Gura-leului

Mai demult m-a luat în curtea laterală, cea dintre casă și drum. Gardul era vopsit verde numai înspre stradă, pentru că nu avem bani să-l vopsim și spre noi, a zis bunicul. Acolo erau multe tufe cu flori, printre care și unele, chiar lipite de casă, de gura-leului. Mi-a arătat cum floarea își deschide gura și te mușcă de deget. Degetul meu intră aproape pe jumate în gura leului, dar al bunicului nu. La el nu intră nici măcar unghia.

– De ce-i spune gura-leului?

– Pentru că e galbenă și pentru că fălcile desfăcute sînt mai mari decît tot capul, exact ca la leu.

Cînd spune “exact” bunica îl pronunță „ezact”, dar bunicul îl pronunță la fel ca învățătoarea.

Mi-a prins de cîteva ori degetul în floare și a făcut din gură un răget ca de leu.

-Să știi că a fost o vreme cînd floarea asta mă putea mușca și pe mine. Pînă și eu am uitat dacă nici pe mine nu mă durea.

În curticica asta în care se intră pe o portiță e un prun mare și mai departe sînt tufe de zmeură care se întind în spatele casei.

– Zmeura crește și fără soare, tot ce-i trebuie ei sînt multe albine.

Bunicul îmi spune să fiu atent să nu calc pe prune. Ține mult la prune pentru că din ele face țuica. Țuica e cu ce servești orice bărbat care trece pe la tine, pînă se termină, și după aia îi dai vin. Cînd nu mai ai vin strigi cu o supărare fără rost la bunica, să aducă măcar niște dulceață de vișine și un pahar cu apă. Bunicul rostește cuvîntul apă ca și cum e opusul cuvîntului „băutură”. Poate chiar și e.

Culege prunele de pe jos chiar și dacă sînt zdrobite sau pline de viermi și furnici și le aruncă la fermentat în hîrdăul pe care se bat milioane de muște. E cald și dinspre hîrdău se aude ca un fel de muzică – muzica muștelor. Cîte una vine drept spre tine, amețită de damful fermenților și de zgomotul care a făcut-o să fugă de acolo cu dureri de cap. Acum și mie de-abia îmi mai încape degetul în gura-leului. Pentru că ai crescut prea repede, zice bunicul și mă mîngîie pe creștet. Să crești e bine pentru că poți ieși la joacă pe uliță și acolo sînt copii mai mulți. Pînă atunci mă jucam cu gura-leului, cu nouă cuburi de lemn pe care le aranjam în șase imagini din povestea Harap Alb și cu pămînt, într-un loc unde e mai nisipos și se pot face castele.

Dincolo de casă, în cealaltă curte, sînt plantați peste tot butuci de vie. În plus avem altă vie și în capătul satului, „la zece ari”. Mult timp am crezut că așa e numele locului, zece ari, mai tîrziu am înțeles că toți oamenii au undeva zece ari de vie – fiecare egal, pentru că așa e corect. E cel mai des drum pe care îl fac pe jos sau în căruciorul pe două roți, tras de bunicul: între casă și via de zece ari. Lîngă vie e o baltă tulbure de care cînd te apropii auzi plescăitul broaștelor care sar ca oile: întîi una, și restul se țin după ea. Ele știu să înoate, așa că nu se îneacă, dar pe mine nu mă lasă bunica să mă apropii. Cînd stropesc via, căruța cu butoiul de piatră vînătă trage lîngă baltă și oamenii pun apă din ea în butoi. Piatra vînătă nu e de fapt o piatră, e doar un praf albastru, eu l-am văzut. Oamenii se fac albaștri pe mîini ca și cum au mîini de Ștrumfi. Apa, din tulbure se face albăstrie și pe rînd își umplu pompele cu ea. Bunicul dă la manivelă dar de la el nu iese nimic. Bată-te mama Ana, zice și și-o dă jos. Defiletează partea din capătul furtunului, o duce la gură și suflă tare în ea, așa cum suflă iarna în muzicuță. Din muzicuță iese o melodie, un leu, o lămîie, doi lei, o gutuie, trei lei, fete cîte vrei, dar din muștiuc nu iese nimic. Pe urmă pompa merge. Soluția face un fîșîit frumos cînd iese cu forță și cînd jetul izbește frunzele de viță de vie. La început pompa e grea, așa că bunicul se grăbește că îi rupe spatele dar spre sfîrșit se face ușoară și trebuie să se ducă la butoi să o umple din nou, așa că se oprește să vorbească la marginea viei cu vecinul de tarla. Dar nea Grigore e cu pompa tocmai umplută și nu are chef de vorbă. În sat sînt oameni care vorbesc mult și sînt veseli, iar alții care muncesc din greu și nu au timp de pierdut. Bunicul e prieten cu ăia care vorbesc mult și sînt veseli.

Mai tîrziu via se coace și bunica îmi spune des să nu mănînc struguri că sînt stropiți, să îi spăl întîi. Bunicul nu mănîncă niciodată struguri. Cînd vrea să verifice cît sînt de dulci, să știe cît de bun iese vinul, bunicul după ce îi mestecă un pic, îi scuipă. Apoi încearcă alt butuc ceva mai departe și iar scuipă boabele. Așa face un degustător adevărat de vin: întîi degustă strugurii. Bunica mănîncă rar struguri pentru că sînt dulci și ea ține regim aproape la orice. Dintre fructe îi plac merele pe care le curață de coajă, apoi le taie felii mici cu un cuțitaș bine ascuțit. Îi mai place ceaiul de mușețel cu pîine prăjită pe plită și brînză nesărată de vaci care după mine e făcută special să se înțepenească în gît ca să te îneci. Nimic din ce mănîncă bunica nu-mi place, pentru că nu are gust: nici acru, nici sărat nici dulce. Așa că ea dintotdeauna gătește două feluri de mîncare: pentru ea și pentru noi. În timp ce face treabă vorbește cu ea, își repovestește întîmplări din trecut cînd a enervat-o bunicul cu ceva, vorbește cu obiectele („dar ce-ai cuțitule azi de nu vrei să tai?!”) sau spune ce proastă e mama că-i înghite toate mofturile lui taică-meu. În afară de el, bunica se înțelege cu toată lumea și cînd ești în relații bune cu toată lumea ești în relații bune cu Dumnezeu.

În fiecare zi te trezești cu o mare bucurie și nerăbdare să vezi iar toate lucrurile care-ți plac. Puișorii de găină care îți ciugulesc mălai din palmă, miejii de caisă pe care încerci să-i scoți din sîmbure fără să dai cu piatra prea tare să-i faci terci, clei din copac pe care-l mesteci și se lipește de dinți, prinzi puf de plopi din zbor și-ți pui o dorință, aștepți să-ți dea bunica cel mai bun desert din lume: măr prin răzătoare amestecat cu biscuiți, te ții după bunicul să te bage în seamă, să te lase să ții și tu un pic funia vițelușului, soarele bate tare de tot și e cald dar bunica nu te lasă să stai la umbra nucului, că știe ea un copil de pe vremuri care de la umbra nucului s-a îmbolnăvit la plămîni. Odată cînd a venit mama am stat toți trei pe o pătură la soare pe iarbă și cineva ne-a făcut o poză pe care o avem acum într-un sertar cu alte poze nereușite. Bunica e tunsă caraghios, ca la oraș și nu are batic pe cap, așa că nu a pus poza asta în album să o vadă ferească sfîntul cineva așa cu capul descoperit. Așa spui cînd nu vrei să se întîmple ceva: Doamne ferește sau ferească sfîntul. La amiază soarele e așa de puternic că mă dor ochii. Dacă ești desculț, pămîntul frige la tălpi și trebuie să mergi repede și mai e o șmecherie: să pășești pe umbre, cum ar fi pe sub rufele puse la uscat. Cînd adie vîntul, rufele spălate miros a curat, e foarte plăcut. Bunicul aduce apă proaspătă de la fîntînă și nu mai am răbdare, îi cer să pună găleata jos că mor de sete, bunicule. Atunci haide, bea, dacă mori de sete. Lipesc buzele de apa care se tot mișcă și îmi intră în nas cînd vrea ea – e foarte greu să bei în felul ăsta în care vaca și vițelul mereu reușesc. Găinile s-au tras și ele la umbră sub șura de viță de vie uscată pentru aprins focul. De la vecini miroase a ceapă prăjită. Atunci bunica mă ia înăuntru să mîncăm ceva apoi să ne odihnim un pic. Ne învelim cu un cearșaf răcoros și perna e rece. Umbra din casă nu e dăunătoare ca aia de nuc. Camera are un geam ca un hublou pătrat așa că e semiîntuneric chiar și cînd e soare afară. E construită parcă special să nu reziști treaz somnului de după-amiază. În alte camere reușesc să stau treaz dar în asta cu geamul mic e imposibil. E o cameră concepută de bunicul (că el a construit singur toată casa) să adormi rapid. El cel puțin adoarme fulgerător, uneori în timp ce îmi spune o poveste. Bunicul spune cele mai frumoase povești dar la culcare niciodată nu le termină, așa că trebuie să-l prinzi în toiul zilei, cînd e bine dispus și să te ții de capul lui, fără să te descurajezi că te refuză iar și iar. Cînd e prea cald bunicul doarme afară, într-un pat din bucătăria de vară. Eu nu am dormit niciodată afară. M-am rugat să mă lase să dorm cu el și mi-a spus că nu se poate pentru că la copilași, avînd urechiușele mici, le pot intra urechelnițe în ele care se duc pînă la timpan și îl sparg iar după aia rămîi surd de o ureche. Odată un copil a adormit afară cu gura căscată dormea și un șarpe i-a intrat ușurel în gură, a alunecat pe gît în jos pînă în stomac. Apoi, mi-a spus bunicul că un vraci l-a ținut cu capul în jos deasupra unei strachini cu lapte dulce, cald, și la mirosul ăla îmbietor șarpele a ieșit din copil. Așa că nici nu știu cum de are curaj bunicul să doarmă afară, unde pe lîngă șerpi și urechelnițe sînt și fluturi mari de noapte, negri și urîți, lilieci care fîlfîie pe deasupra gutuiului, șoareci și cîte și mai cîte.

Cînd se face noapte, cîteodată, cînd are chef de vorbă, bunicul zice hai să-ți arăt cerul. Ieșim în mijlocul bătăturii și mă ține în brațe, iar el îmi arată cu degetul Carul mare, Carul mic, Cloșca cu puii, Luceafărul, Drumul robilor. Sînt așa de multe stele că pe cer e mai multă lumină decît întuneric. Acolo în cer stă și Dumnezeu și de-asta e așa frumos, și tot acolo se duc oamenii cînd mor. Drumul robilor se numește așa pentru că odată, demult, niște creștini au fost luați robi într-o țară arabă și au pătimit mult acolo, dar nu și-au pierdut credința și s-au tot rugat pentru ajutor. Și pînă la urmă au reușit să fugă iar păgînii s-au ținut după ei să-i prindă și să le taie capul pentru nesocoteala lor dar și ca să-i sperie pe alți sclavi să nu facă la fel. Fugarii stăteau ascunși ziua și noaptea fugeau pentru că întunericul le era prieten. Era senin și vedeau cît de cît pe unde să calce fără să-și rupă gîtul, apoi cînd s-au uitat în sus au observat că totuși ceva pe cer se schimbase: Dumnezeu îi ajuta și pe cer apăruse așa cum ai desena un drum cu carioca, un drum din lumină. Robii au luat-o în direcția drumului de lumină și după multe săptămîni au ajuns înapoi acasă la rudele, frații și părinții lor.

Îmi spune și legende din istorie, cu baba Vrîncioaia, și despre piramide, și cum au apărut oamenii din Adam și Eva, dar cu toate astea bunica zice că trebuie să mă duc și eu neapărat la grădiniță, pentru că altfel, cînd o să mă ducă mama la grădinița din București nu o să știu nimic. Toți copiii de la oraș or să fie cu mult înaintea mea. București e departe, cîteodată cînd o gărgăriță își ia zborul de pe degetul meu după ce-i cînt „gărgăriță, riță, zboară-n poieniță, acolo unde-oi zbura, să fie mireasa mea” bunica zice, vezi? acolo e București, unde a luat-o gărgărița, de acolo o să-ti găsești o fată frumoasă, o să o iei de nevastă și o să veniți amîndoi să mă vizitați – dacă nu m-oi uita pînă atunci. Deloc nu vreau să mă duc la grădiniță. Nu-mi place să cunosc alți copii, nu-mi place să mănînc cu oameni străini și mai ales nu-mi place să stau despărțit de bunica. Dar nu e după mine, zice bunica, așa că mă duce cu forța la grădinița din sat. Acolo prima oră plîng, apoi stau supărat, pe urmă iar plîng pentru că ne învață poezii și cîntece altfel decît alea pe care deja le știu de la bunica, mănînc mîncare care nu e bună la gust, după care ne culcă de după amiază. După aceea vine să mă ia, pentru că grădinița din sat are program puțin. Pe drum mă întreabă ce am învățat și eu îi spun că nu știu. Dacă în fiecare zi spui că nu știi, atunci pînă la urmă o să își dea seama că nu se învață nimic la grădinița din sat. Dar trec multe zile, foarte multe zile, pînă cînd într-o zi îl aud pe bunicul că pe lîngă că plîng și costă bani, nici nu învăț nimic.

Anotimpurile sînt așa, nu cum spunea educatoarea. Toamna începe cînd auzi prunele cum cad bong, bong pe tabla casei și îl vezi pe bunicul că opărește butoaiele ca să pună mustul în ele. Toamna bei must pe săturate care e cea mai dulce băutură care există. Dar nu trebuie să bei prea mult că te strici la stomac. Iarna te dai cu sania și faci bulgări. Bunicul îți dă cu zăpadă pe după guler ca să vezi ce rece e. Cînd intri în casă, îți scoate mănușile și-ți freacă degetele între palmele lui mari, aspre, și simți că mori de durere și că o să rămîi fără degete. Dar după un timp încep să te mănînce cumplit, pe urmă parcă îți iau foc și după aia, mai trece un timp și parcă ai degete noi, ca înainte. Primăvara e cînd nu poți să ieși din casă de noroi. Ghetele se afundă așa de tare că trebuie să vină cineva să te ajute să ieși. Am uitat să spun că și iarna și primăvara se face pipi în casă într-o oliță. Vara e cînd poți să ieși pînă și noaptea desculț și dezbrăcat doar că trebuie să fii atent la pînze de păianjeni (brrrr) care ți se lipesc de față cînd treci pe lîngă gutui. Pe urmă cînd se face iar toamnă a mai trecut un an și e ziua ta. Atunci primești un colet prin poștă și înăuntru e un cadou de la mama ta din alt oraș. E foarte frumos să îl desfaci și să nu știi ce cadou o să fie.

Deja a trecut un an de cînd nimeni nu mai vorbește nimic despre tata.

Pînă la urmă cred că e adevărat că a murit, cum am auzit că a spus mama lui Cristinel, nu că lucrează undeva departe, cum spun bunicii și mama. Cînd a spus asta eu m-am mirat și atunci tanti Torica și-a dus mîna la gură și a început să plîngă pentru că îi părea rău că l-a supărat așa de tare pe bunicul.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.