Căderea

l

Și anul acesta vor cădea o mulțime de copaci! Prea subțiri, luați de vântul prea puternic, vor fi doborâți în toamnă, sau poate chiar mai devreme, dacă vara va fi destul de generoasă în furtuni. Copacii rupți de vânt vor fi răspândiți oblic printre puținii vecini rămași în picioare. Înainte să cadă, arborii își vor căuta locul potrivit rezemându-se de coroanele dimprejur. Va fi ultima lor încercare de a rămâne în picioare, ca cea a unui suferind leșinând care, în cădere, se agață de persoanele din jur. Geometria naturală a copacilor va fi iarăși întreruptă brutal, distanțarea lor riguroasă dictând spațiile căderii, trunchiurile perfect verticale repetându-se, trunchiurile perfect verticale repetându-se, trunchiurile, repetându-se. Vertical l l l l l l l / / / __  __  __.

Când de pe drumul ce șerpuiește gropește printre pădurile din ce în ce mai rare ale țării noastre se pot observa versanți întregi de munte cu arborii culcați la pământ, rupți, smulși sau tăiați, unui inginer al direcției silvice precum Iustin Klein i se pune un nod în gât. Acesta oftează dezamăgit privind contemplativ. Pădurile pe care Iustin le cercetează sunt protejate prin lege, dublată în ultimii ani de reguli europene. Fiecare arbore doborât este o fractură în ecosistem și poate provoca daune ireversibile. Este nevoie de câteva minute pentru a tăia un trunchi; de zeci de ani pentru ca trunchiul să se dezvolte până la o anumită grosime.

Gândindu-se la toate acestea, inginerul Iustin Klein simte că îl cuprinde indignarea, De ce au căzut toți brazii de pe versantul ăla, îl întreabă pe cel aflat la volanul mașinii în care călătorește, Care, întreabă cel chestionat, Acolo, pe lotul lui Grădinaru, la dreapta, indică Iustin cu arătătorul. Șoferul aruncă o privire fugitivă spre dreapta, apoi continuă să conducă ocolind cu atenție fiecare groapă. Cum să ții și tu o mașină bine, când drumul e de-așa natură? – întreabă el. Iustin îi aruncă o privire încruntată, Ce legătură are asta cu ce te-am întrebat, Niciuna, băi frate, ce mă iei așa, Păi, fiindcă eu îți pun o întrebare, iar tu o ocolești, Ce vrei să-ți răspund, ce știu eu de ce-au căzut brazii, Nu știi de ce au căzut copacii pe care i-ai inventariat, Da ce ai, băi Iustine, ești de la poliție, ce mă tot chestionezi, Te-ntreb simplu, Mariane, că știu că tu ai fost în control pe lotul lui Grădinaru, ce te țipi așa la mine, ori nu-i adevărat, Păi mă enervezi, băi, cu întrebările tale tâmpite, Mariane, întrebarea nu e tâmpită, e foarte simplă: te întreb și eu, care sunt un coleg mai la început de drum, după părerea ta de inginer silvic cu mai multă experiență, de ce crezi tu că au căzut toți copacii pe versantul ăla… Și ce vrei să-ți răspund eu la asta, îl întrerupe Marian, O explicație, dă-mi o explicație, Au căzut ca să se mire proștii, băi Iustine, o fi fost vântul, ai auzit în viața ta de vânt, Eu de vânt am auzit, Mariane, dar nu am auzit ca vântul, chiar și ăla puternic, să doboare toți arborii în halul ăsta. Uite, asta nu se întâmpla, de exemplu, când eram noi mici. Și când mai cădeau vreo doi copaci pe an, păi era eveniment!

Iustin îl cunoaște pe Marian din copilărie. În adolescență, se plimbau vara cu bicicletele prin pădure. Urcau pe drumurile forestiere până în poienițele din vârf. De acolo admirau ore bune pădurile din jur. Atunci vântul nu dărâma arborii decât foarte rar, și niciodată în asemenea cantități. Mai cădeau unele fire, smulse cu totul din rădăcini, și atunci grupuri de tineri se urcau în munți cu bicicletele pentru a vedea ce se întâmplase. Era un eveniment rar, povestit apoi luni în șir în satele și comunele învecinate: A căzut un copac uite-așa de gros pe vârful cutare, Nu te cred, Dacă-ți zic, întreabă-l pe cutare și cutare, am fost împreună să-l vedem! Tinerii se adunau în jurul rădăcinii enorme, se așezau pe marginea gropii lăsate în urma căderii sau se cățărau pe trunchiul dărâmat. Vorbeau, fumau, beau alcool sau ascultau muzică la vreun casetofon cu baterii până când erau descoperiți de pădurarul care îi trimitea acasă avertizându-i să nu-și mai aprindă țigări în pădure și să nu mai intre în spații protejate.

Vântul ia pe sus tot ce-i iese în cale, spune Marian, păi tu n-ai văzut ce rafale au fost săptămâna trecută, Ce Dumnezeu, Mariane, ingineria e o meserie exactă, vântul nu ia pe sus o pădure întreagă niciodată, răspunde Iustin categoric, …sau o ia doar dacă s-au tăiat anumiți copaci de rezistență care, normal, odată ce sunt tăiați, compromit rezistența pădurii.

Iustin știe că pădurea se dezvoltă și în bătaia vântului, că își dispune arborii în așa fel încât să reziste și rafalelor puternice. Când pădurea se dezvoltă în contra rafalelor, ea crește mai rezistentă decât un codru situat într-o zonă păzită de furtuni. Dacă este lăsată să se dezvolte natural, – Iustin reia acest gând, dacă este lăsată să se dezvolte natural, în timp ce în minte i se derulează niște scene în care cineva taie trunchiuri de copac nemarcate, altcineva introduce un teanc de bani într-un buzunar, altcineva transportă mai multe camioane de arbori pe zi cu un singur aviz de circulație – apoi pădurea va ști cum să se protejeze de orice surpriză a naturii. Împletirea aceasta desăvârșită între condițiile naturale de dezvoltare și dezvoltarea efectivă a plantelor îl fascinaseră pe inginerul silvic Iustin Klein încă din perioada facultății. În lucrarea sa de licență despre codrii din regiune vruse să includă și un capitol intitulat Inteligența naturală a plantelor: direcția de creștere a trunchiurilor de rășinoase, însă fusese sfătuit de către coordonator să-l excludă, pentru că nu adopta un punct de vedere posibil de susținut prin argumentare științifică. Noi nu facem poezie aici, Iustine, îi spusese profesorul după ce trasase un X roșu în dreptul titlului capitolului. Ingineria e o meserie exactă!

Mașina trage pe dreapta pe o insulă de pietriș și frânează brusc derapând. Vocea lui Marian se aude ca un motor de drujbă abia pornită, Coboară din mașină, spune el, Poftim, Coboară din mașină, Ce ai, Mariane, cum să cobor, Așa cum auzi, coboară din mașina mea! Iustin rămâne locului neștiind cum să reacționeze. Marian îl împinge în timp ce-i deschide portiera. Nu pot să cobor, băi Mariane, cum dumnezeu ajung eu la muncă, Nu e problema mea, Și ce-i zici șefului dacă mă lași în mijlocul pădurii, doar știe că am venit încoace împreună, Mă doare-n cur pe mine de șef, am zis să cobori din mașină, ori nu înțelegi românește? Iustin închide portiera. Nu cobor din nicio mașină, băi Mariane, poți să mergi înainte, că am înțeles, Ce ai înțeles, bă, ce ai înțeles, răcnește Marian, Am înțeles că te-ai băgat în afaceri dubioase, și normal că acuma te deranjează să vorbești despre asta. Urmează o pauză de câteva secunde. Vântul umflă coroanele înfrunzite ale stejarilor. Frunzele foșnesc întrerupând liniștea dimineții. În depărtare se aude motorul unei drujbe. Marian caută în torpedo și scoate un pachet de țigări început. Își aprinde una și trage adânc din ea de câteva ori. Deschide geamul din stânga și aruncă fumul afară cu iritare. Deschide radioul. Învârte butonul volumului spre maxim. Apoi începe să vorbească aproape de urechea lui Iustin.

Măi omule, de când ne cunoaștem noi, întreabă el aproape șoptit, Ce legătură are asta cu…, Răspunde, băi, la întrebare, care zici că alții nu răspund la ale tale, Ce vrei, mă, să-ți răspund, că ne cunoaștem dintotdeauna, de mici, de când ne jucam în drum împreună, Așa, Iustine, deci de mici ne cunoaștem, da? Marian mai trage un fum și îl expiră pe geamul deschis al mașinii. Acum te mai întreb ceva, și răspunde-mi sincer, că nu s-a întâlnit hoțul cu prostul: de ce te-ai făcut, băi, tu, inginer la Direcția Silvică? Iustin Klein reflectează pentru un moment. Nu s-a întrebat niciodată asta. Nu are un răspuns pregătit, așa că încearcă să recapituleze ce îi place mai mult la munca sa. Apoi răspunde, Pentru natură. Marian izbucnește într-un râs necontrolat. Ce natură, băi, nebunule, Mediul, mă, mediul verde, aerul curat, natura, îmi place natura de când eram mic. În plus, am o legătură personală cu copacii, mi se trage de la tata, de la lemnul pe care-l meșterea el la tâmplărie. Îmi place mirosul lemnului, mirosul pădurii…, Băăăi drogatule, strigă Marian aproape de urechea lui Iustin, ești prost, sau te faci? Iustin îl privește nedumerit. Măi omule, eu te credeam inteligent, dar văd că ești prost tare, De ce, mă rog, mă faci prost, băi Mariane, Că ești, mă, ești prost rău, și hai că-ți spun și de ce, Chiar luminează-mă, hai, de ce? Marian aruncă chiștocul de țigară după ce îl apasă până la stingere în portiera mașinii. Abia te-ai însurat, este, Așa, și ce-i cu asta, Băăă, trezește-te la viață, ai nevoie în primul rând de-o mașină ca să-ți poți mișca curul în munții ăștia, ori vrei să călătorești mereu pe spatele altora? Apoi, cine-ți plătește ție rata la casă? Vrei copii? Păi sigur că vrei, da te-ai gândit ce le pui pe masă, cât te costă să-i dai la școală, Și eu, și Adela, muncim, Bravo, munciți, cu salariile astea… muncești tu douăzeci de ani și tot n-apuci să te bucuri de viață, Eu și Adela avem bani destui, dacă tot vrei să știi, și trăim bine, așa cum trăim, ne descurcăm, Vă descurcați, Ne descurcăm, Vă descurcați, Da, am zis că ne descurcăm, Bine, descurcați-vă atunci, descurcă-te, băi Iustine, da nu-i mai judeca tu pe ăia care nu reușesc să se descurce, Nu te descurci, Nu mă descurc, Nu te descurci, deci, Nu mă descurc, băi, ce vrei, nu mă descurc, Schimbă-ți locul de muncă, Da, sigur, e ușor e de zis, schimbă locul de muncă, Păi dacă nu consideri că ești plătit bine, ce altceva propui, Băi, eu nu propun, mi se propune, înțelegi? Marian face discret cu ochiul. Iustin înțelege foarte bine, însă răspunde, Nu înțeleg!

Motorul este repornit. Mașina se pierde în liniștea matinală. Foșnetul frunzelor nu se mai aude. Păsările ciripesc înspăimântate. Drumul urcă spre loturile protejate ale unui Parc Național. Pentru cei curioși, ne aflăm încă la o cotă joasă, însă în continuă urcare. Informația, la fel ca și numele localității, nu este importantă pentru desfășurarea acțiunii, nici pentru realismul povestirii. Nu vom descrie peisajul prea mult, pentru a nu fi nevoiți să intrăm în detalii. Altfel ar trebui să ne informăm, de pildă, asupra  florei și faunei caracteristice zonei?  Cu cât mai general scrie un autor, cu atât mai puțin s-a informat. Autorul nostru se află într-o situație de restriște economică, nu își permite să investească mai mult decât a făcut-o deja în documentare. De data aceasta nu l-a trimis pe teren nici măcar pe obișnuitul narator amator, așa că încearcă să închege ceva din puținele surse pe care le are la dispoziție. Puține, însă de primă calitate. Cititorul poate avea încredere! Cât despre narator, acesta s-a obrăznicit din ce în ce mai mult în ultima vreme și tot ridică onorariul pentru deplasare fără niciun fel de considerație pentru valoarea literară a unei opere, ce să mai vorbim de stimă pentru autor sau măcar înțelegere omenească? Ultimele sale cuvinte au fost, Cu literatura, mori de foame, mă duc să mă fac pădurar! După care și-a închis telefonul și s-a făcut nevăzut. Ce tupeu!

Marian spune, Ești încă la început, Iustine, ai să afli curând că nu tot ce zboară se mănâncă. Iustin nu răspunde. S-a hotărât să nu mai vorbească. Nu te lasă ei, continuă Marian, să fii corect. Ești prea mic să schimbi ceva. Sunt peste tot, ascultă-mă pe mine, la Ocolul Silvic e plin. Și Direcția Silvică de care aparținem noi, și care ar trebui să-i controleze pe ăștia de la Ocol, a-nceput încet-încet să se umple. E vorba de ordine de la ministru, înțelegi? Ăștia te distrug, bă, dacă vor! Și-apoi gândește-te mai bine, de ce să nu o faci, Iustine, când pot ieși bani frumoși? Fiecare cu partea lui, toată lumea e mulțumită. Nimeni nu poate demonstra nimic, până la urmă. Dacă pornește vreo anchetă, fii sigur că n-o să te caute pe tine, silvicultorul lui pește din comuna cutare, care ești prea mic să-i interesezi pe ei. Cât încă se mai poate, ascultă-mă pe mine, acceptă ce ți se oferă. Ți-o spun ca de la prieten la prieten, dacă vrei să fie bine, nu încerca să… Mai taci, bă, odată, îl întrerupe Iustin brusc: Hai să schimbăm subiectul!

Vorbesc o vreme despre vreme, apoi despre soțiile lor și despre viitori copii. Mașina urcă tot mai sus pe strada cu serpentine. Primele raze ale soarelui străbat încet printre ramurile brazilor. Două ciocârlii moțate se urmăresc traversând în zbor strada. Un cerb cu coarne uriașe se ascunde într-un pâlc rar de molizi, împiedicându-se de o cioată tăiată. O codobatură de munte, cu pieptul ei galben și coada enormă, traversează o poieniță din apropierea unui râu. Apa curge la vale clipocind. Pietre negre, grele, găunoase rămân nemișcate la fundul apei.

/

Mașina roșie se îndepărtează ridicând praful în urma sa. Inginerul Iustin Klein, cu o mapă în mâna stângă, un pix agățat de buzunarul de la piept al cămășii și aparatul de fotografiat la gât se îndreaptă spre o cabană înaintea căreia este parcată o mașină de teren. Un aparat radio se aude dinăuntru.

Inginerul bocănește într-un geam mic, prin care se văd doi bărbați așezați la o masă care beau dintr-o sticlă de tărie. Cei doi se ridică în întâmpinarea lui Iustin, Să trăiești, șefule, spune cel îmbrăcat în kaki, întinzând mâna. Pe cap are o șapcă cu un taur roșu încruntat, cu coarne albe, deasupra cărora scrie Chicago Bulls. Expresia taurului aduce cu expresia bărbatului. Iustin dă mâna cu el. Noroc, Relule, spune. Celălalt bărbat, îmbrăcat în negru, se îndreaptă deja spre mașina de teren. Nu s-a prezentat. Este înalt, are spatele lat și nu vorbește deloc. Iustin îl cunoaște din vedere. Știe că e angajat la firma de exploatare care s-a ocupat de răritură pe loturile lui Relu. Nu, mulțumesc, repetă Iustin, în timpul serviciului nu obișnuiesc, Ei prostii, ia o cinzeacă acolo, făcută de taică-miu la butoi, să vezi cum judeci mai limpede după aia, Nu, mulțumesc, în timpul serviciului nu obișnuiesc, repetă Iustin mai rar, Mă rog, cum vrei tu, îi răspunde Relu, poate nu te lasă doamna, Care doamnă, Păi… nevastă-ta, Ah, nu, nu e vorba de asta, Păi și-atuncea care-i treaba, ești religios, nu vă lasă să beți la voi, la catolici, Nu, nu-s religios, și oricum nu-s catolic. Cei doi bărbați se îndreaptă spre mașină. Pe locul șoferului s-a instalat deja bărbatul în negru, cu o mină posomorâtă. Păi nu ești tu sas de ăla, Păi sunt, dar nu suntem catolici, Ah nu, păi și ce sunteți, Evanghelici luterani, Aha, i-auzi, eu oricum știam că sașii beau de sparg, de acolo și vorba că i-a furat luleaua neamțului, o știi? Pădurarul Relu râde înfundat, O știi, sau n-o știi, Da, o știu, răspunde Iustin grav în timp ce se trântește pe bancheta din spate. Mașina o ia cu viteză spre loturile administrate de Relu.

Peste câteva zeci de minute, Iustin merge printre copaci notând ceva pe o foaie și făcând fotografii. Ceilalți doi bărbați fumează mai deoparte, urmărindu-l de la distanță. Din când în când, Iustin dă din cap dezamăgit. Ce-ai mai găsit iar, șefule, întreabă Relu, ce nu-ți convine? Iustin răspunde indicând cu degetul arătător în diferite direcții împrejurul său. Arată arborii subțiri, de calitate inferioară, marcați, pe care firma de exploatare nu i-a tăiat în urma lucrărilor de răritură. Pentru ca pădurea să crească în condiții optime, firele subțiri trebuie tăiate din când în când, pentru a permite celor groase să se dezvolte. Arborii subțiri au fost marcați în primă fază de către pădurar, însă când firma de exploatare a efectuat lucrările, i-a lăsat pe picior în loc să-i taie. Au tăiat în schimb lemn secular, protejat, de care nu ar fi trebuit să se atingă. Cine știe cui i l-au vândut mai apoi.

Ce panaramă ați făcut voi aici, îl întreabă Iustin după un timp pe angajatul firmei de exploatare. Ce-au făcut, răspunde Relu imediat, în timp ce se apropie. Angajatul rămâne locului, cu brațele încrucișate. Vrei să spui că n-ai observat ce-au făcut ăștia aici, Ce-au făcut, repetă întrebarea pădurarul, Ți-au lăsat firele marcate pe picior, Relule, și au tăiat arbori protejați, Doamne ferește, cum așa, șefule, Uită-te și tu în jur, sau n-ai ochelarii la tine? Relu aruncă o privire fugitivă împrejur, apoi ridică mâinile în semn de nedumerire, Ce aer curat, spune el după ce inspiră profund, ce frumos miroase! Iustin nu mai spune nimic. Face o poză unui ciot de copac gros, tăiat de lângă un altul, de răritură, subțire, cu marca la vedere. Cine-a făcut mărcile astea, întreabă el, Care mărci, Mărcile, Relule, nu mai știi ce înseamnă să marchezi un copac, Aaah, mărcile de pe copaci, de alea zici, păi le-au făcut niște băieți de la Ocol, Așa, și tu unde erai, Cum unde eram, Erai cu ei, sau nu erai cu ei, Păi eram, normal că eram, Așa, și când a venit firma de exploatare, erai, Aaah, atunci nu mai eram, Păi de ce, Că fusesem chemat la Ocol, aveam o treabă urgentă acolo, Am înțeles, și după ce s-a făcut răritura și ai inspectat parchetul, ce ai scris în caietul de inventariere, Păi, ce trebuia să scriu, nu, Ca de exemplu, Păi, cum mi s-a predat parchetul, Așa, păi și cum ți s-a predat parchetul, Păi, ce să zic, bine, nu, Bine, nu, Păi da, nu, Păi nu, care da, uită-te cu atenție, Când am venit eu să constat atunci… era și stratul gros de zăpadă… nu prea mi-am dat seama… na, Se mai întâmplă, Da, asta zic, o eroare, oameni suntem… ce să-i faci, Păi așa e, nu, Păi da, sigur, o omisiune, se mai întâmplă, Se mai poate întâmpla, noroc însă cu ingineria, că e meserie exactă!

Iustin continuă după o scurtă tăcere, Deci să înțeleg că, din iarnă încoace, tu nu te-ai mai plimbat pe loturile astea, Păi cum nu, sigur că m-am plimbat, Cam pe unde, așa, Păi, na… pe unde trebuia să mă plimb, Și când te-ai plimbat tu așa pe unde trebuia să te plimbi, nu ți-au sărit în ochi, de exemplu, copacii marcați care au rămas pe picior, Pe picior, Da, Relule, pe picior, în picioare, adică nedoborâți, Care copaci, Uite, de exemplu ăsta, ăla, ăla din spate, ăla din vale, ăsta din stânga, numai într-o sută de metri pătrați pot să număr pe puțin zece fire, Aaah, răspunde pădurarul, eu nu mă plimb pe-aici!

Peste câteva ore, cei trei bărbați iau masa împreună la un restaurant la intrarea în comuna unde locuiește inginerul. Pentru că nu avea alt mijloc de transport, l-au adus cu mașina. Iustin i-a refuzat inițial, sugerând că mai bine și-ar fi așteptat colegul la un popas. Marian ar fi trebuit să coboare și el în curând: se dusese în control pe niște loturi din apropiere. Hai cu noi, șefule, se oferise Relu zâmbitor, deschizând portiera mașinii de teren. Văzând că tergiversează, pădurarul adăugase cu mai multă hotărâre, Haide, șefule, urcă, ce dumnezeu, că și noi tot la vale ne ducem! Iustin se lăsase convins până la urmă.

Ziua de lucru a inginerului Iustin Klein se terminase. Când a închis mapa, procesul verbal „de control al explorării parchetului” era încheiat. Alți ingineri silvici îl scriu după efectuarea controlului. Iustin preferă să îl completeze pe loc, pentru a nu pierde din vedere niciun detaliu. Raportul complet urmează a fi trimis la Direcția Silvică, alături de pozele de pe teren, desfășurate și introduse în același plic. Un raport atât de prost nu mai fusese întocmit de inginerul silvic Iustin Klein până acum. E adevărat însă că nu lucrează pentru Direcția Silvică decât de două luni.

Cei doi bărbați aflați de partea cealaltă a mesei înfulecă cu poftă. Pe masă se află trei telefoane mobile întoarse cu fața în jos, și câteva sticle de bere. Pădurarul termină primul, așa că tot el începe să vorbească, Uite cum stă treaba, Iustine, spune îndreptând furculița spre inginer, eu te știu pe tine de mic. Când m-am făcut eu pădurar, tu nici nu terminasei liceul. Ia calm o înghițitură de bere, cu furculița încă ridicată în mâna dreaptă. În stânga lui, bărbatul în negru a terminat deja a doua sticlă. Băi Iustine, eu am tot respectul pentru familia Klein. Taică-tu și cu frate-miu mai mare, doar știi, au fost prieteni buni prin tinerețe. Pădurarul își aprinde o țigară. Eu zic așa, să rămânem prieteni, zic, Iustine, tu ce zici? Iustin dă din cap aprobator. Pulsul începe să-i accelereze. Brusc, îi dispare apetitul, așa că ia și el o înghițitură de bere. Uite ce zic eu, continuă pădurarul Relu, mai bine să nu consemnezi neregulile constatate azi în procesul verbal. Ți-o spun așa, ca de la om la om, îți cer, să zicem, o favoare, o omisiune pentru o greșeală care s-a făcut, doar de data asta. Iustin dă din cap în semn de dezacord, Nu se poate, nici vorbă să nu consemnez ce s-a constatat la control, Haide, mă Iustine, ce dumnezeu, oameni suntem, ne înțelegem noi cumva.

Iustin inspiră adânc, Ai făcut măgării, Relule, i-ai lăsat pe ăștia cu bună știre să fure din lemnul protejat. Iustin indică cu degetul spre bărbatul tăcut din stânga pădurarului, care și-a desfăcut a treia bere și îl privește pe Iustin sfidător. Asta nu e nicio omisiune, e furt! Copaci seculari, omule, copaci ocrotiți…, Ce ocrotiți, mă, ce ocrotiți, cine-i ocrotește, Tocmai asta mă întreb și eu, Relule, cine îi mai ocrotește dacă pădurarii…, Haide, mă, ce tâmpenii îndrugi tu acolo, cine crezi că se face pădurar ca să ocrotească natura-n țara asta?

Chelnerița trece să ia farfuriile și sticlele de bere golite. Adu-ne nota, te rog, spune pădurarul. Pe terasa restaurantului mai sunt câțiva clienți. Nimeni în apropiere de masa celor trei bărbați. Câteva conversații se poartă la celelalte mese, zgomotul lor în surdină nu reușește însă să acopere vocea puternică a lui Relu. Inginerul Iustin Klein stă cu mâinile încrucișate. Pădurarul spune, Trei mii de lei, Poftim, Am zis trei mii de lei, e bine, Bine pentru ce, Haide, șefule, nu te fă că nu știi, atât ziceai că vrei, nu-i așa? Nu înțeleg, spune Iustin, deși înțelege perfect, eu nu ți-am cerut nimic, Relule, te rog să nu mă iei așa!

Nu consemna neregulile la Direcție, spune pădurarul, atât te rog, de la om la om, iei și tu, iau și eu, ia și ăsta, toată lumea e mulțumită. Inginerul silvic Iustin îi privește cu hotărâre când pe unul, când pe celălalt: Uitați cum stă treaba, le spune într-un final, eu nu știu ce învârteli ați făcut voi pe lotul ăla, dar am constatat niște nereguli pe teren, iar treaba mea este să trimit raportul mai departe. Asta mi-e meseria, asta trebuie să fac, că vă place sau nu. Nu am nimic cu nimeni. Fiecare are o responsabilitate la locul de muncă. Eu vreau să-mi iau în serios responsabilitatea și locul de muncă, de aia vă spun o singură dată, nu mai insistați, nu am nevoie de trei mii de lei ale voastre, am salariul meu…, Am înțeles, îl întrerupe Relu, cinci mii, Niciun cinci mii, Bine, șapte mii, Nu ai înțeles că nu vreau bani, omule, înțelege o dată, Uite cum facem, gândește-te tu la o sumă, oricare ar fi, și vedem ce putem…, Nu vreau niciun ban, Nu vrei bani, am înțeles, dar poate ai nevoie de lemne pentru la iarnă…

Iustin se ridică ofensat, își ia telefonul și dă să intre în restaurant, Nu-i nevoie, îi strigă pădurarul din urmă, fac eu cinste, Ei, nu se poate, Ei, cum să nu, că doar eu te-am invitat, Parcă mai contează cine a invitat pe cine, Haide lasă, șefule, măcar atât să fac și eu, Nu, chiar nu-i nevoie, Uite, facem așa, data viitoare dai tu, spune pădurarul. Între timp, a depozitat deja câteva bancnote pe tejghea. Iustin spune, Bine, dar data viitoare e rândul meu, Absolut, șefule, se poate?

Iustin își scoate telefonul din buzunar și, după ce se asigură că nu e văzut, oprește înregistrarea vocală.

__

Iustine, mai gândește-te totuși până mâine dimineață, șoptește pădurarul la ieșirea din restaurant, N-am la ce să mă gândesc, Relu, înțelege odată și nu mai insista, Bă, ascultă-mă, că intru la belele, La ce belele să intri, Relule, pentru o omisiune? Oameni suntem, se mai întâmplă, nu?

Pădurarul se oprește, determinându-l și pe Iustin să o facă, Ăsta e ultimul tău cuvânt, întreabă, Da, răspunde Iustin, primul și ultimul, Nici lemne nu-ți trebuie, Nu-mi trebuie nicio șpagă, ți-o spun acum și ține minte și pentru viitor, Ce șpagă, băi Iustine, ți-am dat eu șpagă? Eu doar m-am oferit să te-mprumut! Dar dacă nu vrei, asta e, nu pot să te ajut cu forța, mai adaugă pădurarul, apoi îl bate prietenește pe umăr, Haide, mergi acasă, îl întreabă, Da, Atunci hai, că e-n drumul meu, te las în fața porții.

Pădurarul ia cheile mașinii de la Adrian. Așa îl cheamă pe al treilea bărbat, care încă nu a vorbit până acum. Cât Iustin și Relu au fost să plătească, o cunoștință de la o masă alăturată l-a strigat pe nume. Așa am aflat și noi cum îl cheamă pe acest personaj enigmatic, altfel probabil că ar fi trebuit să inventăm. Pădurarul spune, Conduc eu, tu ai cam exagerat cu berea. Adrian nu protestează. Cei doi se privesc un timp, pădurarul pare a-i face un semn lui Adrian, însă cum naratorul nu era de față, nu putem decât presupune asta. Iustin nu a observat nimic pentru că o luase deja spre mașină.

Adrian se așază pe bancheta din spate, așa că locul din dreapta șoferului îi revine lui Iustin. Când peste cinci minute mașina trage în fața casei inginerului, o face de partea cealaltă a drumului, pe o insulă laterală. Iustin și pădurarul își dau mâna. Adrian coboară din spate și se uită circumspect în jur. Când Iustin deschide portiera, brațul îi este prins cu hotărâre de Adrian. Iustin simte că e tras în jos de braț cu toată forța. În cădere, încearcă să se prindă de agresor, însă acesta se îndepărtează în timp ce-l lovește cu piciorul. Urmează câțiva pumni în figură. Iustin nu mai reușește să vadă clar, dar simte lovituri peste față și bocancii lui Relu intrându-i în coaste și în abdomen. Aude bine și înjurăturile acestuia, Futu-ți evanghelia mă-tii de hitlerist, și amenințările strigate lângă ureche, Te bat până te-omor, bă, ai înțeles? Ia uite, frate, s-au găsit nemții ăștia să facă legea-n țara noastră!

Apoi cei doi se opresc dintr-odată și se precipită spre mașină. Când autoturismul pleacă accelerând zgomotos, Iustin o vede pe Adela ieșind pe poartă, de partea cealaltă a drumului. Vrea să o strige, însă nu are suficientă putere. Femeia aleargă spre el cu mâinile la gură.

O pătură găurită în mai multe locuri îi acoperă picioarele. Un stativ de fier scorojit, cu brațele rupte, susține prin minune o pungă cu lichid transparent, din care curge încet într-un furtun câte o picătură. Un gândac traversează peretele lăcuit până la jumătate al salonului.

Făceți-mi, vă rog frumos, un piafen, că nu mai pot de febră, spune bolnavul din patul vecin, apoi introduce discret o bancnotă cu Enescu în buzunarul halatului asistentei. Iustin este trezit de vocea suferindă a acestui pacient. Privește în jur cu ochiul nebandajat și o vede pe Adela, așezată pe pat, uitându-se în jur la rândul său. Când privirile li se întâlnesc, cei doi soți surâd cu greutate.

Ai trimis procesul verbal, întreabă Iustin, Azi dimineață, Și pozele, Sigur, pozele în primul rând, Foarte bine! Adela își pune palma pe brațul nebandajat al lui Iustin, Ce vrei să faci mai departe, întreabă ea, Nimic, mergem la poliție să denunțăm toată treaba, Ești sigur că vrei să faci asta, Nu văd altă soluție!

Mi-e frică, spune Adela dându-și părul blond după ureche, Și mie îmi este, răspunde inginerul, dar dacă ne facem toți că plouă, nu vom schimba nimic niciodată în țara asta a noastră! Vor râde de tine, Nu-mi pasă, Vor spune că ai luat-o razna, Le voi spune același lucru, Vei fi singur împotriva tuturor, Nu chiar, Cum așa, Te am pe tine!

Cei doi soți se sărută printre lacrimile căzânde. Rămân apoi prinși într-o lungă îmbrățișare.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/