Bineînțeles, ce urmează va fi un articol de sărit pentru cei care citesc e-books, sînt mai puțin interesați de etică și cunosc lucruri elementare de piraterie web: obținerea de IP fals, accesarea siteurilor tip Pirate Bay și programele µTorrent pentru file sharing.
Cărțile tipărite însă, trebuie să respecte drepturile de copyright, așa că editurile legitime (nu cele care apăreau și dispăreau peste noapte în anii ’90) trebuie să se conformeze legilor în vigoare. Atunci cînd opera unui autor universal iese din incidența copyrightului, editurile pot publica cîteva romane celebre fără să mai plătească drepturi de autor.
La noi, în 2010, a fost destul de mediatizat cazul operei lui Liviu Rebreanu în care nepotul scriitorului cîștigă procesul cu CopyRo. Legea din 1956 spunea că drepturile de autor pot fi ale ascendenților sau soțului supraviețuitor pentru maximum 50 ani, după care pot fi preluate de următorii moștenitori pentru încă 15 ani. Cum Rebreanu a murit în 1944, opera lui ar fi fost liberă de copyright în 2009 și tocmai din această cauză Ilderim, nepotul, se impacienta: pierdea o sursă de venit. Tribunalul București îi dă dreptate deoarece în 1996 intrase în vigoare o altă lege care prevedea transmiterea drepturilor de autor timp de 70 de ani după moartea scriitorului. Ilderim rămînea deci proprietarul operei lui Rebreanu pînă în 2014. Iată de ce în 2014 cînd l-am întîlnit la Chamberry pe Jean-Louis Courriol – unul dintre cei mai buni traducători din română în franceză la ora actuală, dacă nu cel mai bun, se pregătea să scoată Adam și Eva (pe care tocmai o tradusese pentru o editură belgiană).
Din păcate, cărțile în limba română, marile opere ale literaturii noastre, reprezintă o piață neglijabilă chiar și pentru țara noastră. În afară, avem foarte puțini admiratori și promotori ai culturii naționale și profesorul Jean-Louis Courriol, menționat mai devreme, e o excepție.
Să vedem așadar cum stă treaba cu copryrightul în afară pentru că, la urma urmei, extensia dreptului de autor cu 20 de ani de care am vorbit mai devreme a urmărit legea europeană a copyrightului votată în 1993. Americanii au urmat-o și ei în 1998 cînd Bill Clinton semnează Sonny Bono Copyright Term Extension Act care, la fel, adaugă 20 de ani de copyright în plus față de ce fusese pînă atunci. Astfel că din 1998 pînă la 1 ianuarie 2019, deci timp de 21 de ani (!) nu a existat nici o nouă carte liberă de copyright. Deabia în 2019 au fost eliberate cele din anul 1923!
Hemingway, Faulkner și Disney nu aveau personal nimic de cîștigat din chestia asta, doar că, bineînțeles, corporațiile care dețineau drepturile de autor au făcut lobby puternic – singurul motiv, evident, fiind lăcomia.
Cu totul altele erau regulile la început. Inițial protecția copyrightului dura 28 de ani. La jumătatea secolului XX deja se dublase la 56 de ani. Apoi în 1976 o nouă schimbare majoră: în locul termenului fix de 56 de ani e introdusă pentru prima oară noțiunea de „pe durata vieții autorului plus 50 de ani”. Pînă în prezent cînd copyrightul depășește lejer un secol (durata vieții autorului plus 75 de ani). Consecința? Un studiu general al cărților publicate în ultimii 200 de ani arată că, surprinzător, există mai multe cărți tipărite și disponibile pe Amazon ale autorilor publicați între anii 1880-1890 decît ai celor publicați între anii 1980-1990 – chestie de-a dreptul șocantă dar logică: atunci cînd romanele ajung domeniu public oricine e liber să le republice, pe cînd cele din anii ’80 pot fi publicate doar de deținătorul drepturilor de autor. Cu alte cuvinte, extensia pe copyright din 1993 a UE și a americanilor din 1998 a restrîns accesul la cărți noi unei întregi generații de cititori.
Să nu exagerăm: majoritatea creațiilor de ficțiune ajung maculatură după vreo douăzeci de ani, dar cîteva pot genera venituri uriașe. Pentru acele cîteva se modifică legile, pentru operele scriitorilor de premiu Nobel sau a partiturilor compuse de Gershwin – a cărui Rapsodie în Bleu a devenit liberă de copyright în ianuarie 2020.
În ianuarie 2021, Great Gatsby va putea fi tradusă și publicată de oricine (bine, în Republica Moldova, văd că deja e pe gratis: link).
În ianuarie 2022, Fiesta (The Sun also rises) de Hemingway.
În ianuarie 2023, Spre Far de Virginia Woolf.
În ianuarie 2024, originalul Mickey Mouse, cel alb negru și fără mănuși albe va fi liber de copyright, adică oricine va putea scoate benzi desenate sau jucării cu el.
Cît de serioasă poate deveni încălcarea copyrightului? Cît de departe se poate merge? În America, ridicol de departe, ar spune cei de la Sony Pictures (sau Woody Allen) care în 2012 sînt dați în judecată de Faulkner Literary Rights pentru că personajul principal din Midnight în Paris, jucat de Owen Wilson, folosește o frază din „Requiem for a Nun”. Judecătorul dă cîștig de cauza lui Sony spunînd, în primul rînd, că e posibil ca filmul să fi ajutat vînzările cărților lui Faulkner și în al doilea rînd că a fost folosită o porțiune minusculă din roman – doar nouă cuvinte. Nu știu cîți bani pretindeau moștenitorii lui Faulkner pentru fraza „Trecutul nu moare niciodată. Nici măcar nu e trecut.” În cazul acesta, acuzația mi se pare de domenul nesimțirii, cum personajul lui Woody Allen spune cît se poate de clar că fraza îi aparține lui Faulkner!
În fine, un alt exemplu interesant are loc în 2009. Un autor suedez scrie un roman în care își imaginează ce s-a întîmplat cu personajul lui J. D. Salinger din „De veghe în lanul de secară” spre bătrînețe. Intriga, care începe cu Holden Caulfield fugind dintr-un azil de bătrîni, se putea citi în romanul-sequel „60 de ani mai tîrziu: Venind din lanul de secară.” Salinger îl dă în judecată pe suedez. În 2011 Curtea stabilește schimbarea titlului și interzicerea vînzării acestei cărți în SUA și Canada pînă cînd „De veghe în lanul de secară” va intra în domeniul public.
Adică pînă în 2085!
Bibliografie:
https://en.wikipedia.org/wiki/2020_in_public_domain
https://www.mentalfloss.com/article/50462/one-books-8-literary-lawsuits
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Unde se invata despre piraterie web? :-) Am vazut si eu Midnight in Paris, la vremea respectiva nici nu m-am gandit la asa ceva, iar in cazul lui Salinger pare cam exagerat sa i se schimbe titlul etc, cand toata lumea vedea ca e alt autor, adica vrei sa citesti doar Salinger, nu citesti ce-a scris suedezul. E adevarat totusi ca intr-un fel se foloseste de faima unui autor cunoscut ca sa atraga. Si la „Pe aripile vantului” a aparut o continuare de altcineva :-)
Nu stiu.. eu in 1999 am primit notificare in numele Metallica (atunci cind au dat in judecata mai multi) pe motiv ca le piratasem un album pe Napster. Pe urma au lasat-o balta ca pierdeau popularitate ca formatie. Lectia doi e ca te obliga sa inveti de fals IP :)
Bine.. pt muzica intre timp a aparut youtube. Mai era un site dintr-o tara nordica si iti convertea orice link de pe youtube in MP3 si ti-l salva in laptop.
De ex nu m-am prins niciodata cum functioneaza Scribd. Citeodata intru liber, citeodata imi cere sa platesc abonament.
La „pe aripile vintului” chiar editura a organizat concurs de continuare. Asa ceva cum au facut aia de la INXS sa-si gaseasca nou solist :) Asa ca acolo era totul ok, editura avea drepturile de proprietate si faceau ce aveau chef.
Merci de semn..
Interesantă elaborare! Îmi puneam și eu adeseori întrebarea obsesivă, de ce pe piața literară bombardăm cu scriitorii anilor 1880-1890. Ca să iei un premiu Nobel pentru literatură, trebuie să ți se permită să-l iei, deschizându-ți-se cu bună intenție pregogativele cu mult timp înainte, și cu toate astea, nu înseamnă că ești cel mai bun scriitor de pe fața pământului. The catcher in the rye – ni se tot amintea de această lucrare la lecțiile comuniste de engleză. Sunt covins că relevă o ctitorie filosofică, dar pe atunci, prin clasa a noua, nu mă gândeam la filosofie, ci la mâncare! Aprecieri pentru sinteză!
O lege care-i protejează, discreționar, mai mult pe profitorii de fapt ai autorilor de drept.
Deoarece sunt sigur, în proporție de 100%, că nu voi lăsa ca moștenitre niciun fel de venituri din drepturi de autor, mi-ar place să nu existe acest soi de legi, astfel încât urmașii mei (și ai altora ca mine, de ordinul miliardelor) să profite necondiționat de patrimoniul cultural al omenirii, realizându-se astfel și acel deziderat al răspândirii juste a tuturor operelor sau capodoperelor, indiferent de sursa sau perioada furnizării lor la clientela universală, singurul criteriu de promovare și apreciere rămânând doar valoarea intrinsecă a acestora.
O utopie, desigur.
Waitaminute! Că m-am pierdut la un moment dat.
Adică drepturile de autor devin disponibile pentru întreaga operă a autorului la 70 de ani după ce el moare, sau fiecare operă în parte a autorului devine disponibilă la un anumit timp după ce a fost publicată pentru prima dată?
@ Pavel Da, e destul de incurcat.. cel mai bine e sa o iei din tabel in functie de tara in care te afli. La Canada scrie „50 years from publication or 75 years from creation, whichever is shorter.”
La Franta scrie Life + 70 years (except posthumous works published after this term) si la fel e si in State.
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries%27_copyright_lengths
Interesant articol, amuzante exemplele de abuz, cu Woddy Allen / fraza din Faulkner şi cu autorul suedez / personajul lui J.D. Salinger.
Ce înţeleg eu e că în prezent copyrightul pentru orice operă literară se termină la împlinirea a 70 de ani de la moartea autorului (exemplele cu cărți semnate de Hemingway & F.S. Fitzgerald tot asta spun). In text apare o singură dată durata de 75 de ani, dar cred că-i un typo.
Merci, Florin, asa e 75 ar trebui sa fie 70. In rest cum i-am raspuns si lui Pavel mai devreme: tabelul pe tari.
Bineinteles, internetul si the free access o sa faca totul in curind o mare gluma. O sa ajungem sa downloadam un Terra de parti in pdf intr-un sfert de ora. Ne va lua mai mult timp sa alegem ce merita citit decit cititul propriu zis.
Nu m-a interesat niciodata problema drepturilor de autor in mod direct. Stiu insa ca exista o mare problema (sau a fost pana acum 2-3 ani, poate s-a mai schimbat ceva intre timp) cu partiturile operelor lui George Enescu, deoarece drepturile de publicare le detin doua edituri franceze pentru cea mai mare parte a operelor compozitorului. Majoritatea filarmonicilor romanesti intampina mari probleme cu procurarea partiturilor, editurile franceze fiind interesate sa publice doar o anumita cantitate minima, altfel nu este rentabil. Astfel, in afara drepturilor de autor, filarmonicile trebuie sa plateasca sume consistente pentu partituri. Este unul dintre motivele pentru care, culmea, Enescu se canta destul de putin in Romania. Este o chestiune legata de lipsa de respect a autoritatilor noastre fata de patrimoniul cultural national, care nu este unul de neglijat. Desi artistul roman cel mai cunoscut peste hotare, probabil ca ramane Brancusi. Nici nu mai stiu ce s-a intamplat cu statuia aceea pentru care la un moment dat se facea colecta publica acum cativa ani. In schimb la Smithonian, cele patru sculpturi si o schita in creion ale artistului sunt la mare cinste. Este un loc in care, atunci cand am spus ca sunt roman, ghidul si paznicul salii m-au privit cu respect si admiratie, mai ales cand le-am spus ca locuiesc la 150 km de locul de nastere al sculptorului.
Intr-adevar, e un subiect care nu ne afecteaza direct. La fel ca si patentele, drepturile de proprietare sint subiecte mai intilnite in tarile foarte dezvoltate si care investesc mult in inovatie. De exemplu la serviciul de patente canadian se tot angajau oameni pentru ca datorita puzderiei de patente durata unui raspuns era nepermis de lunga. In ce ma priveste stiu doar senzatia de regret pe care am avut-o cind revista Iocan mi-a publicat o povestire si in contract scria ca timp de cinci ani drepturile de proprietate sint ale lor. E ciudat sa scrii o poveste sau un roman si sa afli la un moment dat ca nu-ti mai apartine. Daca publici un roman cu o editura, automat (in afara de cazul in care nu ceri o clauza in contract) iti pierzi si drepturile de autor pe traducerile in alte limbi. Nu stiu dar pentru un tiraj de 1000-2000 de carti mi se pare ca autorul pierde disproportionat de mult. Bine, vorbim aici mai mult de potential.. de cele mai multe ori de fapt nu se pierde nimic cum nu se materializeaza mai nimic :)
Din pacate Enescu (sau opera lui) a avut de suferit datorita vechii probleme numita „lipsa de promovare”. La cit e de mare, Enescu ramine cvasinecunoscut si daca intreb in Canada e mai posibil ca oamenii sa stie de Gheorghe Zamfir (pe care acum niste ani l-am auzit in difuzoarele unui mall, eram in Zellers – intre timp si astia au dat faliment). Pare incredibil ca Zamfir sa fie mai cunoscut decit Enescu dar cariera lui nu a fost intrerupta de doua razboaie si probabil a avut parte de un mai bun PR. Cred ca si dpdv material Zamfir sta incomparabil mai bine, cum Enescu, in ultimele luni de viata la Paris ajusese de isi vindea partiturile si pina la urma chiar si vioara. Foarte trist.. Dar am mai scris undeva: la romani ca sa fii cu adevarat laudat de toata lumea (neinvidiat de nimeni) mai intai trebuie sa mori :)