Trump și Dreapta românească

„Realizările” președinției Trump

Din noiembrie 2016, viața politică din SUA s-a centrat pe lupta dintre suporterii și contestatarii lui Trump, cei din urma fiind, la orice moment din timpul scurs de atunci, semnificativ mai numeroși.

Lista celor imputate lui Trump de contestatari e lungă: lăudăroșenia, capacitatea neobișnuită de a minți, dorința obsesivă de profit personal, incapacitatea de a distinge cinstea de necinste, educația neobișnuit de precară pentru un ocupant al funcției prezidențiale, mergând până la incapacitatea de a citi briefingurile pregătite de personalul ajutător pe baza celor, cam lungi, livrate de serviciile secrete, și, mai ales, impactul tuturor acestor „calități” și al multor altora, omise aici, asupra traiectoriei urmate de politica americană, pe plan intern, pe plan extern.

Pe plan intern s-au făcut pași înapoi în sistemul de impozitare, sistemul asigurărilor medicale, sistemul de imigrare, protejarea mediului, protejarea consumatorului, învățământul public, dreptul femeii asupra corpului ei, drepturile comunității LGBT, s-a stagnat în domenii având nevoie disperată de transformare, ca legislația privind armele de uz personal, sistemul polițienesc, sistemul carceral. Singura realizare, continuarea creșterii economice din epoca lui Obama și, implicit, diminuarea continuă a șomajului, a venit la pachet cu creșterea numărului celor obligați sa aibă în paralel două, trei joburi prost plătite.

Pe plan extern, SUA a abandonat tratate internaționale vitale (militare, comerciale, despre schimbări climatice etc), a netezit Rusiei calea spre recâștigarea statutului de superputere politică, a intrat într-o confruntare comercială cu rezultat incert cu China, a dus la capăt lichidarea „Califatului”, acțiune ajunsă la maturitate în vremea lui Obama, dar a abandonat kurzii, a început să-și diminueze trupele staționate în Europa, și-a numit ambasadorii pe baza fidelității arătate lui Trump și, mai ales, sponsorizărilor generoase făcute în campania electorală din 2016, a condiționat acordarea unui ajutor militar vital Ucrainei de un contraserviciu constând în mânjirea contracandidatului aceluiași Trump la viitoarele alegeri prezidențiale.

Am lăsat deoparte, desigur, multe alte „realizări” ale administrației Trump, culminând cu ultimele două: fulminantul ei eșec în menținerea sub control a efectelor pandemiei și eșecul la fel de spectaculos de a găsi o soluție justă și durabilă la dezamorsarea tensiunii sociale declanșate de uciderea unui cetățean american negru de către un polițist alb.

Cu sau fără aceste ultime două rateuri, Trump este un președinte sub stare de asediu, unul deja demis pentru „abuz de putere și obstrucționarea Congresului” de una din cele doua camere ale corpului legislativ și ținut în funcție doar datorită lipsei de verticalitate a membrilor celeilalte.

În cei patru ani aproape încheiați de la ultimele alegeri, ocupația principală a lui Trump a constat în contracararea atacurilor cărora le-a fost țintă.

Una din tehnicile predilecte de apărare ale lui Trump, în afară de curbarea justiției, este folosirea jucăriei cu zurgălăi. Avansează periculos de repede ancheta Comisiei Mueller pe tema ajutorului oferit de Rusia lui Trump în campania electorală din 2016? Media favorabilă președintelui e inundată cu știri despre coloana de sud-americani „criminali” înaintând spre frontiera care separă SUA de Mexic! A votat Camera Reprezentanților controlată de „nepricopsiții” democrați demiterea aceluiași și lumea se pregătește pentru votulul din Senatul controlat de republicani? Ia să-l vânăm noi pe șeful serviciilor iraniene, cu o dronă, și să anunțăm lumii că respectivul tocmai se pregătea de o fărădelege!

Protestele anti-Trump

Ultima ocazie „de manual” a aplicării tehnicii jucăriei cu zurgălăi i-a venit administrației Trump în timpul eforturilor de a stinge protestele generate de crima amintită.

Crima n-a fost una oarecare. Negrul George Floyd era lungit cu spatele pe asfalt când, cu voce stinsă, i-a spus în mod repetat că nu poate să respire polițistului alb care îi stătea cu genunchiul pe gât. Polițistul a stat un total de peste 9 minute cu genunchiul pe gâtul celui „reținut”, chiar dacă unul dintre cei trei colegi care asistau la imobilizare a constatat lipsa totală a pulsului victimei vreo 3 minute înainte de final.

Încă și mai important, crima aceasta a fost una dintr-o serie recentă de crime gen „polițist sau alb care se crede polițist ucide in mod absurd un negru”. Dau numai trei dintre ele, fără niciun efort de documentare, pentru că mi-au rămas în memorie. O polițistă albă intră din greșeală în apartamentul vecinului, crezând ca intră într-al ei, și-l ucide pe loc pe locatar, un negru absolvent de studii superioare, care își lua cina în timp ce se uita la televizor. O patrulă de poliție se mobilizează în urma unei sesizări cetățenești despre ușa larg deschisă a unui apartament, la miezul nopții. Un polițist vede prin geam ceva mișcând și trage, omorând o femeie neagră care avea grijă de nepotul ei, un copil, în absența părinților lui de-acasă. Un negru face jogging dar se oprește și se uită cam lung la o clădire aflată în construcție. Trei albi în două mașini îl fugăresc și-l ucid ca pe un cerb.

În urma aflării dezgustătoarelor detalii ale uciderii lui George Floyd, dar și sub impactul crimelor similare care o precedaseră, încep protestele anti-poliție, în toate marile orașe din SUA. Protestele anti-poliție devin proteste anti-rasism, pentru simplul motiv că abuzurile polițienești în cauză sunt în mod evident alimentate de rasism. Protestele anti-rasism devin proteste anti-Trump, pentru că Trump, prin detalii biografice ajunse cunoscute, prin stocul de declarații proprii mai mult sau mai puțin rasiste, dar și prin înțelegerea constantă arătată suporterilor săi „white nationalists”, naționaliștii albii, alt nume pentru neo-naziștii autohtoni, este perceput de contestatarii lui ca fiind rasist.

În primele zile ale protestelor, la ore târzii, un procent infim de participanți se dedau la distrugeri de magazine și hoții. Se întâmplă așa peste tot, în momentele de debandadă generalizată. La proteste, în timpul unui “electricity blackout”, ori în timpul unui cutremur, când unii fură printre dărâmături. Urmează anunțarea epurării grilei de programe de pe rețeaua HBO de filme suspectate de rasism. În fine, se ajunge repede și la etapa vandalizării statuilor, o țintă predilectă fiind statuia generalului Lee, comandantul armatei confederate, acea armată care, în timpul războiului civil american, a luptat pentru menținerea sclaviei. Toate, împreună, un fenomen periferic al protestelor, trebuie spus.

Ce face administrația Trump? În loc să-și asume o parte de vină pentru caracterul repetitiv al oribilelor crime polițienești și să propună remedii, decide să scoată jucăria cu zurgălăi. Media aservită lui Trump pompează știri panicate despre… distrugeri de magazine și hoții, despre filme interzise și despre statui decapitate.

Trump și PSD-ul

Trump este un politician populist, în sensul comun al termenului, un politician demagog și oportunist care pretinde că pune interesele „poporului” deasupra intereselor „sistemului” și ale „elitelor”, motiv care-l împinge să se afle într-un război fără sfârșit cu media și cu o mare parte dintre judecători.

În România, PSD-ul este un partid populist, însă lipsit de un lider la fel de carismatic, în sensul rău, ca Trump. Faptul ca Trump e un politician de dreapta, în timp ce PSD-ul e un partid de stânga, e mai puțin important pentru înțelegerea celor două entități politice. În cazul lor, forma (populismul) bate fondul (ideologia).

Mulțimile de simpatizanți ale lui Trump seamănă frapant cu cele ale PSD-ului. Când îl văd vorbind la un miting, Trump îmi amintește, în același timp, de inteligenta de șobolan cu șapte vieți a lui Dragnea și de sprinteneala intelectuală agramată a prim ministrei Viorica.

Populiștii au tendința sa fie prieteni. Trump e prieten cu Putin, un autocrat forțat sa aibă și apucături populiste, ca să poată pretinde că Rusia este o democrație. Trump e prieten cu Erdogan, un populist religios. Dragnea ar fi vrut foarte mult sa fie prieten cu Trump, dar cei doi jucau în categorii diferite, așa ca prietenia lor nu s-a înfăptuit. Trump nu e prieten cu Merkel ori cu Macron. Dacă Trump i-ar cere prietenia, Iohannis ar accepta-o, că n-ar avea de ales, dar doar de formă. Nu oricine e făcut sa fie politician populist.

Reacția Dreptei românești

Acum mai puțin de o săptămâna, mi-au picat ochii pe o postare de Facebook a lui Theodor Paleologu: „În Occident gloate inculte exultă la distrugerea de statui. În Orient alte gloate inculte aplaudă decizia lui Erdogan de a acoperi mozaicurile bizantine din Hagia Sofia. Există, dincolo de ideologiile afișate, un fel de sincronism al barbariei contemporane.”

Postările lui TP îmi intră în „news feed” de la ultimele alegeri, de când am vrut sa-i aflu programul electoral. Fusesem mulțumit de alegerea de candidat făcută de Băsescu, mulțumit că nu-l împinsese în față pe Mihai Neamțu.

Pe Mihai Neamțu îl consider nepotrivit pentru alegerea în orice funcție publică, fie ea și de primar de sector bucureștean, bazându-mă pe trei detalii recente ale biografiei lui: rușinosul volum hagiografic „Fenomenul Trump” (2017), susținerea maniacală a înapoiatului referendum „pentru familie” (2018) și, ultimul, dar nu cel din urmă, sloganul medieval din etapa de încălzire a ultimei curse prezidențiale, „Un președinte creștin, pentru o Românie creștină!” (2019).

Mi-am făcut cunoscută opinia printre „friends”: „Raționamentul lui TP pune semnul egalității între populismul lui Erdogan și protestele împotriva populismului lui Trump. Discuția pe tema distrugerii unor statui (mișcare pornită ca o reacție împotriva rasismului, în SUA) trebuie sa fie mult mai elastică, mai subtilă de-atât. Credeam că Mihai Neamțu e purtătorul de drapel al prostiei noii drepte din Ro. Acum văd că are un serios concurent în Theodor Paleologu.”

În mod cu totul surprinzător, am fost atacat, prietenește, nu doar de unul din firava mea listă de „friends”, mereu același, cu mereu aceeași idee, că „dreptatea e de ambele părți”! De la atacatorul constant am aflat că până și o statuie a lui Cervantes a fost vandalizată, amănunt pe care nu-l știam. Un altul l-a invocat pe Ioan Stanomir, cu un articol conținând o „paralelă drăguță între pompierii-incendiatori ai lui Ray Bradbury și ce se întâmplă acum în SUA”.

Cei doi „friends” care mi-au contestat cu promptitudine opinia sunt persoane școlite, care urmăresc cu atenție ce se întâmplă în politica zilei atât în România, cât și în lume. Niciunul nu-i „trumpist”, deși, dacă mă gândesc mai bine, „împăciuitoristul” poate fi, oricând, „de ambele părți”. Devastările de magazine, epurarea grilelor de filme și vandalizarea statuilor care au însoțit protestele din SUA au fost, pentru mine, fenomene periferice, insignifiante. Am trăit în SUA 12 din ultimii 20 de ani, inclusiv ultimii 5 ani. Am trăit aici pentru a munci aici. Oamenii cu care am de-a face la locul de muncă, în mediul ingineresc din industria de aviație, sunt, în proporție covârșitoare, dezgustați de performanța lui Trump și văd foarte clar deformarea știrilor în media aservită acestuia, începând cu programul tv Fox News. Devastarea statuilor este un gen de știre pe care numai Fox News o scoate, obsesiv, în față. Ca să dau de capătul acestei contaminări bizare a minților onorabililor mei „friends” cu deversările de la Fox News, am căutat pe net „paralela” lui Ioan Stanomir.

***

Ioan Stanomir practică un eseu al frazelor rafinate și juste, dar care nu sunt împinse până la a face click cu realitatea de azi, din SUA ori de aiurea, așa că, deseori, fiecare poate înțelege din ele ce vrea. Ray Bradbury, autor al romanului distopic Fahrenheit 451 (cu pompierii care ard cărți) e pomenit, ca ornament intelectual, în 3 eseuri publicate recent de autor și găsite de mine pe net, din care mă refer în continuare la ultimele două, în ordinea apariției.

În „Încolonare și masificare în era digitala” (17 iunie, Ziare.com), se vorbește de „radicalii de azi”, urmași ai oamenilor de tip nou formați de dictaturile secolului 20. Acele dictaturi propovăduiau înlăturarea imperfecțiunilor din lume. Azi ar fi la fel, ori chiar mai rău, pentru că „era digitală rafinează și descentralizează poliția gândirii”. Drept urmare, oroare!, „un cont poate fi raportat sau o statuie decapitată”. Aici se înțelege cine-i omul rău, e cel care decapitează statui, radicalul, protestatarul. „În era digitală pasiunea nivelării intelectuale este redescoperită. Simplificarea până la grotesc a limbajului este o mutilare a gândirii înseși.” Aici eu văd o critică a limbajului rudimentar folosit de Donald Trump, cel despre care Philip Roth (scriitor dispărut în 2018) spunea că ar fi un bufon gălăgios, cu un vocabular de cel mult 70 de cuvinte.

Eseul „Mutilarea lui Cervantes : un fapt divers al erei digitale” (23 iunie, Puterea a Cincea), începe cu ton ironic („După reacționarul Washington, un anume Cervantes, îndepărtat autor european al unui obscur roman de început de secol XVII, a fost eliminat din canon, iar statuia sa a fost vandalizată.”) și sfârșește cu unul prăpăstios („un viitor al unanimității înfricoșătoare se edifică, în pas revoluționar”). Eu găsesc înfricoșător viitorul care s-ar edifica cu Trump reales în noiembrie. Ce nu spune eseul e explicația simplă a decapitării statuii din Seattle a lui Cervantes, propusă de un jurnalist american și gândită de mulți. „Poate că cine a făcut-o nu știa cu prea mare siguranță cine a fost Cervantes, dar a gândit că trebuie să fie un ticălos, din moment ce avea în fața lui două personaje îngenunchiate.”

Tot căutând știri despre decapitarea statuii lui Cervantes în presa românească, am dat și peste un interviu luat lui Cătălin Avramescu, un alt politolog cu gândire de dreapta, asemenea lui Ioan Stanomir.

Mărturisesc că prima întâlnire a ochilor mei cu numele unor Mihai Neamțu, Ioan Stanomir și Cătălin Avramescu s-a petrecut la lectura cărții de interviuri „Noua școală de gândire a dreptei”, realizată de Cristian Pătrășconiu și apărută la Humanitas, în 2011, carte pe care am prezentat-o, la vremea apariției, în revista Pagini românești de la Montreal.

***

Interviul „Cătălin Avramescu: Stânga ultra-radicală este angajată într-o rescriere tendențioasă și neprofesionistă a istoriei” (25 iunie, Timpolis) este luat de Melania Cincea și începe jalnic: „Declanșate la sfârșitul lunii mai, după uciderea lui George Floyd, un delincvent afro-american, de către un polițist din Minneapolis, protestele din SUA au degenerat.”

În SUA a redevenit okay să-i spui unui cetățean de culoare „black”, adică negru, nu-i nevoie s-o mai cotești cu sintagma afro-american. Ce nu-i okay e să-i spui delicvent unei persoane reținute de poliție, fie ea și una cu cazier. Nu e okay mai ales dacă respectiva persoană a fost asasinată pe loc de polițiști (psihopatul și colegii care l-au asistat).

Intervievatul dă răspunsuri pe care le-am auzit de nenumărate ori în ultima lună la Fox News, ori la postul de radiu „Patriot”, de pe rețeaua Sirius. Sunt cele două canale media trumpiste pe care le urmăresc constant, pentru a încerca să pătrund misterele gândirii trumpiste. Răspunsurile lui Cătălin Avramescu sunt mantra trumpistă pură.

CA: „Din anii 60, constituțional, legal, nu mai există rasism alb în SUA. S-ar putea sa existe câțiva rasiști, personaje marginale… De fapt, acum, există un rasism pe invers.”

Greu de crezut. Statisticile arată că, în medie, procentul deceselor printre negrii reținuți de polițiști este de trei ori mai mare decât printre albii ajunși în aceeași situație. Declanșarea protestelor are legătură cu acest mic detaliu.

CA: „E culmea că aici intră și Cervantes… Ați observat că ei nu prezintă argumente. Și de fapt ce argumente ar putea aduce când se războiesc cu statuia cuiva care a murit acum câteva sute de ani?”

Argumentul pentru războirea cu statuia generalului Lee și cu steagul confederat este cât se poate de cunoscut. Sunt simboluri care întrețin rasismul. Trump are o bază electorală compusă, în majoritate, din albi care cred ca statutul lor economic și social e în cădere din cauza celor diferiți de ei, fie prin nivelul de educație, fie prin culoarea pielii. În acest mediu, în special în statele din sud, simbolurile confederate (steagul confederat, steagurile de stat actuale încorporând detalii din steagul confederat, statui ale generalului Lee etc) au rolul unei aduceri aminte a acelor vremuri când toate erau “la locul lor” iar albiciunea era o valoare în sine. Ca exemplu, fluturarea steagului confederat la cursele auto NASCAR a fost interzis abia în prima jumătate a lunii iunie. Pe 17 iulie, același steag a fost interzis, de asemenea, pe toate proprietățile armatei SUA. Trump s-a opus cât a putut acestor decizii, ca să atenueze durerea celor mai înrăiți dintre suporterii lui, deja menționații „white nationalists”.

CA: „În afară de a solicita sfârșitul ‚vechii ordini’, au acești activiști politici publice clar definite? Nu. Se manifestă acolo unde puterea politică le dă apă la moară – și mă refer la Partidul Democrat care, din perioada lui Obama, a fost capturat de aripa sa extremă.”

În fine… vorbă de dreapta cu intenție. Partidul Republican în perioada lui Trump s-o simți bine…

CA: „La un moment dat, administrația Trump a ridicat următoarea problemă: de ce universitățile care încalcă dreptul la exprimare liberă al profesorilor și al studenților mai primesc fonduri federale?… Opiniile conservatoare sau liberale clasice nu mai sunt acceptate în aceste universități.”

Muzică la urechea lui Trump. Așa-i, am auzit-o la tv pe Ann Coulter, politolog de extremă dreaptă, plângându-se că nu mai prinde conferințe în universități din California. Cei care n-o voiau erau studenții.

CA: „Trump a semnalat că el va schimba legea  pentru că, deocamdată, Twitter și Facebook s-au „îngrășat” atât de tare în parte pentru că există o lege votată de Congres care spune că ei nu au responsabilitate editorială… Bun, am înțeles, are un anumit sens acest aspect, dar când Twitter și Facebook încep să cenzureze opinia conservatoare – s-a întâmplat cu Trump căruia i-au șters tweet-uri sau i le-au etichetat drept „fake-news” –, înseamnă că ai activitate editorială, nu?”

Din 2016 Trump a deversat ură pe Twitter și Twitter i s-a părut minunat. De curând, CEO-ul companiei Twitter, un miliardar excentric de 43 de ani pe nume Jack Dorsey, a început să-i cenzureze lui Trump câte-o postare din cale afară de deplasată: una care îndeamnă pe față la violență, alta care transmitea mai departe, amplificându-le recepția, neadevăruri evidente. Facebook e sub presiune să ia măsuri similare. Lumea se schimbă. Eldorado-ul minciunii sfruntate pare să se apropie de sfârșit.

Florin Oncescu

Florin Oncescu s-a născut la Constanța, în 1960. În 1995 s-a stabilit în Canada, la Montréal, iar ulterior a petrecut perioade extinse în Statele Unite, unde se află şi în prezent. Are publicate următoarele volume de proză scurtă: Dispoziție depresivă (Ramuri, Craiova, 1994), La umbra unui enciclopedist (Omniscop, Craiova, 1998), Întoarcerea (Ramuri, Craiova, 2003), Ilustrate din America (Limes, Cluj-Napoca, 2007), Jurnalul lui Sake (Limes, Cluj-Napoca, 2017). Este prezent în antologiile colective Chef cu femei urâte (Allfa, 1997), Repetiţie fără orchestră (Limes, 2004), Farse, lacrimi şi o găleată de sânge (Limes, 2008), Migrating Memories: Central Europe in Canada, Vol. 1 (CEACS/AECEC, Brno, 2010). Este colaborator statornic al revistei Pagini româneşti, de la Montréal. Din 2004 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.