Roșu, verde, albastru

Tocuri protocolare, scurte cât un chiștoc, tocau ritmat un hol întortocheat. Elevii se strigau alergând printre bănci. Avioane și cocoloașe de hârtie pluteau câteva secunde în aerul închis al încăperii, izbindu-se apoi de capete întoarse și umeri agitați. Pe hol, diriginta se apropia de clasa a cincea neobservată. Când o elevă scoase în sfârșit capul pe ușa deschisă a clasei tocurile dirigintei se opriră la trei pași de intrare. Eleva se roti pe călcâie scoțând printre dinți un „Ssst” energic, prelungit. Apoi alergă spre propria bancă în timp ce colegii ei, ridicați în picioare, salutau deja protocolar, într-un cor precar: Bună ziua, doamna dirigintă!

Cu fruntea încruntată sub bretonul vopsit într-un roșu fad ce nu reușea să ascundă multe fire albe, doamna dirigintă închise ușa clasei fără să răspundă. Apoi aruncă catalogul, cacofonic, pe catedră. Așezați-vă, spuse, iar tu, Amalia, rămâi în picioare! Murdare, scaunele scârțâiră pe parchetul ros ca un schelălăit de câine chinuit. Doamna dirigintă își începea ora de dirigenție.

Avem de discutat niște probleme importante astăzi, spuse diriginta, cum ar fi fondul clasei. La alte clase s-au strâns deja banii, că acolo există comunicare, nu ca la noi. Dar înainte să vorbim despre asta, ce era cu hărmălaia asta aici? Diriginta o fixă pe Amalia, Amalia fixă podeaua. Colegii se întoarseră spre ea cu fețele încordate între teamă și nedumerire. Amalia tresări atunci când diriginta strigă dintr-odată, Vorbește!

În acea zi, Amalia era de serviciu. Elevul de serviciu trebuia să șteargă tabla după fiecare oră, să se asigure că este suficientă cretă, să-și atenționeze colegii să nu facă mizerie în clasă și să mențină liniștea. Pe Amalia însă toți o ignorau. Nu avea suficientă autoritate, nu-i plăcea să țipe, cum făceau alți colegi. Prefera să anticipeze venirea profesorilor de la ușă, să facă liniște în ultimul moment. O strategie excelentă dacă apucai să vezi profesorul la timp. Avertizarea că un cadru didactic era pe cale de a intra în clasă declanșa frica instantaneu. Viteza cu care colegii ei se aliniau înaintea propriei bănci atunci când ea începea să alerge șuierând acel „Ssst” prelungit era, de fiecare dată, uimitoare. Doar vreun cocoloș de hârtie rătăcit încă pe strâmtul coridor dintre bănci îi mai dădeau de gol câteodată, iar atunci cel care îl aruncase la țintă mințea, spunând că i-a căzut. În acea zi însă, în mod inexplicabil, Amalia nu reușise să anunțe la timp intrarea dirigintei.

Vino în fața clasei, spuse diriginta cu o grimasă de dezgust, în timp ce apuca de pe pervazul ferestrei extremitatea unui băț îngust de lemn în patru muchii, lung cât un antebraț, pe care unii profesori îl foloseau pentru a indica pe hartă sau pe planșele de anatomie. Amalia păși încet, cu mâinile la spate. Diriginta se așeză înaintea ei cu o mână în șold, de parcă ar fi vrut să danseze: Spune-mi, domn’șoară, ce era cu debandada asta aici? Amalia încercă să răspundă, însă frica, accelerându-i pulsațiile inimii și înfierbântându-i obrajii, nu o lăsă să articuleze niciun cuvânt. Ar fi vrut să răspundă că nu era vinovată pentru faptele colegilor ei, și că nu ar fi băgat-o oricum nimeni în seamă dacă le-ar fi cerut să facă liniște. Preferă să-și primească cele zece lovituri peste palmele deschise. Nu trage mâna, striga diriginta, în timp ce chipul i se schimonosea într-un amestec de cruzime și plăcere odată cu sunetul sec al fiecărei lovituri, nu trage mâna, sau îți dau dublu! Ritmul loviturilor stabilea ritmul observațiilor făcute de dirigintă, de parcă ar fi recitat o poezie de Eminescu: V-am spus/ când sunteți de servici/ să faceți totul/ ca la carte./ Dacă nu vreți/ să înțelegeți/ n-am ce să fac/ decât/ să vă pedepsesc!

Cu palmele înroșite, Amalia se întoarse în banca ei din ultimul rând. Privirile colegilor o țintuiau batjocoritor, acuzator, temător. Se așeză în bancă cu privirea fixă în mijlocul blatului de lemn. Singura formă de răzvrătire era să nu se mai uite spre dirigintă pe toată durata orei. Deși auzea totul, se prefăcea că o ignoră. Îi întindea o capcană menită să o pună într-o lumină proastă. Dacă diriginta ar fi ridicat-o în picioare și i-ar fi cerut să repete ceea ce tocmai spusese, Amalia ar fi știut să repete totul. Oricum, erau aceleași lucruri spuse în aceeași ordine, iar și iar, în fiecare săptămână la ora de dirigenție. Amalia ar fi putut să le anticipeze chiar înainte ca diriginta să le rostească. Din primele zile de școală ceruse bani la fondul clasei. Gesticulând energic, diriginta repetă iar aceeași prelegere silabisind amenințările și acuzațiile.

Vă țigăniți, nu-i nimic, se poate scădea nota la purtare! La liceul ăsta nu intră oricine. Cine nu are bani, să se mute în altă parte! Nu am de gând să opresc modernizarea clasei doar pentru că unii dintre voi zic că nu au bani. Cine a făcut copii, să-și ia responsabilitatea! Școala costă! Vă comportați de parcă mi-aș băga eu în buzunar banii voștri. De parcă nu tot pentru voi mă zbat aici, și de una singură. La alte clase, diriginții nu-și mănâncă plămânii în halul ăsta. Dar voi mi-ați distrus sănătatea! Ultima clasă din liceu suntem! Avem niște jeguri de bănci, niște perdele… vai de capul lor! Păi uitați-vă la a VII-a A, la a VI-a C, păi lingi macul, nu alta! Și la noi… în fine, nici nu mai zic, că suntem vai de noi! Și de ce? Din cauză că unii s-au găsit că nu vor să dea bani. Au principii, dumnealor! Care nici nu vin la ședința cu părinții! Eu așa iresponsabilitate n-am văzut de când trăiesc. Trimiți copilul la școală și-l lași în legea lui! Aici nu e creșă, nici centru de plasament! Ori te comporți omenește, ori valea!

Niciunul dintre elevi nu îndrăzni să vorbească neîntrebat. Între pauzele dintre cuvintele dirigintei liniștea, grea ca un grilaj, le constrângea piepturile și umerii firavi la o poziție dreaptă și rigidă.

*

După ore, Amalia luă tramvaiul spre casă. În tramvai, o bătrână se sprijinea cu greutate de o bară de metal dezechilibrându-se la fiecare accelerare. Amalia îi cedă locul, iar bătrâna îi mulțumi adăugând, Să-ți dea dumnezeu sănătate! Amalia se gândi la un chip schimonosit pe un pat de spital. Cearcăne adânci îi conturau ochii, pielea era subțiată și seacă asemenea unei frunze de toamnă. Nimic din chipul cunoscut de altădată nu rămăsese în acele trăsături bolnave. Doar ochii străluceau într-o lumină familiară, albastră ca un cer senin.

Învârti cheia în ușa de la intrare pășind încet pe hol. Apartamentul era la etajul întâi, iar balconul de la bucătărie putea fi ajuns dintr-o săritură în înălțime, ca cele de la ora de sport. Un motan tărcat îi ieși în întâmpinare mieunând prelungit. Amalia îi puse de mâncare, apoi aruncă o privire în oala de pe aragaz. Îl rugase pe tatăl ei să-i facă lapte cu fidea, iar el se trezise devreme pentru a o mulțumi. La șapte, când ea intrase în bucătărie pentru micul dejun, tatăl ei era, ca de obicei, gata de plecare. Uniforma sa roz și ghiozdanul enorm, ca un cub, îl făceau să pară mai puțin rigid. Culorile aprinse, vii, îi mai estompau caracterul autoritar. Neața Amalia, când te întorci de la școală, vezi pe aragaz, spusese el cu aceeași privire scrutătoare și agitată pe care o dobândise în ultimele luni, în timp ce-și scotea bicicleta pe palier. Își schimba des direcția privirii. Rareori se uita în ochii ei atunci când i se adresa. Mereu pe fugă, mereu la telefon, îi punea întrebări, însă nu asculta până la capăt dacă răspunsurile ei erau mai lungi de două-trei fraze scurte.

Laptele cu fidea mai avea nevoie de zahăr. Amalia adăugă două lingurițe și mestecă. Melcii din lapte păreau niște râme cu capetele și cozile retezate. Blănilă începu să-și frece urechile de picioarele ei torcând. O jumătate a feței motanului, cea cu ochiul albastru, părea că zâmbește; jumătatea cu ochiul roșu părea o tristă resemnare. Îl lăsă să-și desfășoare obișnuitul ritual de mulțumire, își spălă castronul, introduse oala cu mâncarea rămasă în frigider și se îndreptă spre camera sa din capătul holului.

*

Când tatăl ei ajunse acasă, Amalia tresări odată cu zgomotul ușii de la intrare ce răsunase în întregul apartament făcând geamul ferestrei de la camera ei să tremure. Pe pat stătea deschis caietul verde în care începuse să scrie înainte să adoarmă. Îl închise speriată și se îndreptă cu el spre raftul cu cărți de deasupra biroului. Ascunse caietul în spatele albumului de artă cu picturile lui Matisse și se așeză la birou prefăcându-se interesată de un manual de matematică. Prin ușa întredeschisă a camerei vocea tatălui său vorbind la telefon se auzea ca o rafală de ploaie lovind dezordonat fereastra odată cu bătaia schimbătoare a vântului.

Da… am ajuns acum acasă, da… habar n-am cum s-a întâmplat, chiar nu știu… Nu, deci îți spun, eu mereu o leg, dar de data asta nu aveam efectiv de ce… Da, mă, știu, știu, știu… Deci aveam clientul care cobora din bloc, înțelegi, eram la doi metri de ea, doar că n-o vedeam, o pusesem cumva în dreptul scării de la intrare, și ăsta a coborât și am făcut livrarea imediat, mi-a dat banii corecți, nici n-am stat să caut după rest, deci a durat puțin, îți dai seama, și imediat am ieșit… Deci să fi durat două-trei minute maxim… Da, deci nu mai era, frate! Păi unde să mă duc? Îți dai seama că nu era să încep să alerg aiurea pe străzi, că nici nu știam în ce direcție a luat-o… Am să fac denunțul, deși n-am nicio speranță că o să mi-o găsea… Da… Nu i-am spus, nu… Păi nici n-am vorbit azi cu ea, și până la urmă de ce să-i spun, are problemele ei pe cap, nu vreau s-o încarc și cu tâmpenia asta… Da, da, păi nu? Aha, păi da, asta zic!

Când auzi pielea canapelei scârțâind, Amalia înțelese că tatăl ei se așezase. Pulsul, la început puternic, i se mai liniști odată cu încercarea de a înțelege la ce se referea. Teama ca el să nu-i descopere caietul la început, apoi agitația pe care i-o crease vocea lui alarmată o țintuiau în camera ei. Simțea că ar fi fost mai bine să nu dea ochii cu el atunci și încercă să amâne iminența acelui moment al reîntâlnirii strecurându-se în baia aflată lângă camera sa cu pași bine cântăriți. Trase zăvorul cu grijă atunci când vocea lui îi păru suficient de puternică pentru a acoperi acel scârțâit al fierului, ca un fragment de cretă scrijelind pe o tablă nescrisă.

Înainte să închidă ușa în urma sa, Amalia aruncase o privire scurtă pe hol, în care avusese totuși timp să înregistreze o notă discordantă. Încălțările tatălui ei zăceau aruncate pe jos, la întâmplare. Rememorând imaginea rămasă pe retină câteva secunde în timp ce se așeza pe colacul veceului, Amalia înțelese în sfârșit ce se întâmplase. Nota discordantă nu era dată de fapt de adidașii aruncați la întâmplare, deși și această poziție a lor era una neobișnuită pentru un bărbat de obicei ordonat cum era tatăl său, ci un obiect lipsă pe care se obișnuise să îl vadă constant pe hol de câteva luni, de când rămăseseră singurii locuitori ai apartamentului, de fiecare dată când el era acasă: bicicleta. Parcată sub cuierul din hol, într-un loc unde mama ei nu ar fi fost niciodată de acord să fie lăsată, își dobândise statutul de obiect integrat printre celelalte, contribuind cu forma sa dinamică la armonia acelui colț de casă. Însă bicicleta dispăruse.

Astfel își dădu seama că tatăl ei vorbea cu unchiul Șerban, iar atunci când îl rugă pe acesta să-i împrumute bicicleta lui până la salariu avu și confirmarea acelei interpretări. Apoi se făcu liniște în apartament pentru câteva momente. Tatăl ei se mișca pe canapeaua din bucătărie, iar Amalia aprinse becul în baie pentru ca el să știe că era ocupat. Reîncepu însă a vorbi, de data aceasta pe un ton diferit, sigur, curtenitor. Cum să fie, bine, spunea el cu convingere, o zi obișnuită… tu ce mai faci?

Când își privi hainele la lumina becului, Amalia observă ceva neobișnuit. Înfricoșată, trase apa, își ridică pantalonii și dădu fuga în bucătărie. E mama, întrebă ea fără să salute. Încercă totodată să zâmbească pentru a atenua acel elan nefiresc al întrebării și al goanei de-a lungul holului, și îi păru a fi reușit judecând după răspunsul binevoitor al tatălui, Vrei să vorbești cu mama, Da, răspunse Amalia imediat, iar el îi întinse telefonul.

Cu telefonul lipit de ureche, Amalia străbătu iar coridorul alergând și se închise în baie. Vocea mamei sale o liniști deîndată. Se așeză pe podea rezemându-se de peretele rece al căzii. Ce mai faci, scumpa mamei, Bine, răspunse ea fără să vrea, în încercarea de a-și potrivi cuvintele următoare, S-a întâmplat ceva? Întrebarea era perfectă, iar Amalia răsuflă ușurată că ajunsese atât de repede. Spuse, Mama… mai știi când mi-ai zis tu că o să vină ziua când o să mă transform în femeie? La capătul celălalt se auzi doar respirația greoaie a mamei sale, Alo, mă auzi, Da Amalia, te aud perfect, Mai ții minte când mi-ai zis că…, Sigur, sigur că țin minte, să înțeleg că a venit ziua aia, Da, Și cum ți-ai dat seama, Am o pată pe… acolo, jos, Așa… spuse mama ei cu o intonație ciudată, după care Amalia auzi niște sunete bizare pe care inițial nu le înțelese: când își dădu seama că erau hohote de plâns, începu și ea să plângă în timp ce întreba: E grav, Nu, puiule, nu e grav, râse mama ei, iar Amalia zâmbi mulțumită că provocase acel scurt moment de fericire, chiar dacă nu înțelegea pe deplin cum anume.

*

Când Amalia întinse mâna după acel pachețel moale pe care tatăl ei coborâse să i-l cumpere la magazinul mixt de peste stradă în urma unei lungi conversații cu mama sa avute după ce bătuse în ușa de la baie regulat precum tocurile unei diriginte apropiindu-se de clasă în timp ce-i cerea să deschidă deși ea îi spusese că mama îi spusese să-i spună să plece, o lungă conversație în care tatăl se plimbase de-a lungul și de-a latul bucătăriei repetând în continuu aceeași întrebare, anume cu care parte se prinde un obiect numit o singură dată, mai mult șoptit, tampon, timp în care Amalia îl fixase cu privirea din tocul ușii simțindu-se prea murdară pentru a se așeza – acesta își reintroduse pachețelul în buzunarul uniformei roz de curier și o întrebă dintr-o dată, cu privirea fixă și concentrată: Ce-s cu vânătăile astea?

În fața unei întrebări atât de neprevăzute, cu privirea tatălui țintuind-o ca o acuzație, Amalia nu știu cum să răspundă și, în timp ce fixa podeaua ca pe unicul punct în care putea să privească fără să simtă presiunea întrebării, nu putu să-și stăpânească lacrimile. Când simți brațul tatălui său înconjurându-i spatele și pieptul puternic al acestuia lipindu-i-se de obraz izbucni într-un plâns necontrolat, cu sughițuri. Când se mai liniști trebui să aștepte o vreme înainte de a putea vorbi. O cuprinse rușinea că nu se putuse abține și încercă să-și recupereze demnitatea adoptând o expresie indiferentă, cu toate că vocea încă îi tremura. Nu spuse decât, Doamna dirigintă, pentru ca tatăl ei să erupă într-un cor de insulte, urmat de unul de scuze pentru limbajul folosit. Mai vrea și fondul clasei, adăugă el după câteva precizări ale Amaliei despre cum se desfășurase ora de dirigenție, să vezi ce fond îi dau eu ei, de o să mă pomenească toată viața!

După ce vena care i se zbătea de-a lungul tâmplei atunci când se enerva îi dispăru sub pielea înroșită, tatăl explică, Nu are dreptul să facă niciun fel de presiune asupra ta, să ții minte asta, fondul clasei nu e obligatoriu, iar să tragă în tine e un abuz, tu ai drepturi care ți-au fost încălcate! În timp ce explica asta degetul arătător al tatălui o indica în permanență. Deși înțelegea că nu era o mustrare, Amalia se simțea inconfortabil, ca atunci când un profesor îi punea o întrebare al cărei răspuns nu îl cunoștea. Știa că ceva era așteptat din partea ei, însă nu avea nicio voință să acționeze.

Să știi că dacă n-ar fi tratamentul mamei, poate că am avea bani să dăm la fondul clasei. Aș face ceva pe ele principii până la urmă, că și-așa nimeni nu dă doi bani pe ele în țara asta de șmenari. Cuvântul, pe care îl auzea pentru prima dată, îi amintea Amaliei de un altul, șmecher, pe care îl auzise la colegii ei băieți, dar al cărui sens nu îl înțelesese niciodată în întregime. Dădu însă din cap în semn afirmativ pentru că știa că astfel l-ar fi mulțumit. Dar dacă lucrurile sunt cum sunt, chiar nu am de unde să-i scot, continuă el cu o voce resemnată. Și să știi că mi se pare enorm de mult pentru niște perdele. Oricum, nu înseamnă că tu trebuie să ai probleme la școală din cauza asta! Și mai ales, să fii bătută! Am să mă duc să vorbesc eu cu diriginta și am să-i explic cum stau lucrurile, iar dacă nu înțelege am s-o fugăresc cu bățul ăla prin toată curtea! Tu însă trebuie să vii cu mine la spital pentru o constatare. Avem nevoie de un certificat pentru lovituri, și după aia mergem amândoi la poliție să depunem plângere. Nu-i nimic, nu te speria, doar niște foi de completat, o formalitate, și oricum eu trebuie să mă duc pentru că… azi mi-au furat bicicleta. Se opri un moment asupra acestui fapt oftând aproape imperceptibil, apoi adăugă făcând cu ochiul, Mergem amândoi și ne ținem de urât?! Haide, am nevoie de tine să mă susții acolo, la poliție, cineva trebuie să-i învețe să scrie, că sunt vai de ei. Amalia surâse în timp ce accepta propunerea cu o mișcare a capului. Apoi începu timid, Tata… și își coborî privirea asupra propriilor coapse, Of, ai dreptate, spuse el ducându-și o mână la frunte și ridicându-se brusc de pe scaun. Ce înseamnă să îmbătrânești și să începi să uiți! Hai să-ți arăt cum se pun drăciile astea! Ah, încă ceva, nu-i spune mamei că mi-au furat bicicleta!

Înaintând una lângă alta, siluetele lor se pierdură în întunecimea holului și dispărură în spatele ușii de la baie.

*

La ora de educație plastică, tema desenelor pe care trebuiau să le realizeze elevii era familia. Amalia încercă să reziste tentației de a desena trei schelete roz dansând în jurul unui foc. Îi venise în minte această idee în mod spontan, pentru că se gândise la ultimul moment în care familia ei fusese cu adevărat fericită. Se întâmplase înainte ca mama ei să se îmbolnăvească, la petrecerea pentru botezul vărului ei, fiul unchiului Șerban. Atunci învățase să danseze pe muzică populară cu tatăl său, în timp ce mama ei dansa cu Șerban, încurajând-o cu privirea. Apoi se prinsese în mijlocul părinților într-un dans numit horă, apoi într-un altul, numit sârbă. I se păreau amuzante. Veselia dansatorilor o molipsea: sărea alături de ei și se simțea liberă să strige și să fluiere. Simțul ritmului părea înnăscut în ei, mișcările li se înșiruiau fluide și naturale.

Între timp însă această fericire se degradase odată cu pielea subțiată de chimioterapie a mamei sale. Fiecare trăsătură a feței i se modificase devenind mai proeminentă. Părul tuns scurt dispăruse sub un batic, luând cu sine armonia chipului ei acum epuizat. Fardul, rujul sau rimelul pe care și le aplica înainte de a primi vreo vizită nu făceau decât să accentueze această discordanță. Nimic din chipul cunoscut de altădată nu rămăsese în trăsăturile ei bolnave. Vocea și mâinile îi tremurau ca cele ale unei bătrâne. Doar ochii străluceau într-o lumină familiară, albastră ca un cer senin.

Amalia desenă până la urmă trei nuduri roșii dansând într-o poieniță de un verde închis, uniform, la marginea căreia se profila un cer senin, de un albastru dens și întunecat. O figură feminină era desprinsă de celelalte două, de înălțimi diferite. Aștepta cu palma deschisă ca figura masculină de lângă ea să-i prindă iarăși mâna. Însă bărbatul și-o pusese în șold. Cu cealaltă ținea mâna unei alte figuri feminine mai scunde, a cărei culoare roșie se prelingea dintre coapse amestecându-se cu verdele compact al ierbii.

Din tramvai, Amalia putea să-și vadă apartamentul în drum spre spital. De pe pervazul ferestrei de la bucătărie Blănilă o fixa acuzator. Gârboviți și înceți, câțiva bătrâni se întorceau de la piață cu sacoșe pline. Elevi cu ghiozdanele în spinare țâșneau pe lângă ei întrecându-se. Blănilă privea în gol din spatele geamului mișcându-și capul în direcția tramvaiului. Tramvaiul se smucea pe șine ca și cum ar fi vrut să se elibereze.

După ce îl salută pe portar, Amalia străbătu aceleași holuri labirintice pe care le învățase pe de rost în ultimele luni. Spitalul mirosea a clor și medicamente. La secția oncologie o infirmieră împingea un cărucior de-a lungul holului de spătarul căruia o ființă complet cheală își rezema capul încercând să-și țină ochii deschiși. Amalia nu-și putu da seama dacă era vorba despre un bărbat sau o femeie, însă îi zâmbi pentru a-i arăta că nu o deranja aspectul său. Ființa încercă și ea să zâmbească, însă nu reuși decât să se strâmbe dureros, ca și cum ar fi fost lovită peste palme cu un băț.

În fața salonului mamei sale, tatăl ei vorbea animat cu o doctoriță. Aceasta îi făcea semne pentru a-l calma, iar el o privea cu ochii lărgiți astupându-și gura cu ambele mâini. Când doctorița plecă, Amalia îl văzu pe tatăl ei lăsându-și corpul să alunece de-a lungul peretelui lăcuit al holului, până când se chirci pe jos ascunzându-și capul între genunchi. Din mișcările umerilor săi Amalia își dădu seama că plânge. Se așeză lângă el pe cimentul rece al holului și îl atinse. El își ridică privirea și îi zâmbi, cuprinzând-o cu brațele lui puternice, cu lacrimile șiroindu-i de-a lungul obrajilor. E de bine, spuse el aproape strigând, după ce Amalia se smuci din îmbrățișarea lui, dând semne că ar vrea să se elibereze: Doctorița tocmai m-a anunțat că tumoarea lui mami a dispărut complet și că, în curând, se va putea întoarce acasă.

Se priviră multă vreme până să izbucnească ambii într-o veselie molipsitoare. Amaliei îi veni să fluiere. Apoi țâșniră de pe podeaua holului și se întrecură până la ușa salonului.

*

Ești foarte talentată, spuse psihiatrul închizând caietul verde din care citise până atunci cu atenție în liniștea cabinetului, întreruptă doar de ciripitul păsărilor și de pendula ritmată a ceasului de perete. Cu toate astea, continuă el, știi foarte bine că nu așa s-au petrecut lucrurile. Când ți-am cerut să scrii despre ce s-a întâmplat, te-am rugat să o faci cu sinceritate.

Amalia privi pe fereastră. În grădina spitalului un bărbat îmbrăcat în verde se împingea cu capul în trunchiul albastru al unui copac. Mai încolo, o tânără își mișca haotic brațele alergând în cerc. Un bătrân întins pe iarba roșie încerca să-și atingă nasul cu vârful limbii.

Amalia se întoarse spre medic cu o privire absentă. Acesta luă un ziar de pe marginea biroului și i-l așeză înainte. Fotografia tatălui ei flancat de doi polițiști îi atrase imediat atenția. Cu litere îngroșate, titlul articolului anunța: ARESTAT DUPĂ CE ȘI-A ABUZAT FIICA DE 12 ANI. Bărbatul de 39 de ani a fost reținut pentru săvârșirea infracțiunilor de agresiune sexuală, amenințare și viol.

E normal ca mintea ta să creeze povești prin care să încerce să te protejeze, însă n-am cum să te ajut să-ți depășești trauma dacă nu ești dispusă să accepți adevărul, spuse medicul înainte ca Amalia să se ridice de pe scaunul dinaintea biroului și să o ia la goană înspăimântată spre ușa întredeschisă.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/