Rucsacul

– Cine sună-n halul ăsta? Deschideți voi, se aude mama din bucătărie.

Mă ridic și ies din cameră. Pe hol, tata vine și el.

– Ce dracu?…

Ajung primul și deblochez yala.

– Dă-te, bă! dă buzna Matei.

Mă împinge la perete și fuge în bucătărie. Lasă în urmă picături mari de sânge. În spatele lui e doamna Manuela, de la parter. Clatină din cap și-și ține mâinile la gură. Sunt stropi de sânge și pe etaj. Se înșiră de la ușa noastră la lift.

– Matei! țipă mama.

Tata se repede și el în bucătărie.

– Matei, ce-ai făcut, tată?

Intru după ei. Doamna Manuela se oprește-n ușa bucătăriei.

– L-au bătut unii, tovară’… domnu’ doctor! Trei derbedei, adineauri. Chiar aici, în fața blocului, i-am văzut pe geam. Chemați miliția, domnu’ Munteanu!

Matei stă aplecat peste chiuvetă. Încearcă să-și spele sângele de pe față. Încă nu s-a oprit apa, e abia șase. Matei tușește și scuipă. Își aruncă fesul cu Petrolul pe jos.

Mama îi ia fularul, iar tata îl ajută să-și scoată scurta de fâș. Mâneca dreaptă și un buzunar sunt rupte. Pe cealaltă mânecă, matricola e aproape smulsă. Mama ar vrea să-l atingă, ba pe frunte, ba pe obraz. Își retrage mereu mâna, speriată.

– Ce-ai făcut, Matei? Ce-ai făcut?

– Adu-mi toate alea, o întrerupe tata. Și tu, fă loc pe masă, îmi zice.

Adun tezele lăsate de mama. Nici jumătate nu sunt corectate, iar o să stea până la două. I le pun în sacoșa verde de pânză. Cana de ceai i-o pun pe bufet, iar ochelarii și stiloul cu cerneală roșie în geantă, pe spătarul scaunului.

Tata ține o mână pe umerii lui Matei, iar cu cealaltă îl spală pe față și pe gât. Sângele îi curge printre degete. Stropii sar pe farfuriile din uscător.

– Dă-mi un prosop curat!

Deschid sertarul de jos și scot tot teancul.

Mama se-ntoarce cu o cutie mare și grea în care tata are de toate, de la spital.

Matei se așază încet pe scaun. Are arcada stângă spartă. Sub fâșiile de piele răsfrânte se zărește stratul de grăsime din care sângele țâșnește negru. Ochiul stâng e aproape închis, celălalt e plin de lacrimi. Obrajii îi ard, respiră greu și-i curge nasul. Buza de jos i-e crăpată. Matei și-o cercetează cu limba.

– Las-o, zice tata. Ai răbdare! Hai să scoatem uniforma și cămașa. Cravata unde ți-e?

Matei arată cu capul spre rucsacul aruncat pe jos.

– Nu mai purtați voi cravată, nu? Sunteți șmecheri de-a doișpea…

– Sandule, nu vezi în ce hal e? spune mama.

Tata n-o bagă în seamă. Desface concentrat spirtul și apa oxigenată și agită flaconul de Rivanol. Îl curăță fără grabă pe Matei. Bucățile folosite de tifon și vată le aruncă în chiuvetă.

 

 

– Chemați miliția, domnu’ doctor. Nu se poate așa ceva, spune doamna Manuela.

– Dar ce s-a-ntâmplat, doamnă? Ce Dumnezeu s-a întâmplat? spune mama.

– Doamne, doamne… Mă uitam și eu pe geamul de la bucătărie. Ce să fac, femeie bătrână. Acum, iarna, numai acolo stau. Cât sunt gaze, le țin aprinse. Și-am văzut că vine băiatul. De la liceu, mamaie, nu-i așa? Și după colț, de la fabrică, ies unii. Eu am crezut că-s prieteni, că băiatul s-a oprit. Nu știu ce-au vorbit, că odată sar ăia pe el! Doamne, doamne! Și încep să dea-n el și cu mâinile, și cu picioarele. Voiau să-i ia ghiozdanul. Trăgeau de el, trăgeau de el… Dar băiatul, nimic! Uite-așa ținea de ghiozdan! Și dădea și el. Cu picioarele, cu capul… Dar ăia, trei găligani. Am deschis geamul să strig la ei. Lăsați, mă, derbedeilor, băiatul! Lăsați, mă, băiatul, că chem miliția! Și-a ieșit și Simion de la unu la balcon. Bă, lăsați băiatul, bă! Și ei s-au speriat de gura noastră… I-au mai dat un brânci și-au fugit. A căzut băiatul cu capul de ciment! Cu ghiozdanul în brațe. Vai de capul lui! Da’ s-a ridicat și a intrat în bloc. Eu am ieșit pe scară, l-am prins la lift. Am zis să vin cu el. Dacă nu erați acasă? Da’ bine că sunteți, domnu’ doctor. Păi dacă la noi, în Ploiești, oraș mare, se-ntâmplă d-astea… De ce, mamaie, nu le-ai dat ghiozdanul? Te lăsau ăia-n pace.

– E Adidas, intervin eu, din Germania, de la…

Tata mă oprește din priviri.

– Du-l în cameră, îmi zice arătând spre rucsac. Ia și hainele astea. Pune-le în ligheanul mare, cu dero, la-nmuiat. Să nu rămână pătate.

– Nu ne mai ajunge apa dacă le pune în ăla, zice mama. Mai umplu niște oale.

Iese și o aud pe hol cum izbucnește în plâns.

Duc rucsacul lui Matei în camera noastră. E prăfuit, dar întreg. Dacă-l șterg bine, e ca nou. E din piele neagră, groasă, iar scrisul și dungile sunt albastre. La al meu sunt verzi. Fermoarele sunt din metal vopsit tot în negru, cu dinți mari, solizi. Se închid perfect. Nu mai are nimeni rucsac ca ăsta, doar Matei și cu mine, în tot orașul.

În baie, mama pune o oală sub robinetul de la cadă. Apa abia mai curge. Deschide și furtunul de la duș în altă oală.

Pun cămașa și sacoul lui Matei în ligheanul mare și iau detergent din cutia albastră. Amestec cu mâna, dar apa e ca gheața. Nu iese nici un pic de spumă.

Mama își suflă nasul cu hârtie igienică. Suspină, mâinile îi tremură. Se șterge la ochi. Aștept lângă ea, la chiuvetă, vreau să mă spăl pe mâini. Privirile ni se întâlnesc în oglindă. Mama mă mângâie. Anul ăsta m-am înălțat, îi ajung la umăr.

În bucătărie, tata a terminat. Matei are fața plină de plasturi. Ochiul stâng îi e acoperit complet de pansament. Respiră normal, iar obrajii nu-i mai ard. Îmi face cu ochiul nepansat.

– Unde-ai dat cu capul de ciment? îl întreabă tata.

Matei își duce mâna la cap, în spate, puțin în dreapta. Tata-I ia de bărbie:

– Ține capul fix. Uită-te după degetul meu. Ai amețeli? Îți vine să vomiți?

Ochiul lui Matei se mișcă dintr-o parte în alta.

– Ce zi e azi? continuă tata.

– Joi, zice Matei.

– Bă!

– Miercuri, tovarășu’ doctor, miercuri! N-am nimic la cap.

– Poți să stai în picioare?

Matei se ridică.

– N-am dat așa tare de ciment. Nici nu mă doare. Da’ mi-e frig.

Caloriferele sunt sloi. Matei își încrucișează brațele pe bustul gol. Nu poartă niciodată maieu. Nici tata. Mama mai cumpără doar pentru mine. Dar la anul intru la liceu și jur că n-am să mai port nici eu.

Mama intră cu un lighean și o cârpă.

– Am pus oalele să se umple în baie.

Are ochii roșii. Lasă ligheanul și-l ia în brațe pe Matei. E înalt, mama poate să-și țină capul pe pieptul lui.

– Ce ne facem, Sandule? Unde-o să ajungem?

Îl sărută pe Matei. Afară, deja s-a întunecat.

– Au! face Matei. Mâna…

– Te doare și mâna? zice tata.

Începe să-l palpeze peste tot. Încheieturile, brațele, umerii, coastele.

– N-ai nimic rupt. Unde te doare?

Matei îi arată încheietura dreaptă.

– Parcă mă durea dinainte. Poate e de la fotbal.

– Hai să chemăm miliția, spune mama.

– Ce să facă miliția? spune tata. Crezi că de asta le arde lor?

– Poate te cunoaște vreunul de la secție. Te știe lumea în oraș, ești doctor la Județean. Poate ne ajută…

– Să ce? Mai bine, hai să strângem aici. Tu, du-te și întinde-te puțin, îi spune tata lui Matei.

Mama se reazemă de perete.

– Ce facem cu copiii ăștia?

Doamna Manuela clatină din cap:

– Eu am plecat…

– Sărut-mâna, doamnă, mulțumim, spune tata. Sănătate!

Mama o ia de braț și o duce spre ușă.

– Luați-o pe scări, că acum taie ăștia curentul. Să nu rămâneți în lift.

Mă duc cu Matei în camera noastră. Cum intră, se uită să vadă unde i-am pus rucsacul. Îl ia de pe fotoliu și se așază pe pat.

– Nu te îmbraci? îi zic.

– Dă-mi și mie hanoracul, îmi răspunde.

Îl iau din dulap și i-l arunc.

– Mișto, nu? zice Matei, arătând cu capul spre o carte de pe pat.

E almanahul Anticipația, deschis cu fața în jos, cum l-am lăsat. A apărut acum, în noiembrie. Matei l-a cumpărat ieri.

– Abia l-am început, zic. Am avut mult la mate.

Coperta almanahului e ilustrată cu o stație spațială. Are o puzderie de lumini, iar în jurul ei orbitează vehicule și astronauți. Lustra cu un bec se reflectă în cartonul lucios. Paginile netede încă miros a tipar.

– Chiar au fost trei, să mori tu? îl întreb.

– Puteau să fie și zece, răspunde Matei.

– De ce n-ai lăsat rucsacul? Ne mai trimitea tanti Nina. Sau ți-l dădeam pe al meu.

Matei tace. Își trage cu grijă hanoracul pe cap. Nu vrea să-și atingă bandajele.

– Ți-l dădeam, serios. Ce dacă e cu verde?

– Să citești Sfârșitul eternității, zice Matei.

Mă așez la celălalt capăt al patului.

– O să citesc tot.

– Nu te grăbi.

Își deschide rucsacul. Un teanc de cărți și caiete se revarsă pe pat. Matei caută printre ele penarul de vinilin în care își ține cele două stilouri și creioanele. Nu scrie niciodată cu pixul. Scoate stilourile și le verifică, nu curge nimic, par întregi. Din buzunarul din față scoate trei casete audio, toate cu carcasele sparte.

– Futu-i, face Matei.

Bagă iar mâna în rucsac și scoate carnetul albastru. Îl știu bine, e plin cu desene în creion. Matei îmi arată mereu când face unul nou. Din carnet, scoate un plic. E mic, seamănă cu cele în care primește mama mărțișoare. Nu scrie nimic pe el.

– De la cine e? îl întreb.

Matei nu răspunde. Buza i s-a umflat rău. Deschide plicul cu grijă și scoate o pagină dictando împăturită în patru. Ochiul nebandajat i se însuflețește.

Deodată, intră tata. Vrea să spună ceva, dar se oprește. Matei dă să ascundă biletul, însă tata l-a văzut. Se uită la bilet, apoi la plic și la rucsac. Ochii-i zâmbesc.

– Îmbracă-te, îi spune lui Matei după câteva clipe. Mergem la spital să te cos.

Se răsucește să iasă, dar adaugă din ușă către mine:

– Vii și tu? Hai, că mergem cu mașina.


3 comments

  • Bun venit pe LiterNautica, Alin!
    Textul tău mi-a plăcut foarte mult. Simplitatea frazelor transmite într-un mod condensat cadru, trăsături psihologice ale personajelor și atmosferă. Și cu toate că e scris în acest mod simplu și condensat, totodată textul transmite neîncredere: autorul știe mai multe decât scrie și lasă indicii în text și pentru cititor, doar dacă ochiul acestuia va fi destul de perspicace să le detecteze.
    Îmi plac genul acesta de texte care solicită implicarea cititorului și țin ascunsă cheia rezolvării misterului până la final (și dincolo de el). Sper să citim și alte povestiri de ale tale cât mai curând. Spor la scris!

  • Și eu îți spun bun venit , Alin. Eu cred că bilețelul era de la o fată și Matei nu putea renunța în ruptul capului la el. În textul tău totul e în mișcare, personajele sunt vii, dialogurile naturale și frazele concise. Descrii sumbra perioadă a comunismului. Tot timpul cititorul crede că Matei nu a vurt să renunțe la rucsacul de firmă primit din Germania care era o raritate pe vremea aceea și la sfârșit află că nu e așa. Mi-a plăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *