În jurul focului

La ocazii speciale  – zile de naștere sau sărbători – unchiul Laur își călca pe inimă, trecea peste reproșurile mătușii Vasilica, nevastă-sa – iar murdărești toată bătătura – și aprindea focul în curte ca să coacem cartofi. Platouri pline ochi cu mezeluri, murături, brânză de burduf sau prăjturi dolofane, garnisite cu cremă de vanilie și ciocolată, erau aduse din cămări și așezate pe masa dintre case. Noi le mâncam cu suc de la dozatorul din colțul străzii iar părinții le udau cu bere ori, dacă seara era mai rece, cu o țuică caldă.  Femeile se adunau sub nucul găunos și se așezau, oftând, în scaune, cu un ochi la copii și altul la interlocutoare ca să discute, în șoaptă, de cele femeiești iar bărbații își dezmierdau paharele pline lângă garaj, vorbind, cu glas tare și pumnii încleștați, de cele bărbătești. Cât despre noi, puștii, ne jucam prin curte sau pe stradă până când se însera și o auzeam pe vecina chemându-și acasă, cu o voce ascuțită ce străbătea aerul pe o distanță de câteva străzi, fata mai mare decât noi, dar nu încă de măritat, Otilia. Ne strângeam atunci cu toții în jurul flăcării calde – până și mamele se înmuiau și își îngăduiau răgazul unui păhărel, doar ca să se încălzească, după cum se grăbeau să zică ca să nu creadă lumea altceva – și ascultam cu gura căscată poveștile spuse de cei mari.

Eu și Marius, cel mai bun prieten al meu pe timp de vară, exploram a doua zi grădini și grajduri părăsite în căutarea comorilor de care auziserăm cu o seară înainte. Făcuserăm rost de o lanternă pe care o păstram eu și de un briceag cu mânerul de lemn cu care Marius, fiind cu un cap mai înalt și, prin urmare, șeful, dormea sub pernă. Înarmați cu ele, ne simțeam neînfricați deși nu eram decât niște puști slăbuți de nouă ani, tunși castron, cu genunchii veșnic juliți de la căzături.

Exista însă un loc de care ne temeam mai tare ca dracul de tămâie: casa verde, cu obloanele trase, locul în care trăise tanti Sabina, sora mai mare a bunicii. Ursuză și ciudată, ea fusese temută de familie în timpul vieții iar, după moarte, câțiva unchi și mătuși se juraseră că o văzuseră, în nopțile cu lună plină, palidă și despletită, ridicând cu o mână scheletică perdeaua de la sala ce dădea spre stradă. Își așteaptă bărbatul, zicea câte o femeie când auzea povestea, dar tăcea repede, ducându-și mâna la gură, dacă ne vedea ascultând.

Știam destule încât să ni se facă inima cât un purice când treceam prin fața porții ei, auziserăm pe la colțuri vorbe despre un copil pierdut și vrăji făcute în miez de noapte, la cimitir, dar curtea ne atrăgea ca un magnet. Nu era zi în care să nu cercetăm grajdul de lemn negru, acum încuiat, unde găsiserăm, cu vreo doi ani în urmă, o șaretă de lemn lăcuit sau să ne uităm, de la distanță, la ușa din spate a casei.

– Spargem geamul și o deschidem pe dinăuntru, a zis, într-o dimineață, Marius.

M-am uitat cu teamă la el, dar nu m-a luat în seamă. Era prost dispus și nu îmi era greu să înțeleg de ce. Toată strada auzise, cu o seară în urmă, cearta de la ei din casă. Așa se întâmpla când taică-său se îmbăta – îi lua la rând pe toți și se oprea la Marius pe care își vărsa focul, ca de la bărbat la bărbat.

– Gândește-te ce am face dacă am găsi o găleată de aur, a continuat el.

– L-am duce acasă, am răspuns, bâțâindu-mă de pe un picior pe altul.

─ – Eu… eu, dacă aș avea bani, aș fugi de-acasă, a mormăit el.

M-am uitat la ușa din lemn verde, apoi la poarta din vale. Nu trecea nimeni pe stradă și chiar dacă ar fi trecut, nu ne-ar fi văzut fiindcă eram ascunși în spatele bălăriilor care năpădiseră curtea îngustă. Marius a ridicat o piatră mare de pe jos și a făcut un pas în față.

– Intru, m-a anunțat pe un ton serios.

S-a apropiat de ușă și a lovit un ochi de geam cu putere. Sticla a căzut cu zgomot în casă și pe treapta de piatră a pragului exterior. Mi-am ținut răsuflarea și am ciulit urechile. Prietenul meu se dăduse cu un pas în spate și ținea brațul ridicat și pumnul încleștat în jurul bolovanului, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva sau ceva să năvălească afară în orice clipă.

Din casă nu se auzea nimic, așa că, încet-încet, ne-am liniștit. Marius s-a întors zâmbind spre mine și a băgat mâna prin spărtură, să tragă zăvorul. Am auzit un clinchet metalic și ușa a scârțâit când și-a retras palma și a apăsat clanța ruginită.

– Mergem? m-a întrebat el.

Glasul îi suna nefiresc în liniștea care se lăsase peste noi. Nu mai auzeam nici freamătul frunzelor mișcate de vânt, nici ciripitul păsărilor ori bâzâitul muștelor.

Am aprins lanterna și m-am apropiat de el. Camera în care intraserăm părea a fi un hol îngust ce dădea spre o altă ușă, închisă și ea. Singura mobilă era un bufet alb, într-un colț. Ceva mi-a scrâșnit sub pantof. Am îndreptat lanterna spre podea și pe covorul bătrânesc, de iută, am zărit cioburi și o ramă întoarsă cu fața în jos. Am ridicat-o cu două degete și din poză m-au privit, cu ochi reci și triști, doi tineri frumoși: un bărbat înalt și o femeie cu părul lung, împletit într-o coadă groasă care îi cădea pe un umăr până aproape de mijloc. Tanti Sabina și uncheșul Sandu. Am așezat-o pe bufet și m-am uitat după Marius.

– E încuiată, dar putem să intrăm pe-aici, mi-a zis el, arătându-mi gaura care se căsca în partea de jos a celei de-a doua uși, aproape de podea.

– Nu vreau, am șoptit, plimbând raza de lumină pe pereții gălbui.

Dar Marius nu mă mai asculta, intrase deja, pe jumătate, în a doua cameră. M-am aplecat să îi luminez calea. Îmi era groaznic de frică. În clipa în care picioarele i-au dispărut în partea cealaltă, am auzit o bufnitură și un țipăt.

– Marius, ești bine? am strigat cât am putut de tare.

Din spatele ușii se auzea un târșâit, ca și cum ceva mare și greu se târa pe podele spre mine. Am țipat și am fugit – nu m-am oprit până nu m-am văzut de partea cealaltă a gardului. Mi-am dat seama că nu voi fi în stare să mă întorc după el și că va trebui să strig după ajutor, dar înainte să apuc să fac vreun pas, ușa casei s-a mișcat și Marius a ieșit în bătaia soarelui. Se clătina ușor și avea o vânătaie pe obraz. Când m-a văzut, m-a măsurat din cap până-n picioare, cu o sclipire de răutate în ochi.

– Halal prieten, a pufnit el în râs. Eu cad și tu fugi cu lumina.

Am lăsat capul în jos, rușinat.

– De ce ai luat-o? am întrebat, văzând că ținea rama în mână.

– Ca amintire, a răspuns el și a pornit, fluierând, spre casă.

Nu l-am mai văzut niciodată pe Marius. Peste câteva zile începea școala, așa că am plecat acasă și am uitat de aventurile de la bunici. Într-o zi de iarnă, câteva luni mai târziu, mama m-a întrebat dacă știu ceva de el. Dispăruse de câteva zile iar tanti Vasilica o sunase să afle dacă mă căutase. La scurt timp după asta, părinții i-au murit într-un accident misterios de mașină.

Zece ani mai târziu, când casa vecină a fost în sfârșit vândută, mi-am luat inima în dinți și am intrat în curte. Venisem în vizită la bunici, în vacanța dinaintea sesiunii.

– Locuiesc alături, le-am zis muncitorilor care scoteau acoperișul.

Noul proprietar plănuia să își construiască o vilă cochetă în locul casei mătușii Sabina.

Am urcat pe dalele de piatră printre care creștea iarba, mângâind cu mâna peretele verzui murdar. Ușa din spate fusese scoasă iar lumina puternică inundase holul. Fotografia era așezată pe bufetul din lemn scorojit, ca și cum ar fi stat acolo dintotdeauna. Când mi-am aruncat ochii spre ea, am înghețat. Din poză mă priveau, cu ochi reci și triști, doi tineri frumoși și un băiat de nouă ani, cu părul tuns castron. Am vrut să fug cât colo, dar nu m-a lăsat inima. Am ridicat rama și am băgat-o în buzunarul hainei, la piept.

Ana Erde

Este absolventă de A.S.E. și lucrează în I.T.
Criza vârstei de treizeci de ani a găsit-o căutându-și un hobby care să îi bucure atât mintea, cât și sufletul. Cum îi plăcea să construiască lucruri, dar nu se pricepea la gătit, s-a întors la o mai veche pasiune, scrisul.
A mai publicat proză scurtă în revistele Iocan și Argos.