Exalare, de Ted Chiang

E amuzant cum am ajuns să-l citesc pe Ted Chiang. Acum o lună. Dintr-o listă imensă de nume ale unor autori „de succes”, mă uitam doar la cei de care nu auzisem în viața mea. Am selectat vreo patru (printre care și Chiang) cu gîndul ca într-un viitor apropiat să încerc să cumpăr ceva de ei. Apoi am făcut o căutare google cu numele lui și am aflat că are la activ patru premii Nebula, patru Hugo și patru Locus. În plus, scenariul filmului Arrival e după o povestire de-a lui. Nu se mai punea problema să-l „amîn” nici cu o zi!

Ultima lui carte (a scris doar două) care conține nouă povestiri complet diferite, a apărut în 2019 iar traducerea în română, Exalare, în 2020 la editura Nemira.

După mine, proza lui Ted Chiang reprezintă ce are mai bun de oferit literatura science fiction, dar ea nu trebuie citită doar de iubitorii de science fiction pentru că există aici, în Exalare, un teren comun cu literatura obișnuită: poveștile lui au suflet și umanitate ce depășesc cadrul SF-ului tipic.

Unele din povestiri sînt de-a dreptul filozofice și aici trebuie să menționez „Omphalos” (grecescul pentru „buric”), scrisă din perspectiva unei arheoloage care se declară a fi om de știință ce-și desfășoară activitatea de cercetare în domeniul găsirii dovezilor Genezei. Și dovezi sînt destule pentru că acțiunea se desfășoară în zilele noastre, numai că avem de-a face cu un „prezent” modificat (sau cu așa numita „realitate alternativă”). Așa că Dorothea Morrell urmează să vorbească la o conferință științifică despre arbori primordiali și fosile de scoici preistorice din perioada Genezei. Dovezile că lumea a fost creată de Dumnezeu sînt cît se poate de clare: la trunchiurile fosilizate ale arborilor primordiali inelele anuale de creștere dispar la un moment dat, cum înainte ca lumea să fie creată (de divinitate) nimic nu exista. Primii oameni, primii arbori și primele scoici au fost create de Dumnezeu din neant și de altfel, în realitatea alternativă din universul Dorotheei, există niște mumii descoperite în deșertul Atacama ale „oamenilor primordiali” – acei oameni făcuți de Dumnezeu (și nu născuți), astfel că nefiind necesar un cordon ombilical, acelor mumii le lipsesc buricele.

Pentru că pe trunchiurile acelor copaci, există un punct de la care inelele de creștere se opresc. Numărînd înapoi dinspre prezent, cel mai vechi inel de creștere s-a format acum opt mii nouă sute doisprezece ani. Nu există inele de creștere înainte de asta, le-am spus, pentru că acesta este anul cînd Tu, Doamne, ai creat lumea. În centrul fiecărui copac al acelei ere se găsește un cerc perfect din lemn omogen, clar, și diametrul ariei fără cercuri indică mărimea copacului la momentul Creației. Aceștia sînt copacii primordiali, creați direct de mîna ta și nu crescuți prin sădire. Le-am spus că absența inelelor de creștere în secțiunile acelor copaci sînt la fel de semnificative ca inexistența buricelor la mumiile din Atacama.

Fără să divulg mai mult, povestea e superbă, scrisă după toate regulile artei – o adevărată „delectare intelectuală”. După părerea mea ar trebui să fie lectură obligatorie atît pentru credincioși cît și pentru atei.

După ce am terminat-o de citit m-am întrebat de unde oare i-a venit ideea acestei povestiri?  (Am obiceiul ca atunci cînd îmi place o carte să caut mai multe despre autor, incluzîndu-se aici lecturarea de interviuri și a altor recenzii, etc). Ei bine, în 1857 un om de știință englez, Philip Henry Goose chiar scrie o lucrare în care încearcă să împace Geneza cu descoperirile științifice ale acelor vremuri. Așadar este un text cum ar fi fost el scris de Philip Henry Goose dacă acesta ar fi trăit în 2020. Dar adăugați aici sarcasmul (în stare latentă) și implicațiile filozofice, ramificațiile gîndite de Ted Chiang pentru secolul nostru.

Ideile dezvoltate de Ted Chiang sînt cu totul și cu totul originale, mai mult, el este un creator de noi domenii în SF – cum pînă la el nu am citit povestiri ce juri că sînt luate copy/paste din „1001 de nopți” dacă autorii anonimi din Evul Mediu s-ar fi gîndit la vremea respectivă la proza SF. De fapt, cu un astfel de stil s-a lansat în 1990, anul publicării povestirii „Turnul Babilonului”.

În Exalare, Ted Chiang continuă cu cîteva povestiri de acest gen. În „Neguțătorul și poarta Alchimistului” e vorba despre un portal de trecere din prezent în trecut, doar că „făuritorul de porți” poate face unele mai simple, cu care te întorci în trecutul recent de acum cîteva secunde sau unele mai complicate pentru a reveni cu zeci de ani înapoi.

Bashaarat și-a introdus brațul prin cerc prin partea dreapta, dar nu a ieșit nimic prin stînga. În loc de asta, a fost ca și cum brațul era secționat de la cot iar el își flutura ciotul în sus și în jos și după acceea l-a scos afară intact.

Nu mă așteptasem să văd un om învățat ca el să facă un truc de magie, dar fusese bine realizat și am aplaudat politicos.

– Acum așteaptă un moment, a spus făcînd un pas în spate.

Am așteptat observînd atent, un braț a ieșit afară din cerc prin partea stîngă, fără ca un corp să-l susțină. Mîneca pe care o purta se potrivea cu cea a robei de pe Bashaarat. Mîna a fluturat un sus și în jos apoi s-a retras înapoi în cerc pînă cînd a dispărut.

Primul truc mi se păruse o pantomimă inteligentă dar acesta din urmă îmi păruse mult superior pentru că piedestalul și cercul erau clar prea înguste pentru a putea ascunde un om.

– Foarte inteligent! am exclamat.

Fără să traduc prea mult pentru a vă demonstra (eu am cartea în engleză), trebuie să mă credeți pe cuvînt: dialogurile merg strună. Scriitorul este destul de apt pentru a realiza personaje credibile, care evoluează și se transformă sub ochii noștri, cum se întîmplă în cea mai lungă dintre povestiri: „Ciclul de viață al obiectelor de software”.

Aici avem de-a face cu o lume virtuală, gen Second Life, în care se pot crea avatari și personaje luate și construite de la zero. Personajele virtuale au la început comportament de copii nou-născuți. Totuși ele se comportă ca niște forme de AI care procesează intuitiv informația apoi tot ele singure își corectează erorile, își dau propriul feedback și aleg de capul lor cea mai bună opțiune. Cu alte cuvinte, în timp, își formează o gîndire proprie și un set de valori pe care tu, ca proprietar o poți influența dînd răspunsuri bune sau mai puțin bune. Cînd nu e mulțumit atunci AI singur realizează că ceva îi lipsește – o anume informație care ar conduce la o decizie și mai corectă. Ca o ființă umană. Mai tîrziu în povestire, realizatorii programelor creează opțiunea ca aceste programe ce formează entitățile AI în jocul gen Second Life, să poată „evada” din virtual în real cu ajutorul unor “costume” de roboți. La început roboțeii sînt asemeni unor copii neștiutori și naivi dar pe măsură ce cunoașterea lor evoluează, și dorințele lor se schimbă. Mentorii lor sînt puși în dileme din ce în ce mai complicate iar problemele de etică sau moralitate sînt ceea ce ține povestea palpitantă.

Genul de povestiri SF ale lui Ted Chiang ar trebui să se numească “SF intelectual”. Tehnica lui constă în a introduce o singură idee sau paradox apoi de a-l dezvolta și dramatiza. Poate cu excepția poveștii scrise din perspectiva unui papagal inteligent. În cazul acesta povestirea nici nu este SF. Chiang doar a citit în National Geographic despre studiul real asupra lui Alex, papagalul antrenat de o psiholoagă în domeniul inteligenței animalelor. Alex cel real ajunge să comunice la nivelul unui copil de cinci sau șase ani (https://en.wikipedia.org/wiki/Alex_(parrot).

Exalare are pe Goodreads patru stele din cinci.

Eu i-aș da nouă din zece.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.