Izolatria

Văzut din spate, domnul Târtănel părea deosebit de impunător, pășind semeț pe caldarâm cu brațele răsfirate. Câțiva pași să fi făcut și îl puteai observa și din față. Pieptul îi sfredelea provocator boarea anemică de aer, căci mergea contra vântului, iar burta carpatică îl făcea să se cabreze nițel, într-un efect de echilibru. În spatele ochilor bulbucați se ascundea o panică vădită, ce punea de mai bine de trei luni stăpânire pe el. Cu toate acestea era un adevărat exemplu de cetățean destoinic. Urmărea cu ură trecătorii inconștienți care nu purtau mască în spațiul deschis, sau cutezezau să își scoată nasul în afara acesteia. La o adică, dacă toți și-ar fi ridicat preventiv nivelul peste nas, așa cum o făcea el, țara asta ar fi fost poate singura țară normală la cap pe care ar fi avut-o Europa. Vigilența i se trăgea de la anii de slujire a partidului. Venea la ședințe cu un sfert de oră înainte, fie că era zi, fie că era seară, secetă sau ger, împărțea cu strășnicie pliantele electorale în cutiile poștele, iar la sindrofiile organizației era desemnat cu aprinderea focului, cu prăjitul micilor, cu împărțitul berii, că nu degeaba era chemat în fruntea petrecerilor organizate de partid –  conducătorii acestuia știind că era responsabil și cinstit, nu ca ăialalți, de și-ar fi făcut pe ascuns provizii. „Târtănel în sus, Târtănel în jos, Târtănel acolo, Târtănel dincolo”! așa îl alintau șefii din organizație.

Transpirase de atâta mers pe jos, prin caniculă.

–  Pune-ți doamnă masca aia pe nas! Vrei să ne îmbolnăvești pe toți??? s-a răstit apoi la o gospodină ce i-a ieșit în cale.

Simțea că nu îi făcea bine supărarea. Chiar îi mărea chinul plimbării pe caldarâm. Era numai o apă. Respira aerul încins cu porția, dar nu ar fi renunțat la mască nici sub tortură. Oricum nu mai avea mult și ajungea la magazinul de materiale. Ținea morțiș să își cumpere o draperie. Se simțea spionat de familia Deșteptu, mai ales de capul acesteia. Ieșea așa, cu o nesimțire de nedescris pe terasă, fără să șteargă măcar o clanță, cu hainele infectate, că doar îl vedea atunci când apărea din oraș, de la birou, și ieșea pe terasă exact cu aceleași haine cu care fusese la muncă, fără să și le separe de celelalte, așa cum tot sfătuiau medicii populația la televizor, și (și mai și!) stătea în aerul pe care și-l respira de pe balconul aflat periculos de aproape de terasa lui, la mai puțin de vreo 40 de metri. „L-o fi prostit și pe ăsta cărțile! gândea cu ciudă. După ce că îmi otrăvește urechile cu muzica aia a lui, cu simfoniile lui de nebun, acum îmi iese și neprotejat în dreptul balconului. Mare bou”!

– Auleeeu, tu-i mama mă-sii! Am trecut de magazinul de pânze. Așa-mi trebuie dacă mă gândesc la toți proștii…

Acum Târtănel trebuia să se întoarcă o bună bucată de drum, și-l blestema-l în gând pe domnu’ Deșteptu: să îl mănânce Covidul de să nu se vadă…

…Draperia pe care și-a achiziționat-o cântărea ceva. Special și-a ales-o, ca nu cumva să răzbată fumul de țigară până la el de pe terasa sociologului nebun. Conducea mulțumit spre casă. Zâmbea. Acum chiar că era bucuros că nu a renunțat la mașina lui veche, în folosul alteia, cu câțiva ani mai nouă. Astea nu erau vremuri de cheltuit banii pe mașini noi. Las’ că e bună și-a lui. De-abia i-a schimbat uleiul, plăcuțele de frână, iar piese pentru ea găseai până și-n container. Râdea. Îl disprețuia în gând pe prostul ăla de vecin al lui, pe Deșteptu. Ce i-o fi trebuit lui mașină nou-nouță? Ăstea-s vremuri de fandoseli?! Lasă nene, că-l văd eu vânzând lucruri din casă ca să poată să și-o întrețină.

Domnul Târtănel apropape că se sufoca în propria mașină. Nu avea aer condiționat înăuntru, dar acum chiar că îl bucura dezavantajul. Medicii au spus clar, virusul va muri la căldură. S-a înroșit nițel la față, de ofuscare. A călcat ușor frâna și și-a deschis din manivelă geamul:

– Bă, sportivule, pune-ți, bă, masca pe față! Ia uite la el, țara arde și baba se piaptănă. Treci, bă, în casă. O grămadă de oameni mor în jurul nostru și ție-ți arde de sport!

Efectul dojanei fu cel scontat. Sportivul i s-a abătut din cale pe un trotuar mai lăturalnic…

…Domnul Târtănel s-a străduit nițel cu montatul draperiei și asta spre marea lui satisfacție, pentru că nesimțitul de Deșteptu stătea pe terasă cu picioarele încrucișate pe masă și fuma de mama focului. Normal, fără să poarte mască, pe când el, cocoțat pe fereastră, și-o purta cu strășnicie. Se descurca destul de greu acum de unul singur, recunoștea că avea nevoie de un pic de ajutor la montatul draperiei, pentru că încă actuala lui nevastă (doar în acte) plecase de acasă. Lui îi rămăsese apartamentul cu două camere, iar ea a pus laba pe casa de la țară. „Acolo să stea, dacă-i tâmpită”! o bombănea. Ce ți-era domnule, dacă punea mâna pe-o cârpă și dezinfecta clanța de la ușă? Era chiar atât de greu să pună niște Domestos pe covorul de pe prag? Să separe hainele purtate afară de cele din casă? Doar de gura lui o mai făcea din când în când tâmpita, că cică era conspiraționistă. Și la urma urmei a avut mare dreptate când le-a tras la amândouă câte-o mamă de bătaie, și ei și lu’ fii-sa, atunci când s-a întors de la ultima lui zi de muncă. Adică ce era dacă dezinfecta banii, așa cum le ceruse răstit? S-au trezit toantele să îl părăsească la greu, când lumea trebuia să fie unită. De ce n-au făcut-o înainte, când le zvânta cu bătaia pentru te miri ce!? Acum căscăunda mai bătrână umbla pe la tribunal să își schimbe numele. „Feleacu să o cheme, dacă-i proastă! nădușea Târtănel pe îngustul balcon, bătând cu ciocanul pironul ce nu voia nicicum să intre în peretele de beton. Halal nume, Feleacu, n-a auzit de el nici dracu’! Parașute să devină amândouă, că mi-am irosit palmele și pumnii degeaba pe ele… tot nu s-au trezit la realitate”!

Pe când pe el… îl știau toți vecinii și localnicii din apropiere. Păi o bordură ciobită nu găseai pe cele trei străzi pe care i le dăduse în desemnare partidul! A conturat fiecăruia în parte un loc de parcare, a plantat tei în jurul pubelelor de gunoi, ca să nu mai pută, că nu degeaba îl strigau vecinii, chiar și de pe celălalt trotuar: „Târtănicăăă, hai nea Târtănică la o bere”! Și ieșea cu ei, că de aia era respectat.

Nădușea, și transpirația îi ustura cumplit ochii. Și-o ștergea doar cu degetele din mijloc, atent ca nu care cumva să își infecteze masca. De nervi, îl omora și inima, pentru că atunci când reușea să fixeze un capăt al draperiei deasupra ferestrei, cădea celălalt capăt. Ce chef de bătaie avea acum! Să fi fost ea aici să-i mai tragă cîteva. În gând o făcea în toate felurile, că dacă inconștienta ar fi fost în momentul de față lângă el, ar fi montat demult draperia împreună. Coborî de pe scaun și se duse spre magazie ca să își ia o scară. A străbătut sufrageria, însă s-a oprit câteva secunde și în fața televizorului, unde președintele țării tocmai își făcea cetățenii proști pe motiv că nu purtau mască. De-acolo a trecut în bucătărie, unde la radio se anunța că la centrele de anestezie și terapie intensivă nu mai erau paturi vacante din cauza victimelor pricinuite de inamicul invizibil numit Covid.

Pe drumul de înapoiere pe Târtănel l-au luat toate frisoanele posibile. Nu mai conta că cu scara i-a fost mult mai ușor, nu mai conta că a reușit să fixeze draperia, nu se mai bucura de victorie, căci de dincolo de draperie, prin crăpăturile acesteia, îl zărea pe dom’ Deșteptu cum fuma cu nesaț de pe terasă, și asta fără să se protejeze. Parcă îi simțea mirosul fumului de țigară de la mai bine de 30 de metri (ce purta odată cu el mai mult ca sigur cantități uriașe de viruși). Îl apucară subit pandaliile. Îi și striga din spatele scutului după care se adăpostise:

– Bă, nu mai fuma, bă, fără mască, deșteptu’ naibii, că ne bagi pe toți în spitale!

A înlăturat apoi puțintel colțul draperiei și îl studia cu ură. Precis că îl auzise. Deșteptu zâmbea cinic, fuma, își sorbea mai departe cafeaua, și citea o carte groasă.

„Omu’ ăsta nu-i normal”! gândea Târtănel, și tare i-ar mai fi sărit la beregată, dar îl ținea în loc depărtarea, și mai ales îl speria faptul că dom’ Deșteptu câștigase proces după proces împotriva lui, după ce îl tot avertizase de nenumărate ori să nu își mai bată fiica și nevasta, că se auzeau până la el în casă. „Prostu’, ia uite la el ce carte citește. Și-ascultă în tăcere muzică de nebuni, din aia la pian și vioară. Crede că nu-l aud dacă a dat-o mai încet? Și la o adică, de ce trebuie să citești o carte groasă?! Ce, nu-i de-ajuns să afli tot din titlurile de ziar, ca mine? Pe Facebook îți dai seama că-i groasă numai din titluri, nu trebuie să intri în toată postarea, să-ți bați capul cu tot felul de prostii. Așa că la o adică, Deșteptu ăsta ce vrea să demonstreze”!?

Clipe de coșmar în acea noapte pentru Târtănel. Avea insomnii pe lună plină, iar de închis televizorul nici nu voia să audă. Așa se obișnuise să doarmă, cu sonorul dat în surdină. De mai bine de trei ore se tot gândea la înțepăturile din gât ce nu-i dădeau pace și îi produceau o tuse seacă. Parcă se înăbușea din acea cauză. Între-căscă ochii și și-i rătăci pe ecran. Un cetățean cam de aceeași vârstă ca el se chinuia să respire printr-un furtun pe care îl avea înfipt adânc în gât, iar niște doctori îmbrăcați cu totul în niște celofane albe îl întorceau de pe-o parte pe alta. În josul ecranului scria România aproape că nu mai are paturi. Pe Târtănel îl prinseră toate frisoanele. Își șterse sleit straturile de sudoare de pe frunte. Își simțea gâtul iritat. Se sufoca. Avea senzația că aerul pe care îl trăgea nu îi iriga cum trebuia plămânii. Simțea că îl lua febra. S-a ridicat din pat și s-a îndreptat către dulăpiorul de medicamente, cel montat pe peretele de la baie. Cotrobăi înăuntru și în gînd își luă la rost încă actuala nevastă – că numai ea știa pe unde vâra lucrurile. A găsit cu greu termometrul. Ședea sleit cu el sub braț pe muchia patului și își plângea de milă. Avea toate simptomele firești de Covid. Și-atât de mult s-a protejat! Dar așa se întâmplă mereu, iei boala de la nesimțiții care se cred buricii pământului și care îi sfidează pe cei care se protejează, așa cum e idiotul de Deșteptu, de fumează pe terasă fără mască, trimițând fum infectat drept spre balconul lui.

Termometrul îl anunța că avea 36 cu 6. Nu credea cifrele. Cum de i se acoperea fruntea cu broboane de transpirație??? Cu ce chinezărie își măsura temperatura?

Nu a înțeles nimic din ce i-au explicat cei de la 112. Cică experimenta un atac de panică, să stea liniștit, că nu-i nimic. Da’ cum naiba să nu fie panicos, când îl mânca cerul gurii de ziceai că avea pureci, tușea ca un fumător înrăit deși nu fuma, și avea temperatură – că doar de aia tot transpira.

Cu greu i-a trecut și noaptea, rămasă pe trei sferturi nedormită. Dacă ar spune că a închis ochii două ore, ar fi mult. Își descețoșa ochii cu o angoasă teribilă. Pe ecranul televizorului se anunța triplarea cazurilor de covid iar președintele țării anunța că situația era aproape catastrofală.

Târtănel nu își mai bău cafeaua.

Călca de zor. În cufăr pusese câteva măști de rezervă, două săpunuri, biscuiți, dulciuri și câteva ziare de sport (chiar și din cele vechi) ca să aibă ce citi. Și-a luat pe el costumul de nuntă. Măcar la spital să se prezinte la patru ace, nu numai la înfățișarea de divorț. În felul ăsta poate cei din comisie l-or pune singur în pat. Să evite ghinionul de-a sta cu altul în pat, că România era plină de surprize, și se puteau întâmpla chestii de-astea. Dar măcar avea mari șanse să se întoarcă tratat, că așa îl calmau știrile: numărul vindecărilor era mai mare decât cel al morților.

Cu cât străbătea mai mult caldarâmul ce-l ducea spre spital cu atât se calma mai mult. Chiar începuse să zâmbească. Își și imagina în jurul lui fetele tinerele, vesele și drăguțe ce aveau să îl primească, că doar așa le vedea la știrile de pe Facebook. Din ascunzișul combinezoanelor albe se iveau ele, cu mesajele lor nevinovate: „tu stai acasă pentru noi, noi stăm la spital pentru tine”! Mirosul covrigilor proaspăt scoși din cuptor l-au făcut să se oprească în dreptul covrigăriei „La țățica”. Era înnebunit după ei. Îi cumpără pe toți. Zâmbea cu seninătate la gândul că avea să le servească pe asistente.

Afară începea să se încălzească. Din spate soarele era aproape dogoritor. Îl frigeau și covrigii. Târtănel își aduse aminte de boală. Îi dispăru zâmbetul. Începu subit să tușească. Nu mai avea aer. Îi venea să își smulgă masca de pe figură dar din respect pentru el cât și pentru alții continuă să o poarte cu stoicism. Cei din jur îl enervau. „Ia uite la ei, de-abia dacă unu din zece poartă mască. Tâmpiții, m-au îmbolnovit cu nepăsarea lor”.

Mai avea ceva de mers până la spital.

Nu îndrăznea să ia taxiul ca nu cumva să îl infecteze și pe șofer.

S-a așezat pe o bancă să își mai dreagă sufletul.

Îi era foame.

S-a autoservit de un covrig, chiar dacă era pentru doctori. La o adică… ce ți-e dacă duci 19 covrigi în loc de 20?

Nici măcar nu știa câte asistente aveau să îl întâmpine…

Duduia grăsună de la primiri-urgențe se rățoia la Târtănel ca să plece acasă, că era groasă treaba, n-aveau timp de prostii. I-a luat pulsul, iar temperatura i-a măsurat-o doar cu palma.

– Se pare că dumneata n-ai înțeles încă ce înseamnă urgențe! îi spunea, invitîndu-l să părăsească spitalul.

Târtănel se înnăbușea în dogoarea asfaltului. Îl omora și gândul la kilometrii pe care îi avea de parcurs iar. Bombănea, dându-le acum dreptate conspiraționiștilor de pe Facebook, precum că doctorii îi triau pe unii și îi lăsau pe alții să moară. Adică ce dacă avea 56 de ani și era plinuț? Păi plătise bani grei CAS-ului. Chiar trebuia lăsat să moară?!

Ca un cazan care gâfâia, Târtănel își descărca neajunsurile pe tinerii ce stăteau pe scările barului „Făr’ de griji”.

– Plecați naibii acasă, nu mai căscați gura pe străzi, că o să crăpăm cu toții!

Transpirat sloi, așa a năvălit domnul Târtănel în casă. Din mers a dat drumul la televizor, a deschis apoi și aparatul de radio din bucătărie. Și-a tras urgent pijamalele pe el și și-a pus hainele pe care le-a purtat pe raftul cu haine infectate. Le-a pulverizat rapid cu un spray de șters monitorul.

Era frânt. Se apropia înserarea. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav ar fi avut o mare bucurie să își trăiască viața, mai ales că se apropia momentul prielnic al cinei. Aproape că uitase de morții de la televizor și de scopul pentru care l-a deschis de astă dată. Și-a pus în ambele încăperi câteo foaie și-un pix. Voia să afle numărul de telefon al celor de la televiziune și să îi raporteze pe cei de la spital acolo, să îi râdă o țară întreagă pentru că nu l-au tratat de covid. Sincer vorbind, era bucuros că fiică-sa și încă actuala lui nevastă nu erau acasă, că le-ar fi putut infecta și pe ele, deși recunoștea în cel mai întunecat ungher al sufletului că îi era dor de căscăunde.

N-a putut să facă rost de numărul de telefon al nicunui post de televiziune sau radio. Norocul că se mai calmase. În schimb și-a notat un număr de telefon prin care putea să îi denunțe pe cei care nu respectau distanțarea socială. Să fie…

Își lua masa în acompaniamentul televizorului. Anunțau că în țară era prăpăd și că pacienții erau puși pe jos din lipsă de paturi.

Din motive neclare își dublă porția de țuică. La fel a procedat și cu usturoiul. Dacă medicii nu voiau ca să îl ajute și decideau care erau cei ce aveau sau nu dreptul să trăiască, măcar să recurgă la sfatul bătrânilor, că de aia erau bătrâni: știau ei ce știau.

Masa a făcut minuni. Îi era mult mai bine. Ca să își mențină starea s-a dus direct la dulăpiorul cu medicamente. Mai avea doar două tablete de Paracetamol. Le-a înghițit pe amândouă cu o dușcă zdravănă de țuică. De când cu Covidul… șase cutii întregi consumase. Ce să facă? Era acum dependent de medicamentul care făcea minuni. Slavă Domnului că banii de șomaj îi ajungeau cât să-și ia mâncare, medicamente, plata facturilor și pentru benzină. Haine noi nu îi mai trebuiau, și de vacanțe, Doamne ferește, nici nu mai voia să audă. Voia doar să trăiască, pentru că era foarte tînăr, la numai 56 de ani.

Chiar se detensionase total, și își zâmbea atunci când a intrat pe balcon ca să pună hainele dezinfectate pe sârmă, dar s-a enervat rapid văzîndu-l pe dom’ Deșteptu bărbierindu-se pe terasă, fără să poarte mască. Și culmea, asculta muzică din aia de-a lui, de descreierați, cu viori și flauturi.

Târtănel și-a abandonat hainele dezinfectate cât colo. Le-a lăsat să-i cadă la întâmplare. A dat buzna înapoi în cameră și s-a baricadat acolo. Și-a închis la maxim termopanul și draperia.

– Stai că te-nvăț eu minte, mama mă-tii de needucat!

S-a repezit direct la notes, s-a uitat peste numărul de telefon, și a format numărul de la denunțuri nepurtat mască. Chiar și la a zecea încercare i-a răspuns același robot (cu voce plăcută de domnișoară) precum că momentan numărul format este nealocat, rugat fiind să încerce chiar și pentru a o suta oară.

– Țara Paștelor mă-tii!

Acum stătea amorf în fotoliu și părea că se uita în gol la televizor.

Vorbea purtătorul de cuvânt al sănătății. Îl simpatiza, și îl asculta mereu cu atenție, chiar dacă vorbea româna cu un puternic accent arab. În momentul de față, printre sutele de sfaturi pe care le tot repetase până atunci, mai adăuga populației unul nou: să poarte masca până și în somn.

S-a vârât în pat și pentru prima dată și-a potrivit masca pe față și acolo.

Adormi zâmbind, cu pătura trasă până peste nas.

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint