Neidentificat

Becurile de la camion luminau drumul de lângă gardul din sârmă ghimpată. În fața unei porți aștepta un soldat cu automatul. Din remorca acoperită a camionului care nu a oprit motorul a sărit Chiril. Au făcut schimbul de gardă fără respectarea codului militar. Nu era nimeni din mai mari și nu le ardea de ceremonii. Doar sergentul somnoros a întrebat mecanic din cabină,

– Tot normal?

– Da, a răspuns soldatul și a urcat în vehicul.

Camionul a mai huruit un timp până a dispărut în noapte.

Chiril s-a gândit să facă un înconjor perimetrului. Mergea încet. Nu avea unde se grăbi. Oricum trebuie să petreacă aici două ore. Măcar e bine că nu-i frig. S-a oprit. A scos chiștocul fără filtru. L-a aprins cu chibriturile din a doua încercare. A tras trei fumuri și l-a stins să aibă ce fuma mai târziu.

– Chira, noroc!, s-a auzit din întuneric.

– Cine e acolo?

A scos automatul din spate.

– Îs eu. Besov.

– Bes, tu?, a zâmbit Chiril și a pus siguranța de la armă la loc. Ești pe aici? Credeam că deja ești acasă în Rostov.

– M-am reținut un pic, a răspuns Besov și s-a apropiat de sârma ghimpată. Bei o bere?

– Beau. Ai țigări?

– Am. Ține.

– Treci de partea asta. Sau nu. Hai mai într-o parte de felinar. Nu poate fi nimeni pe aici să ne vadă, dar oricum.

Au mers vreo douăzeci de pași și l-a ajutat să treacă printre sârme.

Besov era un soldat la contract și la nici patruzeci de ani ai săi arăta a șaizeci. A fost concediat după ce a dispărut din unitate de o săptămână, îndată cum și-a luat salariul. Se întâmpla și cu alții. Asta însemna că se va bea până se vor termina banii. Comandamentul își dădea seama cu ce fel de contingent  au de a face și cam închidea ochii la așa cazuri. Dar cu Besov s-a repetat nu o singură dată așa că l-au dat afară ca exemplu pentru toți.

S-au așezat jos pe iarbă și au deschis sticlele.

– Ce mă bucur să te văd, a spus Chiril. Sănătate!

– Să fim sănătoși și să ne vedem în haine civile, a spus Besov și au ciocnit cu sticlele.

– Ce faci pe aici la ora asta?

– Păi, eram la o mândră în satul vecin. Dar i-a venit soțul și am luat-o pe de-a dreptul.

– V-a prins?

– Nu. Era beat. Eu m-am ascuns sub pat și când a adormit am plecat. Dar mai întâi i-am tras-o ei încă o dată în tindă.

– Ha-ha-ha. Ești tare, bre.

A început să adie vântul.

– Chira, când vii și tu în Rostov? Să bem ca niște oameni liberi.

– Peste un an cred că. Să-mi lași o adresă. Și vreun număr de telefon.

– Îți las. Ai cu ce scrii?

– Nu.

– Acuș mă piș și caut. Poate eu am ceva.

– Bes, mai ai o țigară?

– Am. Așteaptă oleacă. Ține. Și dă să-mi aprind și eu.

– Ai să aprinzi de la țigara mea. Chibriturile astea parcă ar fi anti-incendiare. Dar și vântul ăsta s-a scornit.

Chiril a mai scos un chibrit

– Încearcă cu două. Dă-mi baioneta să tai salamul.

Chiril s-a oprit să dea cu chibritul, a scos baioneta din teacă și i-a dat-o. Besov a cântărit-o în mână, s-a uitat în jur și s-a apucat să taie din salam.

– Baioneta asta doar pentru așa ceva și tot nu e bună.

– De acord. Lama nu e trainică. Se frânge repede. O jucărie, nu alta. Ca și chibriturile de altfel. Le sare gămălia.

Besov s-a gândit nu la cât de trainică este baioneta ci că s-ar putea murdări de sânge.

Lui Besov i s-a năzărit ceva în întuneric. Ba nu, i s-a părut. Se grăbea dar nu arăta asta. A cântărit sticla în mână. Era prea ușoară. A căutat cu ochii vreo piatră. Nu era nici una. Doar bolovani. Totuși a zărit o bucată sărită din stâlpul de beton de care era prinsă sârma ghimpată. Nu știa cum să ajungă la ea.

– Ce se aude? Este foc?

– Nu

– Hai mai încolo. E mai puțin vânt.

– Nu cred.

– Dacă-ți zic.

– Eu ce ți-am zis? E vânt și aici.

– Atunci încearcă în dosul hainei.

Chiril a ridicat tunica peste față. Besov a ridicat bucata de beton și din răsputeri l-a lovit în creștetul capului. Chiril a căzut fără suflare. Besov i-a mai aplicat câteva lovituri în cap. A luat arma și s-a strecurat printre sârme. A alergat spre locul unde ascunsese bicicleta furată și a început a pedala pe traseul din timp stabilit. A calculat bine. Schimbul gărzii va fi peste o oră jumate. El va ajunge unde trebuie în mai puțin de un ceas. Prin întuneric se deplasa mai încet decât își închipuise. De vreo două ori s-a abătut prin arătură. O dată a căzut și a suduit. Oricum a ajuns la localitatea de lângă oraș fără să fi întâlnit pe cineva. Îndată cum a intrat în sat, într-o curte, s-a auzit un câine, lătratul trecând la câinii vecinilor. Bine că nu era departe casa unde avea nevoie să ajungă. A sărit gardul și a bătut la fereastra din spatele casei.

– Cine e acolo?, s-a auzit o voce gravă de bărbat, fără ca luminile de după fereastră să fie aprinse.

– Ianic, sunt eu, Bes, a răspuns cu jumate de voce. Mi-ai spus să vin cât mai târziu.

– Acuș, a spus vocea. Așteaptă la ușă. Nu cea principală. De la bucătărie.

I-a deschis pe întuneric, l-a lăsat să intre și a pus zăvorul.

Încet, să nu te împiedici.

Au intrat în casa mare și a aprins becul. Pe masa din centrul salonului stătea o mitralieră PK cu țeava în sus din care ieșea centura cu cartușe. Perdelele masive astupau complet ferestrele. O cameră mare, cu o sofa, două jilțuri și un șifonier în care pe un raft  era aranjat un lansator de grenade încărcat cu o rachetă. În rest erau multe cutii din lemn și din oțel, de toate mărimile, aranjate una peste alta.

– Ce te-a adus? Ce-ai adus?

Besov a scos din sac un Kalașnicov și două încărcătoare.

– Iată ce m-a adus!

– Aha, a exclamat indiferent Ianic. Și?

– Vreau 200 dolari pe el.

– Pfff, relaxează-te. Acum nici 50 nu face.

– Cum adică? Costă mai mult.

– Nu știu la ce piață ai fost. La noi așa e.

– Hai n-o fă pe nebunul. Fii om, se amăra Bes.

– Eu nu am nevoie. Să fi fost măcar un AK-49, mai treacă meargă. Dar e doar un AKM. E plină lumea de ele. Și mai ales că nu e curat. Așa-i?

– Ce importanță are?

– Are. De vreo câteva sute.

– Hai măcar cu 150, nu se lăsa Besov.

– Nu fi obraznic. Nu uita că încă îmi mai ești dator.

– Și ce mă fac? Trebuie neapărat să plec azi. Nu am nici de bilet. Ajută-mă!

– Oricum nu îți dau bani.

– Ce atunci?

– Pot să schimb pe grenade. Am F-1. Limonci, cum li se zice. La mine e cu cinci dolari. Dar îți dau doar opt. Oricum nu restitui toată suma care trebuie să mi-o întorci. Îți fac un bine.

Besov l-a privit cu ură la Ianic care era mai zdravăn ca el.

– Ce să fac cu ele?

– La voi în Rusia, am auzit că poți să le dai cu 20 dolari bucata. Angro, mai puțin. Știu eu niște oameni.

– Și cum le transport?

– Le fixezi la o femeie sub fustă. Acum vămile se trec ușor. Nimeni n-o s-o caute la chiloți. A mai făcut așa ceva lumea.

– Dar unde găsesc eu atât de repede o femeie pentru asta?

– Astea deja sunt problemele tale. Iar acum ia ce e al tău și pleacă cât nu s-a făcut zi. Nu vreau să te vadă cineva la mine.

Să nu fie văzut cu bicicleta furată, a lăsat-o acolo și a decis să meargă spre oraș prin livezi. Cunoștea locurile bine. Participase la luptele din zonă.

Ambulanța a ieșit din livadă, a mers pe un drum de țară și a cotit pe șosea.

Ce să scriu la diagnoză?, a întrebat felcerul.

Medicul, o femeie aproape de pensionare, s-a uitat la el.

– Scrie. Pacientul a decedat de la multiple răni în urma exploziei unei mine.

– Și la nume-prenume? Nu am găsit nici un document.

– Scrie, neidentificat.

Vitaly Colt

Autorul romanului „Armata nu se implică în conflict”, ed. Prut, 2020, despre stânga Nistrului anului 1992, despre tinerii moldoveni din satele de acolo (și nu doar) luați la armată și care au ajuns să-și îndeplinească serviciul militar în Armata a 14-a rusă din Tiraspol.