Dlacu’

Tati, tati, uite-l pe dlacu’, spune puștiul.

Uite-l, tati! Ce ulââât eee! se strâmbă el, arătându-mă cu degetul.

Tatăl băiatului își îndreaptă privirea spre desenul de pe tricou, ochii i se opresc o clipă asupra coarnelor albe, răsucite într-o parte, se uită apoi la pantalonii de piele strânși pe niște picioare schiloade, la cercelul care umple lobul urechii, la părul lung ce-mi atârnă pe umeri, mă privește în ochii albaștri conturați cu dermatograf negru, după care zâmbește ușor jenat și își întoarce capul spre băiețelul cu ochii mari.

Lângă el, un țărănoi cu burtă de neam prost rânjește la mine. Zâmbesc și eu și printre buzele pictate se strecoară un șarpe subțire care plutește spre privirea malacului, gura i se deschide și colții se înfig în pupila moale, bărbatul clipește și își duce degetele butucănoase la ochi, se șterge și se uită la palma umedă în care firicele de sânge se împletesc în râuri subțiri. Șarpele se retrage încet și omul se uită printre lacrimi la mine, ochiul drept i s-a înroșit și pleoapele i se agită ca aripile unui liliac în noapte. Rânjetul s-a pierdut printre stropii de sudoare ce îi pătează fruntea lată. În jur oamenii tac și privesc înainte, nimeni nu dă atenție nimănui.

Nu e dracu’, tati, e doar un desen, domnul are un desen pe tricou, nu e frumos să vorbim așa, spune tatăl și zâmbește iar, în timp ce băiatul mă privește cu ochii lui frumoși și nevinovați. Îi fac cu ochiul și copilul își ferește privirea, apoi mă ridic și mă îndrept spre ușile care se deschid încet, puhoiul se revarsă pe peron și vocea metalică anunță închiderea ușilor.

Șuieratul metroului se pierde undeva în spate și mulțimea mă poartă în sus pe scări și mai apoi pe străduțe spre stadionul care deja bubuie organic ca o inimă uriașă.

*

Un tunet răsună acolo sus și tunetul chitarei răspunde aici jos, un bici ce taie nemilos aerul și sfâșie stropii de apă aruncați dinspre cerul luminat de fulgere. În jurul meu sunt doar sunete și umbre, sunete ce intră în trup și îl scutură ca pe o păpușă, sunete ce se strecoară printre umbrele de lângă mine și le fac să vibreze și să dea din cap și din mâini, să se arunce unele în altele și să simtă că sunt cumva mai aproape de cerul întunecat de deasupra lor. Mugetul metalic se înalță și gurile se strâmbă și trupurile se agită, umbrele își aruncă brațele înainte și vocile lor se împletesc într-un vuiet ce plutește spre scena brăzdată de zeci de săbii de lumină.

În întuneric șerpuiesc prin mulțime, îmi fac loc printre siluetele contorsionate spre un grup aflat în fața scenei, umbre rotindu-se în mijlocul unui cerc mărginit de alte umbre. Bărbați la bustul gol se aruncă unii asupra celorlalți, trupurile se izbesc, stropii sar în lături și sticlele de bere dansează în aer. Plouă și e cald și piepturile și bărbile ude strălucesc când și când printre laserele aruncate dinspre scenă, mulțimea din jurul lor urlă și gladiatorii acoperiți de sudoare și ploaie urlă și ei înapoi către lume.

În dreapta mea, undeva în spatele celor din primul rând al cercului, un puști de vreo douăzeci și ceva de ani se agită și el firav, în timp ce un zâmbet timid îi luminează chipul de fată și brațele lui cuprind protector burta ușor umflată a iubitei ce zâmbește și ea, legănându-se printre sunete. Mă topesc printre trupurile ude și, pe nesimțite, mă ridic în spatele lui. Dansez încet și îi privesc părul cârlionțat ce atârnă peste umerii subțiri, tricoul negru ce se lipește de coastele ce împung materialul ca niște pumnale, capul ce se apleacă și buzele ce sărută gura mică a iubitei. Dansez în spatele lor și îi împing încet spre marginea cercului, încet, încet, ca o mângâiere, până când între ei și lupii ce roiesc în mijlocul furtunii de mâini nu mai rămâne decât o peliculă de păpuși dezarticulate.

Pentru o clipă e liniște și totul încremenește în jur, apoi bubuitul chitarelor se revarsă furios spre noi, iar eu deschid gura și ce urcă și țâșnește printre buzele-mi reci e urletul a o mie de tunete și valurile de sunete se lovesc între ele ca doi giganți, în timp ce mâinile mele se lipesc de spatele ud al băiatului și împing cu putere, iar cei doi iubiți sunt proiectați prin ultimul bastion de paiațe și aterizează drept în mijlocul arenei.

Un bărbat blond, cu părul răsucit într-o coadă lungă și pieptul de piatră, se lovește cu putere de fată și ea se desprinde din brațele băiatului și cade, iar bărbatul se prăbușește peste ea, lovind-o cu genunchiul în burtă. Țipătul inuman al fetei sfâșie pentru moment vuietul din jur, apoi e înghițit și se pierde printre valurile de mulțime. Băiatul țipă și el ceva și privește înnebunit în ochii tulburi ai bărbatului, ochi sălbatici, de animal de pradă, buzele mele se întredeschid și șarpele se strecoară afară și urechile băiatului, și doar ele, prind șoaptele cleioase – ți-a ucis copilul – și mai apoi –  lovește-l! – ce îi întunecă mintea și pumnul ascuțit se strânge și se ridică între ei, iar obrazul gigantului e zgâriat de lovitură și blondul își ridică nedumerit privirea, apoi șarpele i se încolăcește în jurul minții și îi mușcă simțurile și atunci o umbră se ridică deasupra băiatului și îl acoperă. Fata, prăbușită pe iarbă, își mângâie burta, apoi degetele ei coboară acolo jos și scormonesc, lupii dansează sălbatic prin ploaie, colosul își ridică pumnul, fata își privește degetele și țipă, băiatul își întoarce privirea spre ea în timp ce dinspre ceruri un ciocan i se prăbușește peste tâmpla dreaptă. Fata își strânge obrajii între palme și obrajii i se mânjesc cu sânge, plânge și-și privește iubitul năruit în iarbă și el o privește înapoi cu ochi străini, apoi un bocanc uriaș îi zdrobește capul și băiatul clipește, șarpele se încolăcește prin părul blond și sâsâie și fata cu obrajii pătați de lacrimi și sânge urlă și abia atunci brațele umbrelor se întind și îl trag în spate pe ucigaș, șarpele se târăște înapoi și alte umbre își întind brațele întunecate și cuprind trupul căzut și îl răsucesc cu fața în sus și ochii lui privesc cerul sfâșiat de fulgere și obrajii purpurii ai iubitei, buzele se mișcă și poate că spune ceva, dar niciun cuvânt nu se mai aude în mijlocul mării de bubuieli și băiatul închide ochii.

*

Tati, uite, tot el e, spune băiatul și arată cu degetul spre fața mea vopsită în dungi roșii și negre.

Bărbatul își întoarce privirea spre obrazul frumos pictat, se uită la țeasta rasă, la tricoul cu numărul zece, la picioarele musculoase ce ies de sub pantalonii scurți de culoare galbenă, privește în ochii mei căprui și strânge mâna băiețelului.

Cine, tati?

Dlacu’, tati! – de la metlou, de săptămâna tlecută, mai știi?

Tatăl își mijește privirea, apoi râde la băiat și spune – Hai măi tati, măi!

Se uită iar la mine și zice – Scuze, copiii …știți cum sunt …, iar eu zâmbesc și îi fac băiatului șmecherește cu ochiul și el zâmbește sfios la rândul lui, în timp ce strânge degetele groase ale tatălui, apoi le spun o glumă și râdem toți trei și ne îndreptăm împreună spre gardurile înalte de metal ale stadionului, în fața cărora s-a strâns deja o mare fremătândă de oameni care abia așteaptă să pătrundă prin porțile strâmte.

Radu Găvan

Radu Găvan este autorul romanelor Exorcizat (2014, 2018, Herg Benet, Premiul Mircea Ciobanu pentru debut, nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry), Neverland (2015, Herg Benet, Premiul Alexandru Macedonski pentru cel mai bun roman, tradus în limba germană în 2018) și Diavoli fragili (2017, Pandora M). A publicat online două colecții de povestiri – Demonul și ploaia și Amurgul unui scriitor. Locuieşte în Bucureşti, este căsătorit și are un băieţel.

exorcizat.com