Nura

Am adormit ușor, ca de fiecare dată după ce traversam ziua într-o astfel de stare. Seara deveneam prizonierul unui cerc care îmi tăia legăturile cu realitatea. Nici o ispită nu-mi mai da târcoale. Deveneam liber, într-o libertate fără perspective și fără iluzii. Nu-mi rămânea decât să mă adâncesc în somn, ca într-o prelungire firească a stării mele. Singurul refugiu la îndemână… Chiar spiritul meu critic o lăsa mai moale, acceptând somnul ca pe o evadare într-o altă realitate. Acum, orice trăiam în vis devenea ușor credibil, în ochii mei.

De data asta se făcea că mă aflam la o răspântie, între niște dealuri peste care norii treceau alungați încontinuu de vânt. N-aș fi știut, poate, în ce loc sunt, dacă nu apărea, ca din pământ, Nura, vară-mea de la țară. Așa cum stătea în mijlocul drumului, de departe părea gravidă. Nu-i zăream fața, din cauza rotunjimii abdomenului care se înălța până spre creștetul capului. Când m-am apropiat de ea, am văzut că ținea în brațe o minge imensă, pe care nu reușea s-o cuprindă în întregime cu ambele mâini. Deși pe deasupra acelui balon îi zăream doar linia bretonului, am început să vorbesc cu ea. Vorbeam ca de obicei, dar ca și când nu aș fi văzut-o. Nici când a lăsat mingea jos, nu am avut sentimentul că i se schimbase ceva în alură. Purta niște ochelari enormi, mărginiți de o bandă neagră, care acoperise aproape de tot lentilele. Am continuat să vorbim, eu neștiind cum s-o privesc. Tocmai se întorcea din satul vecin, unde umflase o minge pentru bărbatu-său, mare amator de fotbal, duminica, în cimitirul satului. Numai vremea să fi fost potrivită. Că greu prinzi vreme bună. Stătea bărbatu-său de seara, cu ochii pe cer, să vadă cum e vremea a doua zi. Ea, însă, nu mai vedea bine nici poarta pe care trebuia să intre în curte. Nimerise alături, la o casă vecină, iar lui Erlo, bărbatu-său, atât îi trebuise. Că alături locuia Leghe, un bărbat care trăia mai mult singur decât cu nevasta, care tot pleca și se întorcea, nu se știe de unde. Că lui Erlo îi era ciudă pe vecin, din cauza neveste-sii, mai frumoasă ca Nura, chiar dacă lipsea cu lunile. Toată ziua ar fi stat cu ochii lipiți de gardul ei, s-o vadă ieșind la poartă. Numai că asta era rară la vedere. De plictiseală și de urât, Leghe își cumpărase o motocicletă și un câine lup, cu care străbătea satele după Teti, nevastă-sa, ca s-o aducă acasă. Când nu mai avea benzină, câinele urnea motocicleta din loc. O trăgea după el, ca pe o sanie, iarna. Și tot satul aștepta, după ultima dispariție, întoarcerea nevestei pe motocicleta lui Leghe. Așa visa Leghe: să se întoarcă pe motocicletă, cu nevasta în spate, iar el cu câinele în față, pe ghidon.

Și, vară-mea, Nura, nimerise în poarta vecinilor tocmai în sezonul așteptării lui Teti. De după poartă, o întâmpinase câinele lui Leghe. Când auzise câinele lătrând, ieșise din casă și stăpânul, pe motocicletă (dormea cu ea în pat, de când îi plecase iar nevasta).

Avea o vorbă lentă, parcă și mai lentă de când își luase câinele și motocicleta. Nura scăpase repede de vecin și de câine, numai de Erlo nu putuse scăpa. Cum intrase pe ușă, se pusese cu pumnii pe ea, înghesuind-o, până când Nura își rătăcise ochelarii de la ochi. Atunci se schimbase ceva în felul în care încasa loviturile de la Erlo, fiindcă nu-l mai zărea decât printr-un fel de ceață, cum doar la munte mai văzuse, în copilărie, într-un loc unde mergeau cu părinții să vândă porumb. Loviturile cădeau ca bombele din avion, dar ea le primea simțind că vin de la Dumnezeu, ca pedeapsă că-l luase de bărbat pe Erlo. Când toți o sfătuiseră să nu-l ia, că ăsta nu e bun de soț… De grija ei, neamurile o pitiseră în podul casei, când Erlo venise hotărât s-o ia la el acasă. Dar ea, cum i-auzise vocea, crezuse că venise primăvara în sat, doar de dragul lui. Coborâse de acolo și dusă fusese. Acum trebuia să-și adune vederile de pe jos, fiindcă nu le-avusese atunci când trebuise să le aibă, de la Dumnezeu. Apoi încercase să-și repare ochelarii, că bani de alții, noi, n-avea. Nu stătuseră lentilele la locul lor decât cu o bandă neagră și lată, cu care izolau firele electrice. Ca să stea mai bine, le acoperise aproape de tot, doar un ochi lăsase, să-i vină pe acolo lumina. Dacă o mai avea parte de ea, pe lumea asta!

Apoi, pe o sobă mică, lângă fereastră, o mulțime de poze, aflate în mișcare, mi-au lunecat pe dinaintea ochilor. Și, în toate, Erlo apărea ținând de gât câte o cruce din cimitir, ca pe o ibovnică dragă lui. De sub pat, Nura aducea niște cartofi rătăciți printr-o ladă de lemn. Îi curăța și-i arunca într-o oală înaltă. Că într-o seară îl așteptase până târziu, de nu mai putea de ochi, oricât ar fi fost el de bărbat, se culcase frântă de somn. Erlo apăruse dimineața, și fără mâncare, cum fusese vorba. Adormise în tren și nu știa mai mult. Nu se lăsase până nu-și numărase toți banii din geanta pe care adormise cu capu’ în compartiment. Mâncarea nu mai era, la trezire, câteva stații mai încolo. Pe drum, se oprise la o bodegă și, dintr-un pahar în altul, încurcase drumurile. Pe unul din ele, dase de o babă, care semăna leit cu Teti, doar că era mai bătrână. O urmărise până în satul ei, iar acolo îl văzuseră niște vecini cum voia să intre în casă peste ea. Era să mănânce bătaie de la ăștia, dar îl lăsaseră în plata Domnului, când îl văzuseră mai bine. Adormise lângă o văgăună, cu capul în jos, lângă o râpă plină cu oasele vacilor moarte pe acolo. Apoi se trezise în pădure, aproape de casă. Avea în mână o geantă, care nu era a lui, și era îmbracat cu alte haine decât cele cu care plecase de acasă. Acum aștepta reclamația bătrânei, sau așa credea el, că aia nu-l uitase. Că ultima oară, după ce se luase de o babă, alta, n-a mai rezistat și a băut toată soda pe care-o punea Nura la rufe. Un vagon de rufe o aștepta pe Nura, iar ea nu mai găsise picătură. Așa dăduse de Erlo, întins pe iarba din spatele casei și tăvălindu-se pe jos, ca un cățelandru. Venise salvarea cu tot cu lume, strânsă ca la nunta lor. Iar ea nu mai știa dacă să se bucure sau să plângă. Scăpase, până la urmă, că avusese zile. De bucurie uitase să mai iasă din beciul casei. Și, seara, îl găsise lângă butoiul gol, parcă s-ar fi înecat, cu ochii umflați de vinul din burtă. Ziua-n-amiaza mare se trezise, abia, alergând după niște capre prin grădină, să-și caute ibovnică. Le-ar fi lăsat fără lapte pe toate, de n-ar fi fost ea de față. Că de brânză aveau nevoie ca de apă, tot strângeau într-un borcan pentru iarnă. Și mai rămânea și pentru ăi bătrâni, din sat. Că așa se supărase cu ei, de la brânza de capră. Când apăruse ăl bătrân în poartă, ea fugise și se ascunsese în grădină. Că-i era greu să-i spună că nu-l mai recunoștea decât după mers și după umeri. (Așa se mișca drumu’ , după umerii lui). Că nu mai avea capu’ lui și nici vocea nu-i mai era aceeași. Și ăla se întorsese acasă fără brânză, dar nimeni nu observase, că le era groază și să-l privească, dar să-l mai și întrebe ceva. Unde-i era altădată capu’ acum avea un dovleac roșu-aprins, ca scos din cuptor. Și nici ora nu era a lui, de întoarcere de la lucru. Prea din vreme apăruse. Că explodase conducta pe care o păzea el, când nu dormea. Noroc că nu mai fusese nimeni acolo, ăialalți dormeau prin alte locuri, ăsta era sectorul lui. Când îl văzuseră șefii în halu’ ăla, credeau că-i altu-n locul lui și-i ceruseră buletinu’. Era în regulă, putea să plece acasă, fără să-ntindă vorba.

Că tot așa se întâmplase și când cu caprele satului. Plecase cu ele devreme, roua la picioare. Și ziua, lungă, iar el, singur, între capre, adormise cu sticla la cap, să n-o fure careva. Era întuneric, la trezire, doar lumini de lanternă vedea prin pădure. Nici câinele nu mai era lângă el, se luase după oamenii care-și căutau caprele.  El dormea, când îl treziseră luminile alea. Credea că visase stelele de pe cer și era s-adoarmă la loc.

Până-n sat, venise pe furiș, prin pădure. Pe urmă, prin grădină, ca tâlharii. Doar ce le gâtuise vulpea, când picase el. Le adunase calde, de pe potecă. Că taman atunci se luase lumina, de îndrăznise vulpea. Fără cotețe la găini, țineau becul aprins, s-o sperie. Venise cu ele ciorchine în casă, ca de la vânat. Toată noaptea lucrase să le pună la găleată. Nici brânză nu i-a mai trebuit.

Acum avea capu’ ca pămantu’ , greu și rotund. Îi era groază să-l poarte prin sat, în concediu medical. Că așa ar fi trebuit să intre și Erlo, într-un medical, poate își revenea. Că ea fusese la doctor, în locul lui, să vadă ce are. Că nu era nevoie de pacient, așa bine îl cunoștea doctoru’. Parcă ăla ar fi stat cu el în casă, nu ea. Cum îl întreba ceva, avea și răspunsul. Venise degeaba. Numai părul de pe cap nu i-l cunoștea. Că și de-l tăia, creștea la loc, negru, verde, cum era. Așa și cu tratamentu’, n-atinge rădăcina….(Doar chestia cu păru’, o înțelesese, din vorbele ăluia).

Că într-o zi nu-l mai găsise acasă și nici nu apărea de undeva. Auzise mai dinainte că ar fi fost frumos la Leghe acasă. Lume care se aduna de pe drum, să vadă noutatea. Ar fi mers și ea, dar îi era de bărbat, după ultima bătaie. Dar cum să stea, când vedea lume venind și ieșind, iar la ea, nimeni. Sta și aștepta ziua de ieri. A lăsat să vină seara, ca să urce în dudul de lângă gardul lui Leghe. Se vedea pe geam ca la televizor, doar că n-avea sonor. Ca la ea acasă  îi vedea, întinși la masă și veseli. Ce-o fi fost cu veselia aia? Că ea nu-l zărea pe Leghe nicăieri, doar pe bărbatu-său la masă, ca pe mire. Atunci a înțeles ea de ce nu mai venea. Ar fi mâncat dude ca un copil, de n-ar fi avut vedenia în fața ochilor. Și nici câinele n-o mirosise (l-or fi îmbătat, să intre lumea fără grijă, ca la cinema), nici ea nu știa cum a coborât de acolo. Ușa dată la perete, ca pentru oaspeți. S-a făcut liniște, când au văzut-o. Erau gata să ciocnească paharele. Ea-nlemnise cu ochii pe Teti, n-o văzuse prin ferestră, era prea mică. Și în loc s-o întrebe pe aia de bărbat, l-a întrebat pe Erlo cine era femeia de lângă el. E nevasta mea! i-a zis ăla liniștit și prostit.  Nevasta ta!  Da, a mea!  Și-a luat-o-n brațe…

I-a lăsat acolo ca pe însurăței.

Nici n-a știut ce să mai creadă, când l-a văzut dimineața pe ușă. Dispăruse Teti, iar, și se trezise cu Leghe în pat. Ăla, beat, da să-l pupe, că-și găsise nevasta acasă. De bucurie, plângea, și-l ocăra, pe urmă, c-o lăsase pe aia să plece. Tot cu cearta, au ajuns să umble prin sate vecine, după Teti. Degeaba. S-au întors amândoi pe motocicletă și cu câinele pe ghidon. Că până să apară aia, s-a dus anu’. Și când s-a întors, venea cu niște copii după ea, pe unde fusese, că și așa n-avea Leghe copii. Stăteau la el ca la grădiniță. Acum plimba câte unu pe ghidon, în locul câinelui…

Și Nura se îndepărtă de mine, continuând să povestească oamenilor pe lângă care trecea. Îmi pierduesem postura de unic ascultător al întâmplărilor din familie. Acum o vedeam oprindu-se din casă în casă, iar eu știam că de fiecare dată povestea aceleași lucruri. Cu cât se îndepărta, lentilele ochelarilor i se măreau, începând să semene cu niște panouri solare care-i luminau drumul. Ele mă țintuiră cu lumina lor și făcură ca vorbele rudei mele să devină tot mai ușoare, să plutească. A fost imaginea pe fondul căreia mi-a răsărit soarele în fereastră.

____

Text publicat în volumul de povestiri Amintiri inventate, Editura Aius, Craiova, 2011

Camil Moisa

Data nașterii – 1969.
Am publicat proză în limba română și în franceză(în traducere).
Sunt membru al USR din 2008.
Locuiesc în Montréal din 2006.