scrie. Imperiul Smart Pass există atâta timp cât se vorbește și se scrie despre el. Și se tranzacționează  pe bursă acțiunile sale.

Andrei a primit bicicleta cadou de la bunica din partea tatălui. Terminase clasa întâia. În acea vară, în vacanță, tatăl său l-a dus la bunica. Andrei nu o cunoștea prea bine, nu o văzuse de foarte multe ori și trebuia să-i spună mama-mare. Ceea ce era cu totul neobișnuit însă era faptul că mama-mare, în loc să locuiască la țară, unde locuiau pe atunci majoritatea bunicilor, locuia în București, pe Brezoianu. Avea un apartament frumos, spațios și răcoros și o terasă foarte mare în spate, atât de mare încât Andrei putea să se plimbe pe ea cu bicicleta.

Andrei a înțeles că relațiile dinte mama lui și mama-mare nu erau prea bune. Mama-mare era văduvă de mulți ani. Andrei l-a cunoscut pe tata-mare doar din fotografia înrămată, atârnată în dormitorul bunicii alături de icoana Mântuitorului. Mama-mare l-a crescut singură pe tatăl lui Andrei, a avut parte de multe lipsuri, s-a sacrificat, nu s-a recăsătorit. La fel ca multe alte mame și mama-mare era convinsă că fiul ei merita de la viață ceva mai bun decât femeia cu care acesta a decis să se căsătorească. Mama lui Andrei era însă de altă părere și de aceea s-au mutat toți trei într-un orășel de provincie lăsând-o pe mama-mare singură la București.

Bicicleta avea roți cu cauciucuri groase. Tatăl lui Andrei le-a umflat bine cu pompa. Apoi a atașat niște rotițe mici în lateral astfel încât bicicleta să nu se răstoarne. După ce Andrei va învăța să meargă pe două roți, rotițele laterale se vor demonta. Tatăl lui Andrei a mai rămas câteva zile la București. A stat mult de vorbă cu mama-mare. Apoi a luat trenul și a plecat acasă. Urma să vină din nou peste câteva săptămâni să-l ducă și pe Andrei acasă.

În fiecare dimineață, imediat după micul dejun, Andrei împreună cu mama-mare plecau să se plimbe în Cișmigiu. Mama-mare se așeza pe o bancă, într-un loc umbros, scotea din poșetă o carte și începea să citească. Uneori, lângă mama-mare se așeza câte o doamnă cunoscută sau necunoscută. Atunci, bunica își punea cu grijă semnul de carte între pagini, punea cartea înapoi în poșetă și se așternea la povești cu doamna respectivă. O cisternă pe roți, plină cu apă, trasă de un cal uriaș spăla și răcorea aleile largi, asfaltate ale parcului. Cisterna lăsa pe alei doar dâre negre deoarece apa nu avea presiune. Până când dârele se uscau, Andrei își imagina că aleargă cu bicicleta pe niște piste de concurs. După câteva zile, un vecin din casa în care locuia mama-mare a demontat rotițele laterale ale bicicletei pentru că Andrei învățase să meargă pe două roți și acum putea să gonească prin tot parcul cu o viteză nebună.

La prânz, când căldura devenea insuportabilă, Andrei împreună cu mama-mare se duceau acasă. Încă de pe scări se simțea mirosul înecăcios de vinete și ardei copți pe plita aragazului. Mirosul părea că plutește deasupra întregului oraș, de parcă tot Bucureștiul se hrănea doar cu roșii umplute cu salată de vinete și cu ardei copți. După masă mama-mare îl punea pe Andrei la somn iar seara, când se mai răcorea, se duceau amândoi la cofetărie sau în vizită la prietenele ei. Au mai fost împreună și la Muzeul Antipa și la cimitirul Bellu. A fost o vacanță foarte frumoasă de care Andrei își va aminti cu duioșie toată viața.

A revăzut-o pe mama-mare și în anul următor, doar că de data asta ea era așezată în sicriu, cu mâinile împreunate pe piept, sub lințoliul alb de dantelă și mătase. I-a atins mâinile palide, mici și delicate. Erau reci și rigide. Nu mai era ea. Era altcineva. Sau altceva. În noaptea următoare zilei înmormântării Andrei nu a putut să doarmă. A plâns. Era primul mort pe care îl văzuse atât de aproape și era chiar bunica lui. Îi suna în urechi zgomotul surd al pământului prăvălit peste capacul sicriului în care a fost închisă pentru totdeauna. Deodată, a început să se simtă singur, abandonat, avea senzația că plutește într-un spațiu rece, abisal, printre miliarde de aștri, că este dus într-o direcție necunoscută de forțe cosmice cărora el nu li se poate opune, nu se poate prinde de nimic, nu se poate agăța de ceva ca să se întoarcă deoarece totul în jurul său se rotește, se mișcă împins de forțe tainice, nu există nici un punct fix de care să se sprijine. Era percepția unui copil a ireversibilității curgerii timpului, a vieții. A înțeles că niciodată nu se va mai duce cu mama-mare în Cișmigiu să se plimbe cu bicicleta, nu o va mai vedea niciodată șezând cu cartea în mână pe bancă, strigându-i să meargă mai încet atunci când el trecea în viteză prin fața ei, tot mai repede, astfel încât, printre dojeni să simtă admirația și încântarea bunicii pentru nepotul ei.

Câteva lucruri și cărți din casa bunicii au apărut în casa lor din provincie. Apoi, la scurt timp clădirea a fost demolată de primărie și pe locul ei s-a construit un alt imobil. După mulți ani, Andrei a ajuns din nou pe Brezoianu. A revăzut clădirea, neschimbată, care cândva era lipită de cea în care a locuit mama-mare. Și celelalte case, înspre bulevard, erau neschimbate. Și forfota, zgomotul străzii erau aceleași ca atunci, demult, în copilărie. În cealaltă direcție, în care odată era casa bunicii, coborâse o cortină invizibilă, imaterială, dincolo de care Andrei se simțea încă în vacanța lui de vară, alături de mama-mare și prietenele ei. Mirosul înecăcios de vinete și ardei copți pe plita aragazului se simțea la fel ca atunci. Trebuia doar să treci dincolo de acea cortină a timpului.

Pastorul Jeffrey a venit la Andrei tocmai din San Diego. În primul rând a venit să-i mulțumească pentru donația, mai mult decât generoasă pe care Andrei a făcut-o bisericii, atât de populare acum în California, pe coasta de vest în general, dar nu numai acolo. Când l-a cunoscut pe pastorul Jeffrey, acesta predica într-o bisericuță de lemn, așezată la marginea drumului, acoperită toată de nisipul fin al deșertului din Nevada, înconjurată de cactuși uriași, prăfuiți și ei. Împreună cu enoriașii săi, majoritatea oameni săraci, biserica forma o sectă obscură și nebăgată în seamă de nimeni. Înainte să-și înceapă misiunea apostolică, pastorul Jeffrey a locuit mulți ani în Peru, în Cordilieri, în mijlocul populației quechua, urmașii de azi ai incașilor. Pastorul Jeffrey i-a povestit lui Andrei despre credințele incașilor peste care s-au suprapus ritualurile bisericii catolice spaniole, rezultând o confesiune aparte, deși oficial catolică. Foarte interesant i s-a părut lui Andrei modul în care incașii își înmormântau morții. Cadavrul era urcat pe un versant abrupt în care, sus, în locuri foarte greu accesibile existau nișe, naturale sau săpate de incași. Cadavrul era pus în poziția șezând și abandonat acolo. După ce oamenii plecau, se adunau condorii și începeau să ciugulească din cadavru, fiind păsări necrofage. Incașii credeau că, uriașele păsări, în zborul lor maiestuos, duc în înălțimea văzduhului, de unde va ajunge apoi în lumea cealaltă sufletul răposatului, din carnea și măruntaiele căruia tocmai se hrăniseră. Iar misiunea de acum a pastorului Jeffrey și a celorlalți slujitori ai noii confesiuni, finanțate de Andrei și de Smart Pass Inc. era să pregătească și să investigheze în același timp comunitatea și enoriașii în legătură cu planul extrem de ambițios al finanțatorilor și anume cimitirul spațial plasat pe o orbită extraterestră. Doar în prima etapă, urmând ca, pe măsura cuceririi cosmosului și ambițiile companiei să se dezvolte. De mult timp enoriașii și susținătorii pastorului nu mai erau doar oameni săraci. Și bisericile erau tot mai multe și mai frumoase, răspândite acum pe mai întreg teritoriul nord-american, în toate orașele mari. America a fost aleasă în mod special de Andrei datorită credinței locuitorilor ei în progres și tehnologii moderne, a deschiderii spre tot ce este nou. Tot pastorul Jeffrey se ocupa și de Universitatea Smart Pass din San Diego, posturile de televiziune și de editura unde apăreau cărți de specialitate. Tehnologia care va sta la baza zborurilor se dezvoltă în alte colțuri ale lumii, pe banii companiei. Prima navă cosmică se asamblează deja, în această etapă majoritatea componentelor și motoarele fiind cumpărate de la furnizori consacrați. În viitorul apropiat vor fi utilizate tehnologii proprii care vor duce așa numitul ,,turism extraterestru,, într-o etapă nouă, superioară etapei actuale. Capsula cosmică însă, de pe acum este de concepție proprie deoarece trebuie să ducă și să plaseze pe orbita extraterestră cel puțin un sicriu, bineînțeles de construcție specială. Pe lângă acesta, capsula navei va mai trebui să asigure transportul dus-întors a unui slujitor al bisericii, indiferent de confesiune și a rudelor apropiate sau a prietenilor. Foarte puțini la număr deocamdată. Nici concurența nu a reușit să ducă în spațiu grupe mari de oameni, turiști. Dar trebuie să avem răbdare. Cel mai important lucru rămâne siguranța maximă a clienților care vor zbura, garanție a încrederii investitorilor și deci a creșterii prețului acțiunilor.

Discuțiile de acest fel sunt strict secrete. În ciuda stației de criptare a convorbirilor telefonice și a mesajelor scrise, de bruiere a celor ce ar încerca să-l asculte, Andrei preferă să iasă în larg împreună cu partenerii săi de conversație și de afaceri, pe unul din iahturile sale, însoțit întotdeauna de Sonia care pregătește atent toate discuțiile și plimbările pe mare. Șansele de a putea fi ascultat pe iaht, în larg, sunt mult mai mici.

– Să știți că sunt foarte mulți doritori. Unii nu au mai avut răbdare să aștepte și au trecut în lumea umbrelor după tradiția veche. Au fost înmormântați în mod tradițional, sau arși în crematoriu. După cum a dorit familia. Ar fi bine, de acum să avansăm un termen, măcar aproximativ. Putem să-i ținem în frigider până atunci. Cu condiția să nu fie prea mulți și să nu dureze exagerat de mult.

-Vă înțeleg perfect părinte. În orice contract respectarea termenului de onorare a comenzii e crucial. De aceea am ținut până acum totul în mare secret. Sper ca până la sfârșitul anului să organizăm un zbor experimental. Să verificăm și să monitorizăm toate sistemele și dispozitivele și să plasăm pe orbită un modul automat cu sistem de propulsie autonom de care vor fi atașate apoi, să le spunem, capsulele mortuare. Ceea ce faceți dumneavoastră este foarte important pentru că sunt mulți cei care ne privesc cu suspiciune, neîncredere și chiar ostilitate. Ar fi bine să participați la cât mai multe adunări ecumenice, sau să le organizați chiar dumneavoastră, să vedem ce spun și ceilalți prelați despre planurile noastre. Cu multă discreție și delicatețe, așa cum numai dumneavoastră vă pricepeți să cercetați și să înțelegeți sufletele, caracterele și interesele oamenilor. Suntem pregătiți să vă susținem financiar. Puteți să vă adresați cu toată încrederea mie sau Soniei pentru orice problemă. Și vorbele dumneavoastră nu vor cădea în nisipul deșertului. Întotdeauna veți fi ascultat.

Simona și Nicu au pus stăpânire pe rețeaua de socializare. Ori de câte ori intra pe contul său, Andrei dădea peste postările lor. Avea impresia că rețeaua era doar a lor, că le este dedicată în întregime, că trăiesc doar în virtual. Zi de zi, ceas de ceas. Primele poze le posta Simona dimineața, la micul dejun. Posta omleta, cafeaua, sandwich-urile, pantalonii, pantofii sau paltonul. Apoi la serviciu, în pauza de masă din nou posta ceaiul, fotografia ei cu Nicu de pe birou, pixul, rujul, sulul de hârtie igienică. Până seara mai apăreau zeci de poze sau filmulețe cu mașina, pisica, ghivecele cu flori, balconul, priveliștea din fața casei. Aveai senzația că locuiesc în vitrina unui magazin, la vederea oricărui trecător. Nicu posta mai rar. În special în week-end, poze și clipuri din natură. Mergeau des în drumeții, la schi sau cu bicicletele pe drumuri de munte. În afara acestei pasiuni, căreia unii i-ar spune patimă, pe care nu o putea pricepe și nici împărtăși, în rest Andrei îi simpatiza și de multe ori se întâlneau în timpul liber sau seara în oraș. A fost de câteva ori cu ei și la schi și în excursii. Îl amuzau mai ales aparițiile lui Nicu cu cască sau fel de fel de șepci și dispozitive speciale pe care erau montate camere de luat vederi, mereu altele, din ce în ce mai scumpe și mai performante.

Prima și ultima bicicletă pe care a avut-o Andrei a fost cea cumpărată de bunica lui din partea tatălui, de mult, în copilărie. De atunci nu s-a mai urcat pe bicicletă.  Nicu a încercat de nenumărate ori să-l convingă să-și cumpere una și să meargă împreună în excursii. Fără succes.

-Mersul cu bicicleta e mult mai periculos decât pare la prima vedere, i-a spus  lui Andrei un prieten mai în vârstă, medic. E una să cazi cu bicicleta la zece ani și alta la cincizeci sau șaizeci. Foarte importantă e și condiția fizică. De cele mai multe ori oamenii nu știu să-și dozeze efortul. Se suie pe bicicletă și au impresia că au întinerit, că le-au revenit forțele de altădată. Vor să-și dovedească sieși dar mai ales prietenilor că sunt încă în plină formă, că duc o viață activă și modernă, așa cum văd în reclamele cu bărbați de vârsta a doua, fericiți și plesnind de sănătate. Am văzut o mulțime de bicicliști care se întorc din excursii cu salvarea. Pe unii îi duce la spital, pe alții direct la morgă. Inima nu rezistă. Infarctul miocardic nu iartă.

De un timp încoace rețeaua de socializare s-a umplut cu pozele lui Nicu, de când și-a cumpărat noua bicicletă mountain bike din fibră de carbon. La așa o bicicletă, care a costat o grămadă de bani era absolut necesar și un echipament auxiliar pe măsură. În primul rând un smart-watch cu toate funcțiile posibile care să monitorizeze în timp real parametri biciclistului, în primul rând tensiunea și pulsul. Apoi un smart-phone care să preia datele de pe smart-watch și, în același timp să monitorizeze traseul, suișurile, coborâșurile, altitudinea, kilometrajul, viteza reală, medie și multe altele. Noua aplicație smart este conectată la satelit și pe ecranul smart-phone-ului, montat într-un dispozitiv special pe ghidonul bicicletei, apar o mulțime de informații care apoi, împreună cu imaginile captate de camerele de luat vederi, una montată pe cască, alta pe axul roții, pot fi vizualizate direct, în timp real de toți prietenii de pe rețea, sau vor apărea ulterior la postări.

Andrei îl asculta pe Nicu dar în realitate nu-l mai putea urmări. Și-a adus aminte de bicicleta cumpărată de mama-mare, de cursele lui nebunești pe aleile din Cișmigiu, de privirea ei dojenitoare dar de fapt încântată și plină de admirație și atunci îl apuca o jale existențială premonitorie și din nou se simțea singur, alături doar de amintirile sale. Cu o infinită compasiune și durere în suflet îl privea pe Nicu vorbindu-i, un șuvoi necontenit de cuvinte despre mersul pe bicicletă. Dar nu-l mai auzea. A încercat de câteva ori să-l întrerupă, să-l oprească, să-i spună că e periculos, că e cam trecut și nepregătit să străbată atâția kilometri cu bicicleta. Totul a fost inutil.

Simona era înnebunită. Urla de parcă își rătăcise mințile. Medicii de la reanimare își pierduseră orice speranță. Au încercat să-l resuscite minute în șir. Nu se mai putea face nimic. Simona nu putea pricepe cum de i s-a întâmplat tocmai lui, care ducea o viață activă, făcea sport, mânca sănătos, bio, nu fuma. Exact ca în reclame. Și totuși inima nu a rezistat. Trebuia să se fi dus la medic înainte. Dar se simțea bine! Toate gadget-urile pe care a dat o mulțime de bani erau doar pentru rețelele de socializare. În nici un caz nu te poți bizui pe ele atunci când e vorba de viața reală, de oameni reali, de sănătate.

Andrei a rămas fără cuvinte când a intrat seara pe cont și a văzut postate poze și comentarii de la spital, din sala de reanimare, de la morgă. Mai înainte Simona postase un filmuleț în care se vedea cum Nicu urcă cu bicicleta pe un drum de munte. Apoi se aud gemete și camera de luat vederi montată pe cască se prăbușește în șanțul de lângă drum, cu tot cu bicicletă și cu biciclist. Un timp camera surprinde doar tulpina unei păpădii pe care se urcă un gândac negru. Apoi se aud voci, strigăte. Apoi cineva a oprit camera.

Corpul lui Nicu era expus într-o capelă, nu departe de cimitir. Înmormântarea va avea loc mâine. Avea mulți prieteni și în real, nu doar pe rețelele de socializare. Și colegi de serviciu. Și colegii Simonei. În capelă e lume multă. Nicu urmează să fie înmormântat în cavoul familiei, lângă aleea principală. Cavoul arată ca o căsuță mică, închisă cu o ușă metalică din fier forjat. În interior, în dreapta și în stânga sunt niște rafturi din beton pe care se pun sicriele și apoi se zidesc cu cărămidă și mortar. Cărămizile sunt subțiri, cu multe găurele și se pun pe muchie. Apoi se acoperă cu un strat subțire de mortar.

Andrei nu știe ce să facă. Înregistrarea e foarte reușită. Simona postează în continuare pe rețea poze și filmulețe, de dimineața până seara. Uneori postează poze cu lucrurile lui Nicu. Prietenii comentează. Toată lumea încearcă să o aline, o încurajează să treacă peste această dramă sfâșietoare. Toată lumea e foarte tristă. Andrei crede că Simona se va bucura dacă îi va da stick-ul cu înregistrarea. Dacă vrea poate să o posteze. Dacă nu, nu. Ea trebuie să hotărască.

Mai întâi se aude un zgomot de fond, lumea vorbește în șoaptă. Se aud și plânsete. Apoi se face liniște și se aude vocea preotului. Slujba de înmormântare nu e prea lungă. Necrologul. Apoi se aude cum izbucnește un val de plânsete și bocete foarte puternic. E momentul în care se pune capacul pe sicriu. Vocea Simonei. Disperare, durere. Nivelul sonor scade deodată, când se așază capacul. Șuruburile se montează cu o șurubelniță electrică. Zgomotul e foarte puternic din nou. Urmează sunete estompate, zgomote ocazionale, izbituri, mutarea sicriului din capelă în mașină, apoi în fața cavoului, vocea preotului, o altă slujbă scurtă. În sfârșit așezarea în cavou. Un timp se mai aud voci dar sunt amestecate, neclare, confuze. Apoi zgomotele se sting. După o pauză lungă se aud trântituri, voci puternice. Muncitorii s-au apucat de zidit sicriul. Se aude cum pun cărămizile una peste alta, cum le lovesc cu mistria ca să se așeze, cum întind mortarul. Discută între ei. Discuția nu are nici o legătură cu înmormântarea de azi. Apoi din nou liniște. La intervale mari de timp se mai aud zgomote de pe alee, motorul unei mașini, pași și voci, lătratul unui câine. Apoi liniște.

Simona e încântată. Îl tot întreabă cum a făcut. Nu l-a văzut nimeni? Ce idee! Cum i-a trecut prin cap așa ceva? Nu l-a văzut nimeni. A strecurat cutiuța pe sub giulgiu, la picioarele lui Nicu, înaintea slujbei, când era lume puțină. E un dispozitiv improvizat. Un microfon ceva mai bunicel din comerț, legat la un telefon mobil vechi, o baterie suplimentară. Toate legate cu scotch. Semnalul a trecut prin lemn și prin cărămizile subțiri. A înregistrat pe smartphone-ul său. A durat doar câteva ore, cât au ținut bateriile. Și acelea vechi. Simona a scurtat înregistrarea la câteva minute. A lăsat doar momentele importante și care se aud bine. A mai atașat o audiogramă. A postat înregistrarea pe rețeaua de socializare.

Au apărut primele comentarii. Zeci, sute de like-uri. Apoi mii și zeci de mii. Așa ceva nu se mai făcuse niciodată. O înregistrare din interior, din sicriu. După doar câteva zile cineva l-a căutat pe rețea. Avea o înmormântare în familie și voia să facă o înregistrare la fel cum a făcut el la înmormântarea lui Nicu. Sicriul va fi depus într-un cavou? Nu, se îngroapă normal, în pământ. Atunci nu merge. Semnalul nu trece prin doi metri de pământ. Dar ei vor neapărat. E așa de cool!. Va trebui să strecurăm un fir până la suprafață. Andrei concepe dispozitivul. Atașează și o baterie solară pe care o va ascunde printre flori. Înregistrarea va fi, practic, nelimitată în timp. Ce se va auzi după ce pământul va acoperi mormântul? Nimic. Dar rămâne legătura cu mortul. Una simbolică, dar totuși. Să nu fie singur acolo, părăsit de toată lumea. Dar dacă e o moarte aparentă?

Andrei nu s-a considerat niciodată un om de afaceri. Nu l-a ispitit niciodată ideea de a începe un business pe cont propriu. Dar afacerea s-a prăvălit singură peste viața lui. Cererea devenise enormă. Așa a luat ființă Smart Pass. După doar câțiva ani firma lansase câteva generații de dispozitive. Super performante. Noile dispozitive puteau fi integrate în capacul sicriului. Aveau un amplificator de semnal geodezic, pe principii seismologice care făcea ca înregistrarea să se poată face prin pământ și prin beton. Noua generație de baterii prelungea transmisia. Senzorii puteau să perceapă zgomote tainice, telurice, frecarea boabelor de nisip datorată creșterii rădăcinilor copacilor, curgerii pâraielor între pânzele freatice și multe altele a căror proveniență era un mister și era studiată asiduu de geologi și clarvăzători. Majoritatea componentelor le producea acum Smart Pass Inc. în fabricile deschise în toată lumea, adaptate la condițiile specifice fiecărui caz, caracteristicile pământului, uscat sau cu umiditate mare, Ph-ul bazic sau acid, nivelul de izolare, tipul de mormânt, cavou, criptă sau groapă, tipul și materialul sicriului. Softul atașat dispozitivului se putea încărca pe orice model de smartphone și era personalizat în funcție de zona geografică, de continent și țară, de confesiune sau religie, de obiceiuri și tradiții. Soft-ul trebuia să fie friendly și să răspundă caracteristicilor de grup ale oamenilor, ale popoarelor, etniilor, raselor, după cum oamenii sunt mai sobri, mai emotivi, mai introvertiți sau extrovertiți. Dezvoltarea softului se făcea în strânsă colaborare cu oameni de știință, antropologi, etnografi, istorici și slujitori ai cultelor. Pentru Smart Pass Inc. lucrau mii de oameni din toate colțurile lumii. În același timp se pregătea o nouă etapă de dezvoltare, o adevărată revoluție. Pregătită cu foarte multă  grijă și migală. Căci în afara barierelor de natură strict tehnologică existau bariere de natură umană, psihologică, sentimentală și emoțională. Și bineînțeles religioasă. Căci Smart Pass Inc. făcea ca Împărăția cerurilor să nu mai fie o noțiune abstractă, o speranță și o motivație de a trăi cu frica primordială. Trebuia procedat în așa fel încât orbitarea rămășițelor noastre lumești în spațiul extraterestru să fie percepută ca o apropiere de dumnezeire, de lumea de apoi, ca o șansă în plus la mântuire și viață veșnică.

-Trebuie să discutăm ceva urgent!

-Acum nu pot. Așteaptă până ne întoarcem. Durează aproximativ două zile. Dus-întors.

-E vorba de bani. S-au scurs sume uriașe. Nu pricep cum și unde ar putea fi.

-Ne așteaptă comandantul. Peste câteva minute începe numărătoarea inversă. Nu trebuie să te îngrijorezi. Vom găsi banii. Toate fluxurile financiare sunt urmărite printr-un mecanism special în cadrul Smart Pass Financial. E o divizie de care știu doar eu și cei din interior. De aceea nici tu nu ai știut nimic până acum. Îmi pare rău că nu ți-am spus dar cred că mă înțelegi. Doar ești manager financiar. Asta e politica firmei. Nimeni nu știe cum funcționează toate compartimentele în ansamblul lor. În afară de mine. Când ne întoarcem am să-ți explic mecanismul.

Sonia e atentă la discuție. Zâmbetul comercial, destinat camerelor de luat vederi se schimbă cu unul copilăros, vesel. Stă să pufnească în râs. Își pune repede casca pe cap și apasă clapeta de cuplare la costum. Andrei merge în față și face cu mâna celor care îi conduc spre capsula navei spațiale. Sunt reprezentanții presei, personalul stației de lansare și câțiva investitori importanți. Sus, pe platforma elevatorului sunt așteptați de ceilalți doi membri ai echipajului, comandantul navei și pastorul Jeffrey. Capsula Smart Pass Interspace este generoasă ca dimensiuni interioare. Zborul va putea fi urmărit de călători direct prin hublourile mari, realizate prin tehnologiile special dezvoltate pentru turismul spațial care în acest fel intră într-o nouă etapă.

Andrei știe o vorbă din popor: ochiul stăpânului îngrașă vita. De aceea a luat decizia ca la primul zbor pilotat în regim manual, cu personal uman la bord, spre stația orbitală Smart Pass Interspace, să participe personal. Împreună cu pastorul Jeffrey vor inspecta dispozitivele, plasate deja pe orbită mai înainte, în regim automat. Ulterior, de aceste dispozitive vor fi atașate capsulele mortuare, cu cei trecuți în neființă, care vor orbita în jurul pământului. Întregul program se prezintă ca o incursiune nemaipomenit de îndrăzneață a omului în veșnicia Universului. Iar etapa actuală reprezintă doar începutul transformării acestor planuri în realitate.

Zborul durează câteva ore. Înălțimea orbitei a putut fi stabilită după negocieri extrem de complicate cu agenții spațiale naționale guvernamentale dar mai ales cu reprezentanții armatelor și a serviciilor de informații. Nici firmele de telecomunicații nu au fost parteneri de negociere confortabili. Smart Pass Inc. este însă o corporație multinațională care are un cuvânt greu de spus în lumea afacerilor iar părerea reprezentanților și a investitorilor ei trebuie luată în considerare. E vorba de costuri. Cu cât orbita e mai îndepărtată cu atât prețul unei, așa zise înmormântări, este mai ridicat. În final s-a ajuns la un compromis acceptabil pentru toată lumea. Mai ales de când unii politicieni, membri ai guvernelor și ofițeri de rang superior, au început să fie interesați ei înșiși de noul trend. Încă nu se inventase nemurirea iar creșterea speranței de viață, statistic, este un proces lent.

Andrei și însoțitorii săi priveau fascinați prin hublouri. Pe măsură ce Pământul rămânea undeva în urmă, percepția zădărniciei și nimicniciei existenței umane la marginea giganticului spectacol al creației universale era tot mai acută. Andrei avea senzația că este un ales, un privilegiat al Creatorului. Că doar lui îi este dat să se apropie, prin intermediul memoriei ancestrale a particulelor sau undelor energetice microscopice din care este alcătuit eul său de înțelegerea adevăratelor sensuri ale macrocosmosului, ale dimensiunilor infinite ale spațiului și timpului. Contemplând luminile și întunecimile abisale în timp ce nava sa se smulgea decisiv din îmbrățișarea gravitației terestre, a început să se simtă ca o rudă săracă, neinvitată la cel mai bogat și somptuos bal care nu a fost organizat în cinstea lui. Nu era prima dată când simțea dezgust, lehamite față de întreaga sa existență de până atunci, față de companiile și afacerile sale care i-au devorat cei mai frumoși ani ai vieții. Ce poate fi mai stupid decât produsele firmelor sale? Pentru ce toate eforturile și banii irosiți? Turismul cosmic, sicriele cu morți care se vor roti veșnic în jurul Pământului în țărâna căruia ar fi trebuit să se întoarcă de fapt? Pentru ca cineva, dintre cei bogați, privilegiați să-și facă poze și să le posteze pe rețelele de socializare? Mai există oare cineva ca el, ales să trăiască această revelație a stupizeniei existenței noastre?

Nava își încetinește zborul. Se apropie de stația orbitală. În sfârșit cuplarea e realizată, mecanismul de ermetizare asigură uniformizarea presiunii între capsulă și stație. Unul câte unul, trec cu toții în incinta modulului spațial. De aici, prin hubloul panoramic peisajul stelar este și mai spectaculos. Mai ales pe fondul ,,planetei albastre,, care pare că luminează universul, atât cât îl poate cuprinde omul cu mintea lui pitică. Tot drumul a fost transmis în direct, preluat de Smart Pass TV și difuzat mai departe, în toată lumea.

În spațiu vor ieși doar Andrei și pastorul Jeffrey. Stația orbitală arată ca un păianjen uriaș. La modulul central sunt atașate brațele radiale, multe la număr, articulate , îndreptate spre toate direcțiile, la care vor fi conectate modulele mortuare. Turiștii spațiali, rudele defuncților, preoții, vor putea să iasă în spațiu și cu ajutorul unui sistem de cuple mobile vor putea să se deplaseze de-a lungul acestor brațe până la capsula care îi interesează. Ca și cum s-ar plimba, în zbor imponderabil pe aleile unui cimitir, printre morminte și cavouri.

Vestea incidentului a produs un cutremur uriaș. Acțiunile Smart Pass Inc. au pierdut o mulțime de puncte la primele tranzacționări. Atunci când au început să apară detaliile însă, valoarea acțiunilor a recuperat rapid și apoi a depășit prognozele cele mai optimiste ale observatorilor financiari.

Mai întâi au fost difuzate doar imagini transmise din diferite unghiuri de camerele de luat vederi montate în exteriorul capsulei. Fără comentarii. Ceilalți membri ai echipajului nu au făcut nici un fel de declarații. În imaginile transmise se văd cei doi astronauți. Andrei și părintele Jeffrey ies din capsulă și se îndepărtează, urmărind unul din brațele extinse ale stației. Pot fi identificați. Cel din față e Andrei, are o siluetă mai suplă iar părintele e un bărbat masiv. Se vede și prin costumul de cosmonaut. Sunt asigurați cu cabluri legate de modul. Cablurile se extind pe măsură ce Andrei și părintele se îndepărtează. Apoi părintele se oprește și se prinde cu mâna de lonjeron. Andrei continuă să se deplaseze de-a lungul brațului stației. Ajunge la capăt și se prinde cu mâna de bolțul ultimei articulații. Face câteva giumbușlucuri, posibile doar în starea fascinantă de imponderabilitate. Se dă peste cap în jurul lonjeronului, apoi se desprinde de braț și se îndepărtează și mai mult. Singura punte de legătură cu modulul spațial rămâne cablul de siguranță. Deodată imaginea se întrerupe dar se restabilește după câteva secunde. Atunci se vede un obiect alb, plat, de dimensiunea unui televizor obișnuit, cu muchii neregulate, care trece cu viteză mare între Andrei și stația spațială și secționează cablul de siguranță. Apoi obiectul dispare din cadru iar Andrei își continuă traiectoria îndepărtându-se tot mai mult. La un moment dat se pare că face cu mâna, ca și cum și-ar lua rămas bun.

Comentariile și discuțiile pe marginea celor întâmplate au ocupat spațiul media luni de zile. Obiectul care a secționat cablul de siguranță al lui Andrei nu putea fi decât un gunoi cosmic, un rest de la o navă sau un satelit abandonat și distrus cândva. Nu se putea identifica deoarece imaginea nu e clară și viteza obiectului e prea mare. Dar de ce transmisia s-a întrerupt câteva secunde chiar atunci? Nu cumva sunt imagini trucate și de fapt nu a existat nici un obiect, nici un gunoi cosmic? Înseamnă că și-a tăiat singur cablul. De ce? Costumul de astronaut al lui Andrei i-ar fi permis să supraviețuiască în spațiu câteva ore. Dar nu era prevăzut cu dispozitiv de propulsie care i-ar fi permis să se întoarcă la modul. Nici ceilalți membri ai echipajului nu dispuneau de nici un mijloc de salvare pentru o astfel de situație.

Unii susțineau că ceea ce s-a întâmplat era o pedeapsă divină pentru cineva care a îndrăznit să tulbure cutumele și tradițiile strămoșești, care a îndrăznit să vină cu fel de fel de inovații care să prejudicieze credința și biserica, odihna veșnică a morților.

Curios era și faptul că la câteva ore după lansarea navei în care se aflau cei patru astronauți, din satelit s-a mai înregistrat o lansare, de la un alt cosmodrom. Despre  această lansare nu s-a vorbit deloc. Explicația oficială era aceea că acțiunea era cu caracter militar și deci era secretă. Dar alții au speculat că ar fi fost tot o navă Smart Pass Interspace care l-ar fi recuperat pe Andrei și l-a adus acasă, pe Pământ. Toată lumea știa că afacerile Smart Pass Inc. au fost preluate de Sonia și de părintele Jeffrey iar prețul acțiunilor a crescut spectaculos, de-a dreptul a explodat. Deci întreg incidentul ar fi fost regizat ca o acțiune genială de marketing, iar Andrei s-ar fi retras undeva, în liniște, unde trăiește netulburat cu banii care s-au scurs de la Smart Pass Inc. chiar înainte de lansare și nu au putut fi găsiți.

Au mai fost și alte zvonuri. Cineva spunea că l-a văzut pe Andrei la o mănăstire din Carpați pe care o ctitorise prin propriile strădanii. Dar când ziariștii și investigatorii au dat buluc la mănăstire, au aflat că părintele monah tocmai s-a retras în sihăstrie într-o colibă din munți și nimeni nu știe unde ar fi aceasta, în ciuda căutărilor  furibunde dezlănțuite. Ceea ce a dat și mai mult apă la moară zvonului. Alții susțineau că a înființat și conduce o biserică satanistă în America dar nu au venit cu nici un fel de dovezi. Un grup de credincioși de pe rețeaua de socializare l-au propus pe Andrei pentru canonizare dar biserica a respins proiectul. Cel puțin deocamdată, până se vor face cercetările și se vor afla mai multe despre incident și despre Smart Pass Inc. în general.. Cu astfel de lucruri trebuie să ai răbdare multă iar adevărul, indiferent care este el, se va afla până la urmă, ca orice adevăr, a spus atunci purtătorul de cuvânt al bisericii.

E. Rădulescu

.