Organizatorul

Întîi și întîi că rîmele sînt dizgrațioase, chiar sînt. Mațele peștilor și mai și pentru că pe deasupra și put, pe cînd rîmele nu miros a nimic. Pune-mi tu rîmă, l-am rugat. „Băi, nu te mai luăm la pescuit, asta e ultima oară!”, mi-a zis, roluind a șaptea sau a opta rîmă de-a lungul cîrligului, cum ai pune carne într-un cîrnat. De ce nu folosim și noi un procedeu mai uman? „Adică?” Porumb, gogoloaie de mălai? „Sper că nu te-am luat chiar degeaba – ai adus cu tine norocul începătorului! Ce porumb dacă știuca e răpitor și azi dăm la știucă!”

Ei au prins trei pui de știucă. Pe fața lor se citea pasiunea omului preistoric care s-a descurcat să nu moară de foame nici azi.

Portbagajul era plin cu mîncare.

Carne de grătar, feta, roșii, mici, conserve, bere.

Cred că știucile ar fi trebuit aruncate înapoi în apă că nu aveau greutatea, nu mă pricep la reguli, ei ziceau. Oricum, le-au aruncat pe grătar.

Peștele cel mai mare în ziua aia totuși eu l-am prins, era un crap de vreo șase kile, l-am văzut de pe mal, cum era amețit și dădea cu botul afară la apă mică – era secetă și nu mai avea destul oxigen. Apa îmi venea pînă la brîu, l-am ghidat cu palmele spre mal și dintr-o zvîcnire l-am aruncat pe mal.

În restul zilelor nu s-a mai prins nimic și ei se consumau.

Îmi plăcea să mă uit la ei cum aruncau lansetele cu o nervozitate crescîndă, firul ateriza din ce în ce mai prost. Într-o cracă de salcie aveam agățat un radio Gloria potrivit pe Radio România Actualități. Dădeau inclusiv cotele apelor Dunării, ca pe vremuri. Apa clipocea, și, cînd soarele cobora la apus, te dureau ochii de la reflexiile apei care încerca să-și apere vasalii de lăcomia noastră.

De plictiseală beam bere. Pe la a patra, realizam că pescuitul chiar era mișto, și, dacă nu ar fi fost așa matinal, chiar mi-ar fi plăcut să vin des.

În ultima zi nu se mai prindea chiar nimic. Doi dintre noi am luat-o în aval, să căutăm alt loc și după șase sute de metri am dat de alți pescari care strîngeau să plece acasă. Prinseseră două știuci uriașe și nu aveau gheață la ei. „Luați-le voi dacă vreți, e păcat de ele.” Ne-au dislocat umerii la întoarcere.

Pe urmă ne-am gîndit să mai stăm puțin la umbră și să fumam vreo două țigări, că era suspect să revenim după zece minute cu două știuci așa imense. Atunci mi-a zis că divorțează, dar nu era afectat.

M-am bucurat.

Nu aveam nici un chef să-l încurajez, compătimesc și așa mai departe. Era ok că divorțează și, destul de ciudat, deși știrea a fost șocantă, după cinci secunde îmi dădeam seama că parcă de acum zece ani de cînd se logodiseră mă așteptasem la vestea asta. „Viață! Nu mai sîntem pe vremea părinților să stăm cu orice preț împreună pînă la adînci bătrîneți.”

Avea o altă tipă cu care urma să se căsătorească.

Crezi că o să divorțezi și de asta?

Ce întrebări idioate pot să pun!

Fane, de lîngă cele trei lansete ale lui, se uita spre noi cu ochii cît cepele. Eu nu aș fi avut inimă să-l țin mai mult de cinci minute cu minciuna că am găsit un vad bun de tot în aval și că noi le-am prins, unul cu „norocul începătorului”, celălalt cu experiența. După zece minute mă uitam la el și-l îndemnam din ochi să-i spunem adevărul, că Fane aproape plîngea. Cred că i-a spus după o oră. Asta eu deja numesc cruzime. Culmea e că la poker îl snopesc. Probabil că la poker e altă manifestare a bărbăției, vine de altundeva.

La întoarcere, îmi încredințau volanul mie, aveam în grijă niște oameni ai muncii treziți cu noaptea în cap să prindă „monstrul”. Mașina era un Opel Vectra cu pragurile atît de perforate de rugină că se auzeau pușcînd pietricele sub roți. Mirosea a pește, asfalt topit și benzină. Sforăiturile lor și căldura din mașină mi-au indus o stare cumplită de somn. Am adormit la volan și am intrat în șanț. Fane, din spate, arsese o față în tetieră de-i sărise un incisiv. „Sînt ok, nu am nimic” a sîsîit fără să realizeze și atunci noi, ceilalți, am izbucnit într-un rîs nestăvilit.

Trecuseră douăzeci de ani de la faza asta și nu mă mai chemaseră niciodată cu ei la pescuit.

M-a sunat chiar după ce apăruse în cinematografe Wild Hogs cu John Travolta, film despre patru foști prieteni care trec printr-o criză existențială pe care și-o calmează printr-o excursie cu motocicletele de-a latul Americii. Filmul îi plăcuse la nebunie și îl inspirase să-i copiem pe ăia din film: o excursie în amintirea vremurilor bune. Problema e că dintre noi numai tu ai motocicletă. „ Am două”, a zis. Da, știu, am văzut pe FB că ai două.

Planul era să mergem totuși prima oară cu familiile, copiii, deci fiecare cu mașina lui. Ne depărtăm mult de Travolta, am observat. „Doar probăm cum ne simțim împreună după atîta timp. Dacă există interes, repetăm.”

De la început problema a fost că nu mă schimbasem deloc, și nici el: eu nu suportam să mă trezesc devreme lui nu-i plăcea să se abată de la program nici zece minute. Aducea cu el un prieten nou de-al lui, neînsurat, pe care nu-l cunoșteam, Marcel, și cum ne înțelesesem să plecăm de la un Carrefour de la marginea Bucureștiului i-am subliniat să nu mă sune decît după ce îl lua pe Marcel ăsta de acasă. Ceea ce era cît se poate de logic, pentru că eu stăteam chiar lîngă Mall la intrarea pe autostrada Soarelui iar ei la intersecția calea Griviței cu Ion Mihalache.

Mă sună. Mă usturau pleoapele pe dinăuntru de somn. În loc de răspuns la bună dimineață, zic l-ai luat pe Marcel? „Da”, zice.

Îi trezesc pe toți, și pe unchiu-meu care era în vizită la mine și de care, din instinct, trăsesem să vină cu noi. Cu el știam sigur că nu mă plictisesc.

După jumătate de oră de așteptare l-am sunat din parcarea mall-ului și l-am făcut să recunoască: nu îl luase pe Marcel cînd mă trezise din somn, iar acum ăla întîrzia. Deja mă enervasem, și cînd răspundeam copiilor de ce întîrziem („pentru un cretin pe care nici măcar nu-l cunoaștem”) mă enervam și mai tare.

Ce noroc că mergeam patru ore în mașini diferite! Aveam tot timpul să mă calmez.

Pe drum le povesteam copiilor unde mergem și de ce merită să stăm patru ore înțepeniți în mașină iar în timpul ăsta rememoram iar excursia aia de cînd Andra avea minus zece ani și Cosmin minus doișpe. Acum ar fi timpul să prezint copiii, cum ar face un scriitor normal, dar copiii nu-s importanți în povestea asta. Mai mult, personajul de care ne vom ocupa cel mai mult va rămîne fără nume și fără descriere fizică. Avînd în vedere că sînt trei mașini pline cu oameni care rulează cu 120 la oră spre Deltă, trebuie să recunoașteți că povestea devine interesantă. E ca un sistem de ecuații: niște constante la stînga și la dreapta egalului și pe undeva o necunoscută. Simplifici fracția și vedem ce obținem. Dacă dă fără virgulă chiar te bucuri fără să știi de ce.

Am ajuns la un loc de pus corturile, chiar pe malul apei. Se interesase el din timp. Proprietarul închiria și bărci cu motor, și undițe, vindea și momeală. Dacă vremea se făcea prea urîtă îi rămăsese una din căbănuțe neînchiriată. Lotul era uriaș, noi aveam partea noastră împădurită, două bănci pe care să mîncăm, o vatră de făcut focul seara, cu lemne cumpărate tot de acolo. Singurul lucru pe care nu-l avea proprietarul era licență de vîndut băuturi alcolice.

– Ce băutură ai adus?

Adusesem doar două sticle de vin de cîte 1.5 litri. Era imposibil să beau mai mult de atît în două nopți. Împreună mai aveau două sticle de whiskey și niște baxuri cu cutii de bere de 0,5 litri. Oricum, și pentru mine a fost o supriză să văd cît de mult poate să bea unchiu-meu, cu toată tensiunea lui (la orice oră i-ai lua-o e dublă decît normal). Unchiu-meu, la șaizeci și cinci de ani, ne-ar fi băgat pe toți sub masă. Avea o rezistență de neînțeles la tărie, ca și cum după o viață întreagă în care se plictisise să-i tot proceseze grăsimile, alcolul și chimicalele, ficatul și pancreasul renunțaseră să mai facă parte din organism și cu toate astea el hotărîse că va fi ok și fără aceste două organe: îi împingea totul direct în intestinul gros sau vezica urinară așa că unchiu-meu putea turna în el mai abitir ca în tinerețe.

Vă place sau nu vă place, altă explicație nu am.

Pusesem corturile, stăteam la masă de cîteva ore, nevestele munceau să aranjeze bagajele și să pregătească copiii de masă. Unde punem apa, unde lanterna, cine lîngă cine doarme, cîtă gheață avem și așa mai departe.

– Unchiule, vrei și tu o sticlă de apă pentru la noapte?

– Lasă că știu unde e vinul.

Cînd trece un timp fără să-i mai umple paharul și vede pe unul ajustînd nivelul lichidului unchiu-meu răspunde întrebării din privirea lui cu „da, să scoatem aerul și din paharul meu, ce naiba!”

Unchiu-meu îi evaluează pe toți și la un moment dat îmi șoptește la ureche că-i place de tipul care a organizat ieșirea asta, e de comitet. E normal să-ți placă, și el e tot la a treia nevastă. „Mda, dar eu la șaizeci și cinci cred că m-am oprit, el nu se știe”, observă unchiu mucalit. Într-adevăr, observ și eu că privirile lui mai scapă și pe nevestele noastre. Eu, invers, niciodată nu am putut fi interesat de soția sau prietena unuia dintre prieteni, nu mai spun rude, nici dacă ar fi divorțat și recăpătat legitimitatea unei relații.

Unchiu-meu povestește despre cumnatul lui bunică-meu, tatăl lui. Cumnatul, la beție o bătea pe sora bunicii și cîteodată bunicul o salva din mîinile nebunului deși știau că o să se împace și el o să pice prost.

– „Nea Ionică, ții minte bre cînd m-ai bătut și m-ai legat cu sîrmă ghimpată?” (ton un pic amenințător)

– „Da, mă, Costele…” (ton împăciuitor)

– „Și mai ții minte cînd m-ai lăsat așa în bucătăria de vară și era frig?” (ton și mai amenințător)

– „Da, mă, Costele…” (ton și mai împăciuitor)

– „Și mai știi cînd m-ai jignit că…”

– „Da, măi și ce-i cu asta?!” (brusc tonul sare de la împăciuitor la amenințător)

– „Nimic, nea Ionică, doar ziceam și eu ce vremuri… că pe de altă parte ce m-ai mai ajutat altădată cînd am plecat singur la Brăila, la spital, în dureri, de m-au găsit cu prapurul spart și atunci m-ai împins cu o manelă că se înțepenise roata căruței în niște pămînt înghețat. Că boul de mine nu o pusesem peste noapte în grajd.”

Unchiu-meu povestește pe două voci și schimbă tonul la comandă, dacă vrea se bîlbîie, exact cum povestea și bunicul al cărui talent l-a moștenit. Doar că bunicul nu știa să improvizeze, ceea ce lui unchiu-meu îi reușește de minune. Jonglează între bancurile și poveștile deja știute cu comic de situație, spontan. Continuă povestea lui Costică, lamentările lui, că își sfîrșise viața înapoi la țară, la muncă brută, cînd ar fi putut foarte bine rămîne în armată, unde se descurca admirabil: „păi o dată m-a trimis căpitanul cu un răvaș la amantă și m-am purtat așa de bine că mi-a mai dat și ea bani iar. Păi o duceam bine, bre, dacă rămîneam cred că ajungeam și colonel!” Poveștile lui unchiu-meu, de pe vremea cînd existau jandarmi și ordonanțe, au un farmec aparte acum cînd România este de mulți ani în NATO.

Începe să se agite că se apropie ora cînd se închid magazinele din sat și o să rămînem fără băutură. Urcă la volan, cu Marcel lîngă el. Amîndoi au băut enorm, nevastă-sa îl amenință să nu plece că o să-și piardă carnetul dar el tot pleacă. Sînt doar patru kilometri. Mă simt prost că am adus atît de puțină băutură, mai ales că jumate din whiskey a fost ras de unchiu-meu. Cît timp au plecat ei, Fane s-a dus în cortul lui să o mai împace pe nevastă-sa care e supărată că deja „s-a băut” așa de mult. Îi spun lui unchiu-meu în șoaptă că nevasta lui Fane a fost amanta tipului față de care simte afinitați, cîndva între a doua și a treia soție. (Unchiu-meu nu poate reține atîtea nume deodată așa că am pus la punct niște nume-cod, pe Marcel l-am botezat simplu, „boul ăla”) Apoi a fost și iubita altuia din gașcă, unul care nu e aici cu noi. Și că e doctoriță, ca și cum asta ar conta cu ceva. Fane și cu ea au un băiețel. Relația lor e construită în așa fel încît din afară, oricît ar părea de ciudat, se vede foarte clar cum de fapt Fane a luat rolul mamei. Fane de fapt nici nu a stat prea mult la masă cu noi, ce motiv are aia să fie supărată, se miră unchiu-meu.

Cînd au revenit se înserase bine. Rînjea, semn că băuseră și pe drum, și într-adevăr, o sticlă de rom era începută. Norii se adunau cam prea deasupra noastră, și se întețise vîntul. Eu, el și cu Fane ne-am urcat în copacii din jurul mesei și am legat cu funii o prelată mare, albastră, veche și prăfuită. Chiar cînd începusem să mîncăm și toți îl felicitau că fusese ca de obicei prevăzător și se gîndise să ia prelata, ploua zdravăn. Apa s-a adunat într-o cută, apoi greutatea ei a apăsat diferit și a luat-o brusc într-o altă zonă, unde, într-un loc exact de deasupra mesei a găsit o gaură. Apa de ploaie spălase bine prelata în aspirația ei către o energie potențială minimă și acum curgea peste salata de roșii. Noroc că fiind o ploaie de vară, a catadicsit să se oprească repede, luînd cu ea și vîntul. Peștii parcă luaseră plescăiturile picăturilor pe post de momeală că începuseră să se audă dînd cu burțile de suprafață.

Unchiu-meu, care se apucase de pescuit nu demult, explica pătruns că partea esențială e să fii conectat mental cu ce se întîmplă sub apă. Să simți peștele cînd vine, aici e cheia. Să fii pregătit și încrezător că o să vibreze coarda.

– Sînt unii care o plimbă stînga dreapta, dar eu nu, stau calm, dacă vrea el trage și așa.

Cosmin spune, compătimitor la adresa peștilor care vor fi prinși, că cei mari măcar și-au trăit viața dar pe ăia mici e nedrept să-i ținem.

Unchiu-meu îl împinge în joacă, adică să nu se bage în vorbă cu pescarii adevărați.

– Te simți cu musca pe căciulă, unchiule? rîde Cosmin.

Rîdem toți.

Nu, e evident că unchiu-meu nu și-a trăit viața că prea o trăiește cu poftă.

– Hai du-te și spălă-te pe dinți dacă ai terminat. Și spală bine farfuria, uite ia-o și pe a mea! îi cere unchiu-meu.

– Mamă, dar ce-l freacă pe Cosmin, remarcă Fane.

– Păi un singur nepot am, rîde unchiu-meu. Apoi iar către Cosmin care revenise prea repede de pe ponton: Nu ai spălat bine farfuria. Du-te s-o speli din nou. Dar să nu mai stai așa mult…

Toți rîd că-l freacă și mai și.

– …că mîine în farfuia aia o să curăț peștii, și nu vreau să prindă gust de maioneză veche de la sandvișul tău.

– Da? Eu în locul tău aș tace din gură că ți-ai uitat periuța de dinți acasă, divulgă Cosmin problema lui unchiu-său în gura mare, ca să-l învețe minte că-l pune să facă treabă.

Unchiu-meu e neperturbat:

– Și ce? Mă spăl marți cînd ajungem acasă de trei ori!

Toți rîd iar.

Sînt și alte corturi, departe de noi. S-au aprins focurile și putem vedea cîte locuri au fost închiriate. Unchiu-meu le numără, „opt” și înmulțește, vrea să estimeze cîți bani face proprietarul pe seară. Nu-i plînge de milă. Țînțarii bîzîie nemulțumiți de fum. Niște mici sfîrîie pe grătar. E prea tîrziu și deja am mîncat mult dar tăria cere grăsime. Pocnește jarul sub ei, îi cam sare în față.

– Hop, tu-ți gura mă-tii, suduie printre dinți.

Rearanjează cărbunii. Așteaptă. Acum pocnește mai încet. E tot nemulțumit:

– Las’ că te fac eu pe tine!

Cu coada ochiului îl vede pe băiatul lui Marcel, care e cel mai mare dintre copii, cum butonează pe mobil așa că se apropie de el și-i șoptește la ureche:

– Pa, iubi, pa, acum mă culc!

Cineva spune că micii sînt cam grași. Începe să se vorbească despre colesterol. Unchiu-meu susține că tăria distruge colesterolul și mai ia o dușcă de rom. Suflă cu zgomot, cu gura larg deschisă, ca să ne arate că de data asta l-a cam ars.

– Usturoiul din mici, se scuză după ce-și recapătă suflul.

Toți pescarii mor de nerăbdare să se facă dimineață, să plece cu barca după pește. Unchiu-meu ia lanterna nouă și luminează pe cer. „Bate pînă la lună”, le spune copiilor, el însuși uimit. Apoi o lasă în jos, se duce spre ponton și o îndreaptă spre apă.

– Ia uite, măi Cosmin: se văd și peștii pe sub apă. Dar doar ăia mari.

Toți copiii se duc în fugă spre el încercînd să vadă și ei peștii iar adulții rîd de minciunile lui.

– Hai să probăm cum merge motorul, ca să nu pierdem timpul ca fraierii de dimineață. Lasă-l pe unchiu-tu cu copiii. Oricum nu o să stăm mult.

Mă duc cu el. După ce tăiem motorul, barca clipocește pe apă. Niște bîtlani deranjați țipă în stufăriș de parca îi sugrumă cineva. Dacă nu ar fi focul nu am ști în ce direcție e malul pentru că broaștele orăcăie de peste tot, asurzitor – greierii Deltei. Așa e, nu ne-am schimbat mai deloc, el nici fizic. Vorbim cît de tare s-au schimbat lucrurile în bine. Nu mai pescuiește nimeni cu firele electrice. La el la serviciu subalternul direct a venit să-i spună că un potențial client îi oferă zece mii de euro șpagă dacă cad de acord să aranjeze licitația. „Acum douăzeci de ani i-ar fi băgat el pe toți în buzunar fără să-mi spună. Dar acum zece mii nu mai înseamnă mare lucru și nu merită să-și riște relația cu mine și jobul. I-am făcut pe din două.” Îl întreb ce ar fi făcut dacă ăia ar fi venit direct la el. Rîde. Se aseamănă și nu se aseamănă cu unchiu-meu care de nenumărate ori s-a trezit cu plești din astea picate din senin (sume mai mici, din alte timpuri), întotdeauna împărțite egal cu toți oamenii lui. Pînă la ultimul necalificat din echipă.

– E aspreală mare unchi-tu ăsta totuși. Se învîrt apele cu mine și el nu are nimic.

Îi schimb, îi spun, eu nu înțeleg ce găsise la Marcel, mi-e exact pe invers. Nici măcar nu știe să povestească, mai devreme a bătut cîmpii jumătate de oră despre maică-sa și cum o ajută și ce vorbesc la telefon iar eu și unchiu-meu făceam fețe-fețe așteptînd poanta care nu a venit niciodată.

– Nu toate chestiile în viață se termină cu o poantă, spune filozofic.

–Așa e, nu toate. Dar nici să golești juma’ de sticlă de whiskey ca să povestești despre grija ta pentru părinți și pe urmă să-l iei la palme pe fiu-tu pentru nimic de față cu niște necunoscuți.

– Are probleme de divorț… Dar e bun pescar și săritor la nevoie.

Cine știe ce șpagă a împărțit vreodată și cu el, mă gîndesc.

Povestim și îmi dau seama că viețile noastre de după facultate nu se aseamănă chiar deloc. Avem cu totul alte preocupări. El nu mai citește nici o carte iar eu nu am de gînd să-mi iau motocicletă. Au rămas amintirile zecilor de excursii făcute împreună, excursii pe care el le organiza pînă în cel mai mic detaliu: ora plecării, biletele de tren, rezervarea la cabană sau conținutul corturilor și împărțirea echipamentului. Fără el nu aș fi descoperit nici jumătate din locurile frumoase pe care le știu.

Cînd ne întoarcem înapoi, copiii și soțiile se aud șoptindu-și noapte bună prin corturi sau strigînd cîte un încetează!

Unchiu-meu se băgase și el să se culce dar Marcel venise după el și îi reproșa că vrea să spargă distracția așa de devreme. Pasărea Colibri cîntă acum în surdină, același album de cînd am început să despachetăm o ia iar și iar de la capăt. Îl trage de picioare afară din cort și unchiu-meu zîmbește parcă vinovat că i-a trecut prin cap gîndul să-i ardă un pumn în falcă unui prieten de-al prietenului meu cel mai bun.

A doua zi pe seară noi plecăm mai devreme. În ce mă privește, Marcel e un tip imposibil iar Fane nici nu mai poate fi interesat de pește la cît de atent e la orice face copilul ăla al lui de dimineață pînă seara.

– E ok, îmi spune, știu că nu prea ne-a mers de data asta, dar peste încă douăzeci de ani o să ne apropiem de pensionare. Să vezi ce bine o să iasă atunci!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.