Un istoric în căutarea originilor personalităților reprezentative ale românilor

E îmbucurător să constați că tradiția studiilor genealogice „culte”, bogată și relativ îndelungată în cultura românească (se pare că în Moldova începe cu Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor al cronicarului Dimitrie Cantemir, iar în Țara Românească cu Ghenealoghia Cantacuzinilor, alcătuită de banul Mihai Cantacuzino), s-a îmbogățit cu un nou volum semnat de istoricul și genealogistul Mihai Sorin Rădulescu, intitulat Genealogii greco-române și publicat în 2014, la Editura Vremea.

Profesorul Mihai Sorin Rădulescu nu este la prima încercare de acest fel. În oglindă cu cartea pe care o comentez aici este volumul În căutarea unor istorii uitate. Familii românești și peripluri apusene, publicat tot la Editura Vremea, în 2011, sau volumul Genealogii, care s-a bucurat de succes și a determinat o reeditare, revizuită, în 2018 (prima ediție a apărut în 1999, la Editura Albatros din București). Pentru această din urmă carte, Mihai Sorin Rădulescu a fost onorat cu premiul „Eudoxiu Hurmuzaki“ al Academiei Române în 2001. Din colecția autorului, pentru cei interesați de originea și înrudirile figurilor reprezentative ale istoriei românilor, mai amintesc încă trei titluri de cărți: Memorie și strămoși, București, Editura Albatros, 2002; Cu gândul la lumea de altădată, București, Editura Albatros, 2005 și  Elita liberala româneasca 1866 – 1900, București, Editura All, 1998. Cărțile semnalate nu sunt simple colecții de biografii, așa cum s-ar putea înțelege la o răsfoire sumară, ci studii temeinice de genealogie și prosopografie. Ele au menirea de a creiona portretul unui personaj prin plasarea acestuia într-un anumit timp, context și spațiu.

De ce avem nevoie de astfel de demersuri istoriografice? Mai întâi de toate, investigațiile genealogice au meritul de a lămuri aspecte ce țin de dimensiunea socială, culturală sau economică a istorie unei civilizații. În același timp, ele sunt un material neprețuit de interpretare și contextualizare atât pentru istorici și cercetători de felurite specializări și orientări, cât și pentru cititorul interesat sau numai curios. De exemplu, în cazul istoriei românilor, studiile genealogice pot să clarifice întrebări ce țin de raportul și simbioza noastră cu străinii. Mai toți cunoaștem că, încă din epoca fanariotă, mariajul tipic în rândul aristocrației noastre a fost cel între români și greci, însă din cărțile profesorului Mihai Sorin Rădulescu aflăm că familii de mari boieri sau de origini mai modeste, dar cu însemnate realizări în istoria noastră socială, politică, economică sau culturală, s-au înrudit, prin căsătorii, și cu familii occidentale (franceze mai cu seamă, dar și engleze sau germane) sau din Europa centrală și răsăriteană.

Cartea pe care o comentez reunește mai multe studii, publicate deja de autor în prestigioase reviste din țară și străinătate. Ele reconstituie genealogia a paisprezece personalități (politice, economice, intelectuale și artistice) din spațiul românesc, trăitoare în veacurile XIX și XX.  Rând pe rând, își găsesc locul în paginile cărții figuri de oameni dăruiți, mai mari sau mai mici la scara istoriei, reconstituite de autor din documente de arhivă națională, locală și de familie (acte parohiale, matricole școlare, foi de zestre, spițe de neam, testamente, pisanii etc.), din cronici, arhondologii și cărți de istorie, din jurnale, scrisori și memorii, din ziare, reviste și periodice contemporane cu personajul investigat, din monografii, enciclopedii și dicționare de specialitate, din diverse colecții de documente publicate, ghiduri de monumente, case sau drumuri și discuții purtate de Mihai Sorin Rădulescu cu descendenți ai familiilor studiate, din muzee, biserici (portrete votive), necropole și alte locuri ale memoriei istorice.

Un bun exemplu este reconstituirea genealogiei familiei doctorului Constantin  C. Hepites (1804-1890), doctor de carantină la Brăila, farmacist și profesor la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București, iar din 1869 la Facultatea de Medicină. Căutând pe internet personajul, dar și în volume de studii erudite, am remarcat că circulă pe seama lui numeroase afirmații false și confuzii, mai cu seamă legate de etnia și ascendența doctorului. Studiul lui Mihai Sorin Rădulescu lămurește lucrurile și ne convinge că doctorul Constantin  C. Hepites era de origine greacă și în primele decenii ale veacului al XIX-lea a imigrat în Valahia, stabilindu-se la Brăila, portul cel mai important al Țării Românești de după 1829. La Brăila, Constantin  C. Hepites și-a creat un mod de viață de la care nu s-a mai abătut. A prestat servicii medicale și farmaceutice în folosul locuitorilor orașului, ajungând renumit în toată țara pentru cunoștințele sale în aceste domenii. Nu întâmplător doctorul Carol Davila (1828-1884), cel mai probabil francez de origine și naturalizat român, diriguitorul Serviciului sanitar al României la un moment dat, va apela la cunoștințele și experiența lui Hepites pentru a alcătui „prima Farmacopee românească” sau pentru a preda „Materica medicală și arta de a formula” elevilor de la Școala Națională de Medicină și Farmacie. Doctorul Hepites a fost nu numai directorul „carantinei orașului”, ci și președintele Camerei de Comerț. Un document identificat de autor într-o colecție de Documente privind istoricul orașului Brăila 1831-1918, datat 30 august 1837, îl menționează pe doctorul „Constantin Ipitis” boierit, având rangul de serdar. Un alt document, datat 22 octombrie 1848, atestă că „serdarul C. Epitis, locuitor, fost doctor de carantină, [are] case, are spițerie, s-a purtat bine în vremea revoluției” (p. 139). În 1848, doctorul Hepites era căsătorit cu Smaranda Dâmboviceanu, fiica serdarului Ioan Dâmboviceanu, familie de boieri foarte influentă în urbe, și avea patru copii: o fată, Elena, și trei băieți, Toma, Constantin și Nicolae. În anii următori au venit pe lume încă șase copii: Victoria, Olga, Ștefan, Alexandru, Virgil și Grigore.

Din cei zece copii ai familiei Constantin și Smaranda Hepites, opt au supraviețuit și au fost educați la școli prestigioase în țară și în afara țării. Cel mai cunoscut dintre copiii doctorului a fost Ștefan Hepites (1851-1902). Din studiul lui Mihai Sorin Rădulescu aflăm că la gimnaziul „Matei Basarab” din București, Ștefan Hepites a fost coleg cu Ion Mincu, creatorul stilului neoromânesc în arhitectură. Pregătindu-se pentru o carieră militară, Ștefan a plecat în străinătate să obțină o diplomă de inginer. Aici a început să fie interesat de fizică și matematică. Vocația și-a spus cuvântul și în 1873 își dă doctoratul în „științe fizice și matematice”. Faima savantului avea să se întemeieze pe faptele sale durabile: a fost fondatorul Institutul de Meteorologie (în 1884) și inițiatorul primelor „măsurători seismologice” în România. Am mai reținut că a fost căsătorit cu Maria Athanasovici, fiica doctorului Gheorghe Athanasovici, bulgar de origine și „unul dintre întemeietorii Facultății de Medicină din București”. Casa lor din București, clădită pe bulevardul Lascăr Catargiu, poate fi găsită astăzi la numărul 35 și admirată în toată splendoarea ei.

Un alt exemplu este studiul dedicat genealogiei familiei Nicolae Malaxa. Viitorul industriaș s-a născut la Huși, în 1884, într-o familie cu origini corfiote și bulgărești. Pe linie paternă, Nicolae Malaxa scobora „din spătarul Iancu Malaxa”, fiul cel mare al pitarului Mihalachi Malaxa, grec „venit din insula Corfu” la Galați, la începutul veacului al XIX-lea, odată cu Mihai vodă Suțu. Tatăl său se numea Constantin Malaxa (1844-1889), de profesie căpitan în armată, și era fiul lui Iancu Malaxa, iar mama, Ruxandra Popov (1861-1940), era de origine bulgară. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, familia pitarului Malaxa, fondatorul neamului, a prins rădăcini în România, s-a extins prin ramificații și s-a îmbogățit. Pe măsură ce vor aduna bani, pământ și ranguri boierești, membrii familiei Malaxa vor încheia căsătorii cu persoane influente, aducătoare de prestigiu și protecție, unele aflate chiar în anturajul domnitorilor. E cazul Mariei Malaxa, sora tatălui lui Nicolae Malaxa și mătușa sa, care a fost căsătorită cu Cezar Librecht, omul de încredere al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, „șeful oficiului telegrafic de la Galați” și întemeietorul „primului serviciu secret din istoria modernă românească”.

E interesant de observat cum două generații mai târziu și Nicolae Malaxa avea să graviteze în jurul puterii, fiind „un membru proeminent al camarilei” regelui Carol al II-lea. Inginerul Nicolae Malaxa a fost căsătorit cu Natalia Crăescu, descendentă dintr-o familie de mici boieri originari din Covurlui, Moldova, și a avut doi copii: Irina și Costache. În București, familia Nicolae Malaxa a locuit în casa de pe Aleea Alexandru nr. 38 (casa este astăzi sediul Institutului Cultural Român). Tot pe Aleea Alexandru avea să construiască Nicolae Malaxa o casă pentru primul său născut, Irina, căsătorită cu doctorul George Emil Palade, laureat al premiului Nobel pentru medicină. Astăzi în casa soților Palade din București se află Ambasada Republicii Moldova.

Să mai spunem că Nicolae Malaxa era un inginer talentat, cu viziune și opinii ferme. A pus bazele industriei grele românești (cine își mai amintește de uzinele Malaxa? de armamentul și munițiile Malaxa? de vestitele locomotive Malaxa? de automobilul Malaxa?), a patronat construirea mai multor edificii publice în București („blocul Malaxa-Burileanu de pe bulevardul Nicolae Bălcescu”, spitalul „Malaxa”, „aflat nu departe de uzinele sale”, ambele avându-l ca arhitect pe Horia Creangă, biserica „Sf. Nicolae-Malaxa”, clădită în apropierea fabricilor Malaxa, în „anii ’40 pentru muncitorii săi”), a „desfășurat o vastă activitate filantropică, a dat burse și mari sume de bani pentru diferite scopuri umanitare” și a susținut financiar oameni, grupări și partide politice. În treacăt fie spus, autorul cărții amintește și de „acuzațiile de corupție” care au planat asupra industriașului, mai cu seamă în timpul regelui Carol al II-lea. După instalarea regimului comunist, Nicolae Malaxa s-a refugiat în America. A murit în 1965, la New Jersey.

Nu am cum să mă opresc pe marginea tuturor studiilor ale acestui documentat volum. Însă mi se pare absolut necesar să invoc cele două studii despre Nicolae Iorga și familia sa. Ele reamintesc cititorului că istoricul cel mai reprezentativ al românilor se trage, pe linie paternă, dintr-o familie de greci stabiliți la Botoșani, în Moldova, în veacul al XVIII-lea. Greci de origine au fost și strămoșii familiei Schina, ai Anei Aman, fostă Politimos, soția pictorului Theodor Aman, sau ai familiei Philippide. În carte au fost integrate și câteva studii ale căror eroi nu sunt de obârșie greacă, ci mai degrabă vlahă (e cazul lui Anastase Simu, Vasile Panopol și Georges de Bellio). Trebuie reținut însă că toți cei amintiți în paginile cărții au devenit și „sunt considerați astăzi români întru totul”, pentru că identitatea etnică sau națională nu este o chestiune de biologie, ci una de cultură.

Am citit cu interes și plăcere studiul introductiv al cărții, intitulat „Cuvânt-înainte”,  semnat de istoricul Tudor Teoteoi, care călăuzește cititorul în conținutul și semnificația volumului. Nimerită mi s-a părut și ideea autorului de a înzestra cartea cu câteva fotografii document, mărturii ale unor edificii ce amintesc de unele personaje ale cărții. Notele de subsol sunt remarcabile, ele dau seama de temeinica documentare a istoricului și corectează inadvertențe și erori de informație perpetuate. Aș cita, cu titlu de exemplu, o observație a autorului legată de tendința unor autori de biografii sau monografii de a-i „romaniza pe cei veniți în Principate de la sudul Dunării, a căror etnie este adesea dificil de precizat”. Potrivit lui Mihai Sorin Rădulescu „aceștia puteau fi, în general, greci, albanezi, sârbi, bulgari și, e drept, nu în ultimul rând, vlahi. A face însă din toți aceștia aromâni mi se pare exagerat și în afara realității istorice” (p. 59). Aceeași documentare, care privilegiază detaliile, complică pe alocuri istoria personajelor, iar cititorul nefamiliarizat cu stilul autorului îi trebuie ceva timp ca să se dumirească despre ce ramură a familiei este vorba. Acest aspect însă nu scade din importanța și frumusețea cărții, dimpotrivă, îi sporește calitatea și îl recomandă pe istoricul Mihai Sorin Rădulescu ca pe un model clasic de cercetător de arhivă.

Lidia Trăușan-Matu

Doctor în istorie la Universitatea din București, lector la Facultatea de Medicină, UMF „Carol Davila”, București. Este interesată de istoria medicinei românești și universale, cu accent pe evoluția ideilor medicale; de istoria societății românești în secolele XIX și XX, cu accent pe istoria burgheziei și a intelectualității din spațiul românesc și occidental, pe procesul de modernizare și occidentalizare al României, pe relațiile culturale
româno-occidentale și româno-orientale. O altă dimensiune a preocupărilor privește istoria ideilor și a mentalităților și istoria artelor.
Cea mai recentă publicație: Cronica de artă. Despre pictori și tablouri în paginile gazetelor românești din veacul al XIX-lea (1860-1900), editor, 2 vol., Cluj-Napoca, Editura Mega, 2017 și 2018.