Ulcica

Anastasia se plimbă dintr-o parte în alta a camerei cu copilul în brațe. Știe că, dacă îl pune în leagăn, pruncul se trezește și se pune pe plâns, așa că face o legătură dintr-un ștergar și îl ține prins la piept. Pe masă e un ultim colț de pâine, iar Anastasia scotocește prin dulap sperând să mai găsească ceva de-ale gurii. Mereu îi e foame după ce îi dă micuțului să sugă. Maică-sa, Teodora, a venit să îi ajute după naștere și, ca de obicei, i-a întors pe dos toată rânduiala. Nu mai găsește nimic în bucătăria de vară. Ce-i drept, a durat mult până să se pună ea pe picioare. Nașterea asta a lăsat-o fără vlagă. A zăcut aproape cincisprezece zile și ar fi stat și acum în pat dacă maică-sa nu ar fi plecat la casa ei. Într-o dimineață, a luat fetițele și dusă a fost.

– Mâncare aveți pentru câteva zile. Să nu te apuci să frămânți pâine, că fac eu un cuptor săptămâna viitoare și vă aduc, a mai spus Teodora și s-a pierdut printre copaci alături de cele trei copile.

Găsește în cele din urmă o bucată de brânză veche și își taie o felie. Mestecă încet în timp ce se gândește dacă să plece sau nu la maică-sa. Îi e dor de fete și are nevoie de pâine, dar drumul nu e scurt. Căruța e peste gârlă, la Ion, care s-a dus de cu zori să adune trifoiul. Și oricum, drumul prin pădure e mai neted dacă-i străbătut cu picior de om decât călcat cu roți de lemn. Pentru copil e mai plăcut așa. Anastasia locuiește la capătul satului, în marginea dinspre pădure. Iar dincolo de deal, după ce treci de luncet, e satul în care trăiește bătrâna Teodora. Când a rămas văduvă, Anastasia și Ion au chemat-o să stea cu ei, dar femeia nu a vrut să-și lase gospodăria. Îi ajută cu copiii, vine la cules via sau la ridicatul fânului în căpițe, dar merge întotdeauna să doarmă în casa ei.

După ce strânge masa, bea o cană de apă, se închină și pornește. O vreme merge pe drumul mare, sperând că poate întâlnește vreun sătean, să-i țină de urât, dar apoi, când ajunge la răspântie, o cotește pe drumul scurt, puțin umblat de oameni. Dar nu face nici zece pași că băiatul se trezește brusc și începe să țipe de răsună pădurea. Încearcă să îl liniștească, dar copilul nu se oprește nici când îl pune la țâță, nici când îi cântă. Obosită, se așază lângă un copac mare și îl scoate cu grijă din legătură. Eliberat, băiatul se uită în sus, la crengile mișcate de vânt și începe să zâmbească. Anastasia îl privește cu drag. A îngenunchiat-o nașterea asta. Pe celelalte trei, abia dacă le-a simțit, s-a așezat pe pat și a născut, dar acum durerile au durat două zile, iar moașa s-a speriat. A chemat și preotul să îi citească. Bine că a trecut, își zice femeia, uite ce flăcău grozav a răsărit în brațele mele. Iar pe Ion, pentru care fiecare copil e o bucurie, nu credeam să îl vad vreodată atât de mândru. Muncește mult, sărmanul. Și nu se plânge niciodată. Anastasia zâmbește în sinea ei: de fiecare dată când se gândește la Ion îl vede ca în ziua nunții lor, un uriaș vesel și blând, care i-a promis să îi poarte de grijă. Și s-a ținut de cuvânt. În timp ce mângâie cu mâna dreaptă copilul întins pe picioarele ei, cu stânga începe să măture pământul, așa, într-o legănare. Îi e teamă să nu adoarmă, așa că se bucură de fiecare ciot care îi zgârie palma. Dar după o vreme simte cum se conturează pe pământ o formă clară. Cu ochii pe jumătate închiși se uită către pământul reavăn. Un cerc de lut se ițește dintre rădăcini. Curioasă, Anastasia începe să sape cu grijă în jurul lui până ce scoate la iveală o ulcică. Nu foarte mare, dar grea și zornăitoare. Sigur sunt câteva monede acolo. Că doar ce altceva s-ar osteni cineva să ascundă în pădure. Pare foarte veche, modelată cu măiestrie și are legat deasupra, cu niște bucăți de sfoară groasă, un capac de metal. Încearcă să îl desfacă, dar ori ea e încă prea slabă, ori capacul e prea bine înțepenit. Uită de pâine și pleacă înapoi spre casă, de două ori mai împovărată.

– De mare minune e treaba asta, Nastasio! Am încercat cu toporul și nu se sparge. Am lovit-o cu piatra mare, de ascuțit. Nimic. Sfoara aia, înnodată în fel și chip, zici că e de fier. Nici focul nu o arde.

De trei zile, cum ajunge acasă de la trifoi, Ion se duce direct în șopron și se chinuiește să destupe ulcica. După aceea vine în casă și vorbește despre ce ar putea face cu aurul dinăuntru: încă o cameră sau două, să aibă mai mult loc când vor crește copiii, să-și ia o vacă, să aibă copiii lapte bun dimineața, poate să mai cumpere niște pământ pe deal, că le trebuie fetelor zestre.

– Păi și ce facem cu ea, bărbate?

– Îi dau eu de cap într-un fel. Dacă nu reușesc nici mâine, mă duc cu ea la baba Floarea.

– Ferească Dumnezeu! Doar știi că baba vorbește cu necuratu’.

– Păi și ulcica asta, crezi tu că lucru curat e? Ori vrei s-o duci la popa, s-o descânte!?

Anastasia nu mai zice nimic, dar nu îi place vorba lui Ion. Ea e femeie cu credință în Dumnezeu și se teme de vrăjitoare. Seara adoarme greu. Se învârte în așternut mult timp. Apoi, cum reușește să ațipească, o trezește copilul, ori să-i dea să mănânce, ori să-l schimbe. Gândul la ulcică nu îi dă pace deloc. Către dimineață, e amețită de nesomn. Nu știe dacă a visat ori un duh necurat i-a strecurat un gând păcătos, dar funiile cu care e legată ulcica s-au transformat în mintea ei în șerpi alunecoși, care i-au sâsâit în ureche dezlegarea.

– Ioane, ulcica asta cere un sacrificiu de sânge. Mi-e frică de ce am adus în casă, zice Anastasia în loc de ”bună dimineața” și scuipă în sân.

Bărbatul pune ochii în pământ și pleacă la câmp fără să zică o vorbă. Dar hotărârea din privirea lui nu îi place femeii. Anastasia rămâne pe prispă cu copilul în brațe. Și legănându-l îi trece prin cap că acesta cântărește exact cât ulcica din pădure. Un fior o scutură din cap până în picioare, un arc pare să o ridice și o împinge către poartă. Dar nu apucă să facă nici douăzeci de pași, că se întâlnește cu maică-sa, care se apropie însoțită de cele trei fetițe. Copilele duc fiecare în brațe câte o pâine rotundă și frumoasă. Anastasia simte mirosul de coajă crocantă și înghite în sec. Le îmbrățișează din priviri pe fiecare. Fetele o salută scurt, apoi se iau la întrecere spre casă.

– Unde ai plecat așa, despletită? o întrebă Teodora cu dojană.

– În vale, la biserică. Vreau să îl rog pe părinte să îl boteze pe ăsta mic.

– Ce ți-a venit? Că nici molifta nu ți-a citit-o. Nu vorbisem că îl botezați duminica viitoare?

– Măcar să-i citească și să-l împărtășească.

– Cum să îl împărtășească dacă nu e creștinat? Ce ți s-a năzărit? A pățit ceva băiatul de te grăbești așa? Ia dă-l la mine!

Și zicând asta, îi ia copilul din brațe și îl cercetează cu atenție. Apoi o ia de mână și o trage înapoi, spre curtea din care fugise.

– Ești cam încinsă. Hai înapoi, să te răcorești puțin la fântână.

Bătrâna pune copilul în leagăn și le chemă pe cele trei fete.

– Haideți aici, lângă copil. Am de vorbit cu mă-ta.

– Dar vrem să ne jucăm de-a prințesele!

– Foarte bine, sunteți cele trei prințese care au grijă ca să nu fie trezit împăratul adormit.

Fetițele se apropie încet. Își aduc păpușile mici, făcute din sfoară. Înconjoară pătuțul și încep să cânte ușor: ”Un, doi, trei, am numărat / Am ucis un împărat…” Dar mama și bunica nu le aud. Sunt pe iarbă, la umbra nucului de lângă fântână. Anastasia și-a mai revenit, dar e în continuare agitată. Îi povestește Teodorei cum a plecat de acasă, cum a început copilul să plângă chiar acolo, lângă copacul unde era îngropată ulcica, cum Ion, cu fiecare încercare de a o deschide, a devenit tot mai tăcut și mai întunecat, cum ea a visat șerpii care i-au vorbit și cum se teme acum pentru băiat. Bătrâna tace. O mângâie mecanic pe mână și privește în gol.

– S-o îndura Dumnezeu de noi, să nu ne lase cu cele rele. Dormi puțin. Am adunat niște ghebe pe drum încoace, mă duc să pun de o tocăniță.

– Să te uiți întâi ce face băiatul!

Anastasia se trezește târziu și se ridică cu greu. Îi e și cam rece. Așa e când dormi la umbră de nuc. O liniște ciudată o înconjoară și are senzația că e singură în curtea largă. Merge spre casă, mai repede cu fiecare pas. Pe prispă sunt aruncate cele trei păpuși de sfoară ale fetelor. Una dintre ele, care începuse să se deșire, îi aduce aminte Anastasiei de șerpii din vis. Inima începe să îi bată într-un ritm nebun. Aleargă către leagăn, dar nu găsește copilul.

– Mamă, Ioane, fetelor, unde sunteți? începe să strige din ce în ce mai speriată.

Fuge în șopron și caută ulcica. Nici urmă. Se așază pe prispă și simte cum lacrimile îi udă cămașa. Nu știe cât timp trece așa, dar la un moment dat aude din spatele ei suspine și șoapte. Se întoarce și le vede pe cele trei fetițe aliniate în cadrul ușii.

– Ce s-a întâmplat aici?

– Ne-am jucat cu bebe și… fetița plânge cu sughițuri. Când a început să scâncească am vrut să-l aduc la tine, dar…

– S-a împiedicat, a continuat cealaltă, nu a vrut să îl scape!

– A căzut și…

– Bunica l-a liniștit, dar după aia bebelușul a început să vomite.

Anastasia le privește înlemnită. Nu e în stare să miște sau să întrebe ceva, încearcă doar să pună cap la cap faptele, din cuvintele lor întretăiate.

– Tata l-a luat și a fugit cu el în sat, la dispensar.

– Și bunica ne-a zis să stăm aici, că băiatul o să fie bine. A luat o cazma și ceva din șopron și a plecat în pădure.

– Mamă, mi-e frică!

– O să fie bine, draga mea, a zis Anastasia strângându-le pe toate trei la piept și își dori din tot sufletul să aibă dreptate.

Mirela Năstăsache

Îmi plac poveștile și le caut peste tot cu speranța unor descoperiri marcante, împinsă de curiozitate sau, pur și simplu, din plictiseală. Le găsesc în cărți, filme, spectacole, tablouri, muzici și oameni. Pe acestea din urmă încerc să le spun, la rândul meu, mai departe.