Aventuri „made in China”

Șocant a fost când ne-am trezit cu ele aliniate în fața noastră.

Ca și-un duș rece, m-a făcut să-mi revin pe trei sferturi din amețeala băuturii. Nu pot să spun că a fost o surpriză plăcută, ci mai degrabă o biciuire neașteptată a simțurilor, neașteptându-mă să mi se arunce atâta piele expusă în fața ochilor: epiderme care înfășurau brațe de zeițe decadente, talii delirant de suple și sâni mici, dar obraznici, asta în măsura în care chiar nu bănuisem unde mă aflu, cel puțin eu nu aveam habar, și cu siguranță nu eram posedat de un acces de nebunie, nu trăiam un vis erotic, dar eram destul de beat și de visător, și de nebun ca să nu mă gândesc la trupurile lor atunci, ci la o poezie a lui Whitman:

Sex contains all, bodies, souls,

Meanings, proofs, purities, delicacies,

Songs, commands, health, pride, the seminal milk…

M-am întrebat dacă sunt cu adevărat funcțional, dacă sunt chiar eu acela care se târăște prin realitatea vâscoasă a zilelor ca prin tranșee și tot eu acela care respiră promiscuitățile nopților ca un om-amfibie înotând printr-o placentă imposibil de străpuns, și dacă percepțiile întotdeauna deformate prin prisma literaturii nu îmi vor fi fatale într-un final. (Și oare finalul ar fi mai puțin nefericit?)

Eram epuizat de câteva săptămâni de zile, și mai ales nopți, de când mă înhăitasem cu Derek, un manager american venit în Shenzhen într-un business trip de patru săptămâni. Cred că dacă ar fi fost aici pentru opt, aș fi ajuns la spital de pe urma exceselor pe care le făceam împreună. O să revin la asta.

Asiaticelor greu le estimezi vârsta, dar oricum, păreau toate niște copile, răpite cu forța dintr-o școală (așa cum citeam în ziare de nigerienele răpite de Boko Haram). Și totuși zâmbeau natural – cel puțin la prima vedere păreau foarte mulțumite. Purtau câte un halat de mătase mulat, imposibil de scurt, special pentru a lăsa, unora dintre ele, vizibil părul pubian. Majoritatea aveau câte o pereche de țâțe decente, având în vedere că ne aflam în Asia. Matroana ne-a îndemnat prin gesturi să ne alegem fiecare câte una. Erau nefiresc de frumoase (cum le găsise, unde le alesese?) și cred că ne-ar fi luat ceva timp să ne hotărâm, dacă nu ar fi făcut chiar ele câțiva pași către noi.

Derek a întrebat prin semne dacă poate lua două în cameră și matroana i-a răspuns, că-i face reducere. Un deget arătător tăiat prin aer la jumate de celălalt deget arătător, asta înseamnă aici reducere.

Și-a luat totuși doar una. Odată, la băutură, Derek a spus că Asia este ultimul tărâm unde omul alb este privit ca o zeitate și că trebuie să fie recunoscător cerului că există încă țări înapoiate în care este de-ajuns ca occidentalul să-și scoată penisul afară din pantaloni pentru ca o fată tânără și arătoasă să apară de nicăieri ca să i-l sugă.

Chinezul (de origine coreeană) care ne adusese acolo și-a ales și el o alta, în combinezon roz. Fără să vreau m-am gândit că pe birou avea poza de nuntă, el și soția pe o plajă, prinși într-o săritură amplă, ambii într-o detentă maximă, ambii râzând. Poză recentă. Viața e un hârdău plin de rahat, majoritatea dintre noi contribuim la umplerea lui.

Prin părțile astea se pot cumpăra și virgine, dar costă de douăzeci de ori mai mult, o nimica toată totuși pentru unul ca Derek.

Doar două rămăseseră în aceeași poziție ca la început, și mi-am ales una dintre ele, singura îmbrăcată în gri, culoarea pocăinței, nuanță neobișnuită printre celelalte mătăsuri aprinse la culoare, dar perfect asortată cu cenușiul podelei, cu albul murdar al pereților, ba chiar și cu cearcănele maronii ale patroanei.

Cu ea de mână am intrat într-o cameră mică, fără niciun mobilier în afara patului și a unei etajere. Becul atârna dizolvat în acid, luminând pal din mijlocul tavanului. Nu avea abajur. Pe etajeră se găsea un prezervativ de proastă calitate.

L-am auzit pe Danny râzând din camera de alături, apoi zgomotul unei uși care se deschide, dar cu ochii o cercetam pe ea: tipa cu care mă aflam în cameră, o necunoscută de altă rasă cu care ar fi trebuit să întrețin raporturi sexuale intime. Nu mi se părea neapărat ciudat faptul că nu știusem de existența ei cu cinci minute în urmă, ci absența totală a oricărui fel de comunicare. Ea nu știa engleză, iar eu nu știam chineză.

Din hol s-a auzit pornind dușul. Era posibil să fi terminat vreunul dintre ei atât de repede? I-am făcut ei semn să se calmeze. Se dezbrăcase singură după ce mă dezbrăcase pe mine – reticent cum eram. M-a luat de mână, a deschis ușa și m-a tras afară. Aveam un prosop înfășurat pe talie. Complet nedumerit, mi-am adus totuși numaidecât aminte care erau obiceiurile. Asiaticele vor să fie sigure că ești curat și pentru a se asigura că nu trișezi, te spală ele singure. Întâi se spală ele, între picioare și peste tot, apoi îți iau penisul în palmă și ți-l săpunesc sistematic.

I accept time absolutely. Ideal, fiecare secundă ar trebui să conteze. Nu mai aud secunda care tocmai s-a scurs, dar mă agăț cu disperare de secunda prezentului. Un prezent bizar, nici bun, nici rău, doar neașteptat de bizar. Sunt precum nisipul acolo unde marea vine și pleacă. Nisipul așteaptă apa să se retragă, dar presimte apa care-l va răscoli din nou. Nu sunt mâinile mele cele care se îndeletnicesc cu operațiunea de sanitizare, ci mâinile unei fete de a cărei existență nu eram conștient cu doar douăzeci de minute înainte. Ce face ca părul, dinții, sânii, zâmbetul cuiva să ne atragă, chiar dacă totul e un înveliș, chiar dacă nu știm nimic despre conținut? Derek, la o terasă, a numărat toate tipele care i se păreau o potrivire bună, cam trei sferturi dintre cele care treceau, sute de tipe, pentru că așa e în orice oraș mare din China, trotuarele sunt pline până la refuz de o mare de oameni. Sunt mulți bărbați și femei tinere, și foarte rar copii și încă și mai rar bătrâni. Când s-a ridicat orașul Shenzhen doar cei sub treizeci de ani au primit permis de relocare. Derek care are spre cincizeci de ani a spus că se simte ca și cum s-a întors înapoi la universitate. Derek e mult mai în vârstă ca mine și asta apreciez la el: pentru un american hrănit de mic cu hot dogs și hamburgeri, e uimitor de rezistent. La băutură, la femei, la pierdut nopți. Efectiv mă bate. I-am și spus că sigur are sânge de irlandez, ceea ce a confirmat. Are gene de taur. Exact așa și arată, ca un taur: grumazul gros, fruntea îngustă, ochii albaștri ca două fante și părul tuns scurt și dat cu gel să stea țepos în sus. Totuși și ceva care taurii nu au: e pistruiat.

Hua a ieșit cu fata „lui” de mână. Tace, cu toate că e singurul dintre noi care i-ar fi putut face puțină conversație. Hua ne arată orașul noaptea și Danny sau Derek plătesc pentru tot. Ne-a adus aici spunând că o să ne arate alt salon de masaj, după ce fusesem înainte într-unul unde se masau doar tălpile, o oră întreagă, cu o bere din partea casei și televizorul pe fotbal. Ne căzuse fața când ne-am dat seama că ne adusese fără să știm într-un bordel. Ilegal. Prostituția, drogurile, imitațiile fără copyright, cazinourile clandestine – toate sunt infracțiuni penale și toate în același timp sunt aici afaceri înfloritoare. Derek plătește consumația tuturor pentru că păstrează chitanțele și compania din State o să-l ramburseze la întoarcere. Pe chitanță nu scrie alcool sau masaj, întotdeauna scrie ceva sinonim cu „services”. Capitalismul e bun cu noi, ne tratează cu ce are el mai dulce. Dar și pentru chinezi a început să fie bun: în fiecare zi economia lor scoate patru mii noi milionari. Un milion jumate de noi milionari pe an. În fiecare an. De asta am ales să-i învăț engleză pe copiii chinezilor și nu pe ai românilor.

Matroana și celelalte fete dispăruseră ca prin minune, ca într-o poveste din 1001 de nopți. Cele cu haremuri, sclave și sultani. Fetele astea nu or să îngroașe niciodată rândurile milionarilor, nu cred. Acum e ca și cum privesc prin cel mai străveziu văl care există, un văl care delimitează nebunia de rațional. Ce mi se întâmplă este lipsit de rațiune sau e o lipsă a decenței și mai ales a libertății de alegere din partea lor care mi se pare de Evul Mediu. E prima oară când calc într-un bordel, nu sunt religios, nu am cine știe ce principii, dar îmi dau seama că mi-e imposibil să mă culc cu femeia asta, în ciuda faptului că arată impecabil. Ea e nedumerită și puțin speriată, ca un animal. Știe că dacă sunt nemulțumit o sa aibă probleme cu matroana, dar îi fac semne să se liniștească: totul o să fie în regulă. Ieșim și patroana arată prin semne că dacă am fost cu adevărat satisfăcuți putem da fetelor un mic bacșiș. Îi dau un bacșiș generos, ca după cea mai tare partidă de sex.

În taxi le spun adevărul și ajung ținta miștourilor lor pentru următorul sfert de oră („i-ai dat și bacșiș mai mult ca noi, haha”). De-abia târziu, în pat, înțeleg nu o să pot niciodată să plătesc o femeie pentru sex și nu era neapărat răspunsul pe care îl dădusem lor. Cu toate că și asta era adevărat, oricând puteam găsi o tipă, aproximativ la fel de arătoasă, căreia să-i placă să vină cu mine din pură plăcere. „Mă excită că pot avea o femeie la prețul unei bax de bere”, a spus Derek. Îmi dau seama că e un argument care-mi pică exact pe invers. Pe mine tocmai asta mă blochează.

Să încep cu începutul. În țară suferisem o decepție sentimentală de gradul trei. Toată facultatea fusesem într-o relație cu o fostă colegă de liceu cu care reluasem legătura prin anul doi. Toată viața îmi plăcuse de ea, în liceu ne sărutasem, dar mereu îmi scăpase printre degete și nu devenisem cu adevărat iubiți. Cât am fost cu ea m-am simțit întotdeauna prins în genul ăla toxic de relație în care tu ești „investit” mai mult decât partenera, deși ea mereu protesta râzând că doar mi se pare. Ei bine, confirmarea că nu mi se părea a survenit într-o bună zi când terminasem cu ea un traseu în Făgăraș și, după ce am făcut autostopul, ne-a luat un tip revenit în vacanță în România. Emigrase în Anglia de vreo zece ani și o ducea excelent, avea și o afacere. Era cu cinci ani mai mare ca noi, dar asta nu a contat pentru Andreea. La final am făcut schimb de contacte, ca de la cuplu la prieten. Mai târziu ei au devenit cuplu și eu am încercat să-mi regăsesc vechii prieteni „dinainte” de Andreea.

După ce am pierdut-o, m-a luat obsesia asta prostească: trebuie să fac bani ca ăla, să fiu sigur pe mine ca el, să conduc un BMW ca al lui, să nu mai am niciodată stresul cât bacșiș las la chelner în așa fel încât nici să nu mă fac de râs, dar nici să nu rămân fără bani de taxi?

În perioada aia am văzut un afiș al unei companii care plasa profesori de engleză în China. Cum terminasem limbi străine și engleza o vorbeam aproape ca pe-o a doua limbă maternă, am luat imediat poziția. Bilet de avion acasă o dată pe an, cazare și masă în afara salariului. La orientare nu ni s-a spus că femeile săreau pe europeni cum vezi în documentarele cu Beatles. Eu aș fi spus și asta.

Odată ajuns acolo mi-am dat seama că aveam un mare avantaj față de alți „expats”. Nu eram din Anglia, Canada sau Statele Unite, eram din Europa de Est și-i depășeam cu mult la capitolul școala vieții: aveam în sânge abilitatea de a mă descurca. Nu pot să uit cum așteptam odată un american pe aeroportul din Hong Kong, ca să-l ajut (contra cost) să tranziteze dincolo de bariera comunistă, spre Shenzhen, iar acolo a fost asaltat de vreo opt taximetriști care trăgeau de el să fie aleși. Era pierdut ca un vițeluș rămas fără mamă, efectiv nu știa cum să reacționeze. M-am dus la ei și le-am spus răstit să spele putina că avem deja mașină. Apoi l-am ales pe cel mai tăcut dintre ei, unul care rămăsese lângă taxi. Unul după chipul și asemănarea mea, cel dinainte să mă părăsească Andreea pentru Anglia.

Datorită relațiilor lui Derek obținusem un job de două ori mai bine plătit decât făceam predând engleza, și anume technical writer la multinaționala americană unde lucra și el. Deschiseseră un sweat shop în Shenzhen în free trade zone. Adică zona unde nicio companie nu plătea taxe, ca să atragă cât mai mulți investitori din afară. Schimbasem hotelul, acum stăteam mult mai bine, la Four Stars Sheraton. Se putea merge la serviciu pe jos sau cu un shuttle și majoritatea preferau autobuzul pentru că afară era umiditate mare și praf de la construcții. Totul era umed și simțeai poluarea metalică pe limbă și în nas. De la fereastra hotelului vedeam Shenzhen river, cu apa lui galben-murdară și barjele pline cu containere. Pe drumuri, o mulțime de biciclete electrice, puzderie de pietoni peste tot, palmieri ca în Mexic, dar ceața și poluarea nu te făceau să te simți într-o destinație exotică.

În primul rând pentru că existau mult prea mulți muncitori și construcții în lucru, nu ca în stațiuni și în niciun caz nu ca în Barcelona, de exemplu. Era o raritate să vezi altfel de oameni decât asiatici. Cred că în primul an am văzut doar o dată sau de două ori negri. Chinezii sunt mult mai rasiști decât românii, sau în cel mai bun caz la fel. Și nu le e jenă să se zgâiască intens la un străin, să zicem dacă dintr-un ghinion o femeie albă nu știuse că un supraponderal nu are ce căuta în mainland China: toată lumea o să te privească cu un interes bolnav, ca pe un exponat de la circ. Dar și eu, care nu aveam nimic neobișnuit, mă simțeam în fiecare secundă perforat de zeci de priviri din toate direcțiile. Uram să merg pe stradă în primii ani. Un al doilea motiv pentru care mă urcam în microbuz să merg la serviciu.

Era riscant să intri într-un restaurant la nimereală. Dacă nu aveau menu cu poze, chelnerul nu vorbea engleza și habar nu aveai dacă nu cumva felul de mâncare pe care ți-ai pus degetul nu era vreun ostropel din carne de câine. Și dacă observai că o tipă se uita insistent la tine și părea interesată, nu aveai cum să intri în vorbă cu ea, era complet imposibil, de exemplu, mi s-a întâmplat la cel mai elegant salon de masaj, unul chiar de lângă Sheraton unde se zicea că e exclus să fii „agățat” – dar cu toate astea am trăit experiența asta care acum mi se pare amuzantă. Salonul era intenționat în penumbră și cu niște perdele groase, transparente, ca un voal gros care delimita camerele una de cealaltă. Cu toate astea nu vedeam alți clienți și alte maseuze – era totuși evidentă motivația designului cu perdele transparente: voiau să arate că sunt o instituție serioasă, de tratat probleme de sănătate, dureri de spate, stres, și în nici un caz un loc rău famat, cum ar fi un salon erotic (oricum, era interzis – cele care existau funcționau doar la negru). Transparență totală deci.

Am un corp destul de ok cred, pentru că tipa care făcea masaj thailandez și care trebuia să se apese cu antebrațele pe mine și să mă calce cu tălpile se cam înroșise. Dar sincer să fiu, poate că a fost și greșeala mea: la început mi se păruse că a zis să mă dezbrac complet, ea a ieșit, iar eu, cu toate că sunt pudic, am făcut ce crezusem că am înțeles că trebuie și m-am înfășurat cu prosopul. Iar ea când a venit și a dat prosopul la o parte așteptându-se să fiu în chiloți, m-a văzut complet dezbrăcat. Eram cu fața în jos totuși.

Spre sfârșit, când ora aproape se terminase, mă întreba singurul cuvânt pe care probabil îl știa: „girlfriend? girlfriend?”, iar când i-am spus că nu am prietenă, ea a luat o față neîncrezătoare. Apoi a început să-mi arate ceasul încercând să-mi explice la cât termină ea programul și dacă vreau să vin să o aștept. Din păcate, mi-era imposibil să pricep ceva. În vestiar, la plecare mi s-a întâmplat ca la toaletă să fiu masat pe spate de un tip plătit să facă asta și să întindă prosopul să te ștergi. Ce consolare groaznică, să te maseze un bărbat când nu ai reușit să obții o întâlnire cu o femeie care arăta excepțional.

La serviciu aveam viață ușoară, pentru că Derek se avea bine cu managerul meu, Hua – care de fapt mă luase ca pe un favor făcut „ americanilor”, doar lor le aparținea fabrica. Uneori mă trezeam chemat în biroul lui, străbăteam zona de cubicles (dar niște cubicles până la brâu astfel fiecare îl vedea pe fiecare, inclusiv ce se derula pe monitor) și când intram îi găseam acolo pe amicii mei de bătut cluburile. Hua nu înțelegea chiar toate glumele dar zâmbea ca un câine inteligent și tot dădea din cap, ca jucăria pe care toți șoferii de Dacii o aveau la spate înainte de Revoluție. Eram exact pe aceeași lungime de undă cu Derek la glume. Danny era ras în cap, mai bine educat decât Derek și cred că doar ceva mai mare ca mine, cu vreo patru-cinci ani. Amândoi erau din Statele Unite și amândoi m-au făcut să-mi schimb prejudecățile pe care le aveam despre americani, că nu ar ști să se distreze. Danny era divorțat și cu trei copii mici și era înnebunit de Asia, unde se simțea ca un sultan. Își tot prelungea șederea, cu pretextul că nu s-ar descurca la fel chinezii fără el. Deja reușise să stea patru luni. Atâta timp să mănânci și să bei pe gratis la restaurante de lux, să agăți tipe super, ți se urcă la cap. Era îngrozit că până la urmă trebuia să se întoarcă în Detroit. Încă țin legătura cu el, a fost disponibilizat, apoi și-a găsit alt job la o companie care distila porumb ca să facă metanol-combustibil. Trecuseră doi ani și încă visa că-i va convinge pe ăia să îl trimită în China să prospecteze piața pentru vreun parteneriat. Era trist să vezi că nu se mai putea adapta la viața „normală” din afara Chinei. Erau mulți bărbați care pățeau asta, pentru că aici mergeau noapte de noapte prin baruri de karaoke și apoi, piliți, în cluburi de noapte.

După serviciu, amândoi adormeau la comandă cam o oră de „power nap” cum spuneau ei, și în felul ăsta găseau energia să o ia de la capăt. Eu însă după vreo trei săptămâni mă simțeam obosit și „wasted”, mi-era greu să țin pasul cu ei.

În companie era tot așa, umezeală. Doar în laboratoare și în birourile directorilor foloseau aere condiționate. Dintre cei care munceau la benzile de asamblare, optzeci la sută erau fete tinere, dar diferite de cele din saloanele de masaj, sau din baruri și restaurante. Adică nu erau frumoase, nu aveau forme, ci chinezoaice din alea drepte, scânduri. Dar nici astea nu aveau să îngroașe statistica milionarilor. Într-un cuvânt, la serviciu era super plictisitor, totul mergea ok și nu știam cum să fac să treacă intervalul de opt ore. La prânz luam masa la cantină, niște mâncăruri oribile, păstăi care pluteau în ulei, carne cu grăsime, iuțeli inimaginabile la care toată lumea din jur plescăia satisfăcută. Apa de la robinet nu era potabilă, trebuia să bei la sticlă, dar cea din companie avea un gust sălciu, așa că la sfârșitul programului de-abia așteptam să țâșnim pe ușă, traversam la o gheretă de peste drum, eu, Derek și Danny unde, așezați direct pe bordură, beam câte două beri chinezești (Tsingtao) și înfruntam privirile dezaprobatoare ale inginerilor chinezi. Era lipsit de prestanță să bei acolo ca un muncitor, dar noi eram super veseli și nu mai aveam răbdare un sfert de oră până la hotel. După aceea toți trei mergeam la restaurant apoi la un karaoke bar. La bar ne uitam la o formație de trei fete și doi băieți, toți cinci filipinezi, care imitau orice șlagăr mai cunoscut din ultimii douăzeci de ani. Chiar din prima seară, solista s-a prins că Danny e ăla cu bani mulți și s-a cuplat cu el. Derek a reușit să se cupleze cu una mai solidă (dar care se potrivea cu el), basista. Când dansau mă făceau să mă gândesc la Shreck și Fiona, amândoi transformați.

Ce ciudat mi se părea că niște fete atât de talentate, care câștigau bani cântând aproape orice gen, se cuplau așa imediat, ca niște prostituate, cu niște noi veniți care le invitau la dans și care aruncau cu bani în stânga și în dreapta. Cred că pur și simplu preferau albii și nu erau prea mulți. (Adică mai apărea câte unul pe la masă, făceam cunoștință cu el, îl întrebam cu ce se ocupă și ne spunea că predă lecții de golf la chinezi bogați, etc. Dar erau cazuri rare.)

Spre finalul serii, am încercat să o invit pe a treia la dans, dar mai mult ca sigur era cuplată cu bateristul, pentru că dansa fără să răspundă la glume. Am uitat să spun că Derek și Danny le preferau pe astea pentru că vorbeau engleză perfect, dar în paralel se culcau și cu altele. Danny zice, „e ok, nu fi supărat, pe tine se pare că a pus ochii toboșarul!”. Și muream de râs, pentru că într-adevăr, toboșarul era cu ochii pe mine, dar nu că ar fi tânjit la mine, ci pentru că dansam cu prietena lui.

Singura parte mai neplăcută la karaoke era să-i văd ce bine se distrau ei, ambii având voce bună. Eu știam că aș fi fost râsul lumii dacă aș fi cedat la insistențele lor să cânt ceva. Derek cânta seară de seară Hotel California de Eagles, mereu perfect până la ultima notă. Și acum de câte ori aud asta la radio, mă gândesc la el.

La plecare le-au invitat pe filipinezele din formație în taxi. Până și banii pe taxi îi primeau înapoi de la companie. Taximetriștii le dădeau niște chitanțe kilometrice, chiar mai mult decât plăteau, sperând și ei la un super bacșiș, pe care desigur că-l primeau.

Ne-am îngrămădit și ne-am dus într-un club unde se dansa și bea screwdrivere – niște cofere de suc de portocale amestecate cu votcă. După ce terminam împreună vreo trei cofere din alea, am fi dansat și pe muzică populară. Niște chinezoaice, întotdeauna înalte, venite din nord, ne tot invitau să jucăm un joc de zaruri. Mulți chinezi cu bani jucau jocul asta cretin și neinteresant la care trebuia să bei dacă pierdeai și să bea tipa, dacă câștigai. În ambele cazuri nu plăteau ele – erau angajate de la bar, pe comision.

În week-end câteodată voiam să fac activități de om normal. Aveau și ei o mini-China așa cum și francezii au o mini-Franța pe lângă Paris. Mă duceam la cumpărături în Hong Kong. Grădina Botanică, Star Ferry, the Peak. Plaja era „uninviting” cum ziceau ei sau neatrăgătoare, cu nisip zgrunțuros și alge și un miros aiurea, de sulf sau de apă tranzitată de zeci de mii de petroliere. Așa că tot la femei ne întorceam.

Odată, una mi-a sărit în brațe pe ringul de dans. Am întrebat-o ceva în timp ce dansam, dar râdea ca idioata și mi-am dat seama, dezamăgit, că nu știa nicio boabă de engleză. Se ținea ca o oaie după mine peste tot, m-a urmat la masă unde i-am dat să bea, cât să trecem mai repede peste bariera de limbă. Derek și Danny au plecat curând și chiar nu-mi aduc aminte cum de și-a făcut apariția acolo un om de afaceri irakian, un tip serios care nu fusese niciodată însurat. Tipa asta cu care până la urmă m-am și culcat, dar habar nu am cum o cheamă era cu o prietenă care părea operată și „greșită” rău la față. Adică operată să pară mai europeană, chirurgie plastică care nu a mers bine. Nici astalaltă nu știa engleză, doar stătea să-i zâmbească irakianului. În scurt timp am luat un taxi și am plecat de acolo toți patru. Întâi ne-am dus la un restaurant și am mâncat puțin, pentru că de la atâta băutură mă luase foamea și părea că și pe ele. Știau ele un restaurant bun (ne înțelegeam prin semne), dar ce era pentru ele bun am descoperit că pentru mine era echivalentul lăturilor. Cea care mă atacase pe ringul de dans avea o freză prinsă cu niște clești de păr de părea că are o creastă de punkistă, așa că Danny o poreclise „indianca”. Gen, „unde ți-e indianca?” Până la urmă așa a rămas și în amintirile mele, „indianca” ceea ce e amuzant când te gândești că era chinezoaică.

Cred că se făcuse cam trei noaptea și a doua zi începeam serviciul la nouă. După ce am mâncat, hotelul era relativ aproape (le-am arătat lor business card-ul hotelului) și am mers pe jos, iar „indianca” la un moment dat a călcat strâmb și i s-a rupt cureaua la sanda, așa că a trebuit să se descalțe. Când am intrat în hotel, pe lângă recepție, m-am gândit că probabil e prima oară când intră o femeie desculță în acel lobby de patru stele.

Era fâșneață și se vedea că are experiență în exces. La corp părea foarte tânără, dar Joel îmi spusese că la cum arată asiaticele are sigur treizeci de ani. Parcă v-am spus în alte povești că nu mă înnebunesc după sex cu prezervativ și după ce am schimbat câteva poziții, mi l-am scos și a început să-mi facă sex oral, la care de-asemenea avea experiență. Următorul pas era să mă culc, pentru că muream de somn, dar tipa nu era genul să te lase să dormi liniștit. M-a trezit de încă două ori până la 8:30 când îmi pusesem alarma la mobil. Voiam să-i spun că am treabă și cum nu mă puteam înțelege cu ea până la urmă mi-a venit ideea genială să deschid laptopul: am găsit un site care traducea din engleză în chineză și i-am scris „trebuie să pleci, am treabă”. Și-a notat numărul de telefon pe o hârtie și mi-a făcut semn să o sun și că dacă o sun, ea o să vină pentru că a reținut numărul camerei.

Apoi comandă, Grig, picioarelor să te asculte până la shuttle. Până la lift. Până la cubicle. Târăște-te până la cantină să-ți iei o cafea. Numără orele până se termină programul și gândește-te ce bine o să dormi singur în pat. Cafeteria, o sală imensă, pentru că trebuiau hrăniți sute de angajați. Mâncarea inclusă, deci niciodată nu lipsea vreunul de la masă. Dă-ți seama ce bucătărie mare aveau. În spatele bucătăriei exista un spațiu, ca o mică sală de conferințe neutilizată demult – observasem asta nu prin bucătărie, unde nu aveam acces, ci din coridor, care făcea un cerc pe extremitatea etajului, de-a lungul ferestrelor și pe partea opusă cantinei remarcasem o ușă dublă închisă cu lanț și lacăt. Cum eram mort de oboseală și fără nicio treabă, decât așteptarea aia stupidă de opt ore, tot mă plimbam pe coridoare să nu adorm naibii, când deodată mă surprind pe mine cu pornirea de a mă strecura repede printre cele două uși, pe lângă lanț și dincolo! De partea cealaltă domnea semiîntunericul, pe jos, o carpetă roasă și praf, mult praf… Mobilă veche, televizoare vechi, panouri, birouri, mese. O învălmășeală. Atunci văd și ușa spre bucătărie, prin crăpătura ei se auzeau bucătarii cum vorbeau. Locul perfect să trag un pui de somn, doar că mă stresa ușa aia spre bucătărie pe care oricând putea apare vreun bucătar. Și pe coridor treceau angajați, dar cine era la fel de țăcănit ca mine să se strecoare printre uși? În niciun caz un chinez. Am proptit o coadă de mătură în ușa spre bucătărie, m-am întins pe jos, am găsit un prosop prăfuit pe care l-am împăturit în patru pe post de pernă și m-am culcat. M-a trezit un zgomot de ușă împinsă cu furie și de coadă de mătură pârâind, gata să cedeze. Cineva încerca să intre peste mine. Am țâșnit în picioare, m-am strecurat înapoi pe coridor, rugându-mă să nu treacă cineva chiar atunci și să mă vadă în ipostaza penibilă de alb aproape înțepenit la ușile din spate ale unei cantine chinezești…

În camera de hotel, voluptatea de a fi singur. Singur cu gândurile mele. De multe ori mă gândesc că e lucrul cel mai de preț care mi-a rămas. Pentru că în ele încă o am pe Andreea cu toate dialogurile, glumele și vacanțele noastre. În mod sigur dacă ea rămânea cu mine, femeile din viața mea ar fi rămas alea câteva, bune de numărat pe degetele de la o mână. Așa, anii au trecut și uneori când nu mă ia somnul, încerc să enumăr toate femeile cu care am avut o relație, chiar și una scurtă de tot, cum a fost cu „indianca”, cu care m-am mai întâlnit doar de două ori. Gândurile îmi zboară la împrejurări acompaniatoare, cum s-a întâmplat și acum, cu Derek, Danny, cantina și restul. Așa că rareori trec cu numărătoarea de treizeci.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!