Înregistrări

Apartamentul în care m-am născut îmi apare ca un vis a cărui rememorare ai amînat-o prea mult, iar acum detaliile s-au estompat într-atît, că ai pare de-a dreptul ridicol să-l mai povestești. Pentru că ce-ai putea povesti dacă îți lipsește chiar unul dintre personajele principale sau cînd uitarea te-ar pune în situația (la fel de nescuzabilă) de a spune „apoi s-a întîmplat ceva care m-a afectat puternic, dar nu mai țin minte exact ce anume, nici să mă pici cu ceară, în schimb țin minte foarte bine starea cu care am rămas…”

Cui îi pasă de stări? Și totuși cel mai bine asta țin minte: stările și senzațiile.

Frica de înălțime sau vertigo cînd, vara, tatăl meu mă punea în șezut pe pervazul ferestrei din sufragerie, care mi se părea mult mai aproape de cer decît de stradă și de unde priveam, printre șoaptele liniștitoare care se auzeau vibrînd din pieptul lui lipit, spațiul uriaș în care ar fi încăput miliarde de „mine” – spațiu căruia i-aș fi aparținut dacă nu m-ar fi ținut destul de bine. Îmi imaginam că îngerii de care îmi vorbea bunica erau din familia guguștiucilor sau a ciorilor de care era cartierul nostru plin, dar mi-era totuși groază să mă transform și eu în înger, deoarece pentru a mă alătura lor, trebuia întîi să mă fac țăndări de glodul cam uscat al grădinii. Cerul mă privea cu ochiul lui de porțelan a cărui pupilă era chiar soarele, atît de strălucitor, că doar te mulțumeai să știi că e acolo. Înspre soare mă uitam uneori doar printre degetele lipite, convins că altfel orbesc.

Tata îmi arăta imaginea panoramică cu străzi și blocuri pe care o știam deja, dar nici pe departe la fel de copleșitoare, pentru că o descoperisem din plictiseala statului singur în casă, cățărîndu-mă pe calorifer și încercînd să văd prin sticla prăfuită ce copii scot chiotele care se auzeau de afară.

În fața noastră, dincolo de stradă, era un bloc alb de opt etaje, cu balcoane verzui. Parcarea lui era aproape goală. Nici blocul acela nu era important, cum nici al nostru nu era: parterele lor erau locuite tot de oameni, în loc să aibă cofetării și cinematografe, cum aveau cele pe care le admiram. Destul de aproape de noi se construise un astfel de bloc, cel care parcă creștea din cinematograful Cultural și în jurul lui mi se părea că simt o efervescență intensificată pentru că acolo apăreau femei tinere, îmbrăcate frumos, în rochii scurte, pisînd praful asfaltului cu tocurile lor sau rulîndu-l din sandale cu talpă de plută. Bărbații purtau tricouri anchior, cămăși cu gulere ascuțite și pantaloni evazați. Și femeile și bărbații și copiii păreau mai veseli în zona aceea unde cîteodată apărea și cîte un cățel ținut în lesă. Puțină lume în București avea cîini sau pisici pe vremea aia.

Nu la mult timp am aflat ce înseamnă frica de moarte, odată cînd mama m-a lăsat în Dacia colegei ei de serviciu, doamna Gheorghe, pînă ce ele urcau cinci minute sus „să ia ceva”, cel mai probabil niște hăinuțe de-ale băiatului ei care era cu doi ani mai mare decît mine. Eu tocmai rămăsesem orfan de tată, dar habar nu aveam de asta. Ce știam era că doamna Gheorghe ne spusese să stăm cuminți în mașină, pe bancheta din spate, eu și fiul ei, dar imediat ce ele au dispărut înghițite de ușa blocului, el, ca un sălbatic, fără motiv sau vreun avertisment, în afară de neînțelesul pentru mine „hai să ne batem”, a sărit să facă un fel de lupte cu mine.

Cei doi ani avans îi dădeau un avantaj de căpcăun, cum nu aveam nici cea mai mică șansă să-i fac față: îmi lua mîinile și mi le răsucea cum voia, pînă a ajuns deasupra mea, apăsîndu-mă cu fața în plușul banchetei. Îmi era imposibil să inspir aer, eram oricum într-un spațiu mic, închis, vara. Țipam, înspăimîntat, dintr-odată înțelegeam că urma să mor sufocat, înțelegeam prin forța groazei care mă făcea să mă zbat fără rost și mai tare, încercînd să eliberez un zbieret ca de abator, inutil, pentru că băiatul de deasupra mea era cu adevărat crud sau nu realiza că mă omoară. Cum ar fi fost dacă mama aducea hainele sau ce lua ea de acolo pentru mine, niște jucării, care nu i-ar mai fi fost de nici un folos? Sau ce ar fi zis lumea dacă după ce tata tocmai murise în „faimosul” accident de motocicletă la care luase și ea parte (dar ceva mai norocoasă își revenise după o săptămînă de stat în comă și cu vreo doi centimetri de os temporal lipsă pentru totdeauna) aș fi murit și eu? Probabil că s-ar fi oferit explicația populară a blestemului și probabil că nici o explicație nu ar fi picat mai bine, cum bunicul oricum avea să moară și el, într-un an, de „inimă rea”.

Bunic, fiu, nepot, într-un interval atît de scurt, ar fi fost de nemaiauzit.

Dar, evident, soarta nu a vrut ca eu să fac parte din acest record al unei serii de morți masculine care să șteargă trei generații într-un timp atît de scurt (îmi imaginez că bunicul ar fi murit chiar și mai repede) pentru că mama și doamna Gheorghe au reapărut ca niște îngeri păzitori pe aceeași ușă pe care dispăruseră mai devreme. Nu eu le-am văzut, ci el, băiatul care în timp ce mă sufoca era și atent să nu fie prins. Mi-a dat drumul și s-a așezat cuminte la locul lui, la timp să răspundă afirmativ la întrebarea maică-sii dacă am fost cuminți. Nu l-am mai văzut niciodată și nici mamei nu i-am povestit vreodată incidentul din mașină. Doamnei Gheorghe aveam să-i datorez mai tîrziu singurele mele două exemplare de Rahane „în țiplă”, dobîndite prin bunătatea soțului ei care lucra la Casa Scînteii.

Oricît ar fi ea de dificilă, revizitată, copilăria oricui e imposibil să nu aibă acele cîteva locuri magice din care mai tîrziu îți tragi seva, asemeni unui arbore care își datorează măreția cîtorva ramificații a unor rădăcini încăpățînate, încîlcite într-o stîncă de cremene. Pentru că sîntem ca niște aisbergi: ce ne face să plutim albi și liniștiți prin oceanul implacabil, de-un cenușiu grandios, al vieților noastre este tocmai prezența uriașă a unei ancore gravitaționale – un cîrlig care nu se vede, dar pe care fiecare dintre noi îl avem și, în timp, dacă nu sîntem atenți, ni-l putem pierde.
Zilele se simțeau mai vaste decît cele de mai tîrziu, pentru că pe atunci nimic nu se repeta. Toate experiențele erau năucitoare. Cînd te prindea ploaia, picăturile mari, grele, aterizau pe creștetul meu ca niște gloanțe de apă. Cînd tuna, așteptai spulberat de frică tunetul care oricît de „pregătit” ai fi fost, tot te lua prin surprindere. În capul meu nu era mare diferență între o înțepătură de albină (mă duruse degetul de la picior două zile cînd îmi intrase una în pantof) și o operație de apendicită. Parfumul unor femei, colege cu mama, era atît de puternic, încît cînd mă îmbrățișau îmi provocau un fel de mini-leșin. Cînd m-a luat o dată la ea la serviciu să mă prezinte colegilor și un inginer a venit să dea mîna cu mine, mai tîrziu am întrebat-o pe mama „cine era omul ăla care mirosea a mucegai?”

Numele colegilor mamei sunau foarte exotic: Canahai (acum îmi dau seama că nici nu știu cum se scrie), Sala, Culcea, Vlandis, Teodoropol, iar pe fetița unei colege o chema Beatrice! Mama părea că lucrează în altă țară, cum la bloc vecinii noștri aveau nume de familie simple, ca Boanță, Crișan, Cîrstea și nenumăratele care se terminau în escu. Tot serviciul mamei era o sursă incredibilă de minunății, pentru că de acolo aducea niște carioci speciale care se numeau rotringuri, foi de hîrtie strălucitoare și transparente (prin care aproape te puteai vedea și cu care puteai să-l faci perfect tu cu mîna ta pe Rahan chiar dacă nu aveai pic de talent la desen), gume, creioane chinezești lungi, albe, cu maimuțoi mici pe ele și cu gumă roză la capăt și atît de frumos mirositoare, că de cîteva ori nu m-am putut stăpîni să nu le mușc cu poftă. Tot de acolo mama a adus un geam tăiat de colegii ei la comandă pentru masa noastră din sufragerie și pe care ea îl numea cristal cînd îmi spunea „vezi că atîta-ți trebuie: să spargi cristalul!”

Unchiu-meu, fratele mamei, avea niște cizme oranj, din piele, cu talpă flexibilă și vîrf ascuțit de care era foarte mîndru pentru că erau identice cu ale unui ajutor de șerif, negru, dintr-un film la modă pe atunci. Îl rugam să aprindă din nou chibritul pe talpa lor ca să văd iar și iar minunăția asta de care numai el era capabil: fosforul unui chibrit românesc luînd foc pe talpa unor cizme americane. (Recent unchiu-meu mi-a dezvăluit că de fapt lipise chiar lîngă toc aprinzătoarea decupată a unei cutii de chibrituri.)

Cel mai uimit de misterele universului am fost o dată cînd, la grădiniță, un copil a observat că plouă pe o parte a clădirii iar pe cealaltă parte, nu. Alergam toată clasa buluc de la ferestrele care dădeau în curtea interioară, pe ale căror geamuri ude erau colorate niște zîne și personaje din povești, pînă la cele de pe partea opusă unde nu erau abțibilduri și nici nu ploua deloc. Am tras concluzia că avea legătură cumva cu asta, cu prezența și absența abțibildurilor.

Totul era diferit într-un mod profund, aproape inexplicabil, tocmai pentru că încercam să fac sens din ce vedeam că se petrece în jurul meu, fără să am nici o cunoștință despre natură sau despre oameni. Pentru că la fel mă minunam observînd că oamenii sînt toți diferiți, nu toate femeile ca mama și toți bărbații ca unchiu-meu, cu care locuiam în acel micuț apartament de două camere. Încet, încet, cercul rudelor cu care intram în contact se lărgea și chiar și rudele între ele erau foarte diferite. Unchiu-meu era mereu pus pe glume și cînd ieșeam împreună în spatele blocului, toți copiii îl strigau să se joace și cu ei, să-i împingă în leagăn sau să-i alerge. Dar nu toți bărbații erau așa și pe măsură ce creșteam mi-am dat seama că unchiu-meu era aproape unic – una din marile minuni ale copilăriei mele a fost chiar să-l am de unchi și să locuim împreună pînă ce am împlinit șapte ani și mama s-a remăritat. Mutarea și implicit despărțirea de el a fost pentru mine o dramă de care nici măcar nu aveam voie să mă vait pentru a nu-l supăra pe „noul” meu tată.

Nu o să uit niciodată cînd m-am dus în vizită la o mătușă, soția fratelui cel mic al bunicului. Unchiu Alexandru era plecat la muncă, în Siria, așa că mama mă lăsa uneori în grija ei, pentru că oricum avea timp liber. Îmi plăcea de ea, pentru că vorbea calm și tărăgănat, cu accent moldovenesc cum încă nu auzisem la nimeni. Era o femeie frumoasă și mă țineam peste tot după fusta ei, ca un cățeluș pentru că totodată în grija ei mă simțeam confortabil și în siguranță. La un moment dat mi-a încălzit ceva de mîncare la aragaz folosind un aprinzător electric. Arcul electric, albastru, cum rar vedeam noaptea pe firele de deasupra troleibuzelor, acum era accesibil la simpla comandă a degetului mătușii. Zgomotul era indescriptibil, parcă special inventat să sperie copii. Mă fascina aprinzătorul mai ales că nu mi-l dădea să mă joc cu el. Unchiul Alexandru trimisese multe lucruri din Siria pe care nu le văzusem la nimeni și care toate mă fascinau. Un vultur-bibelou fosforescent care lumina noaptea dacă îl luai cu tine la baie ultima oară cînd făceai pipi, o veioză cu niște paiete care pluteau într-un lichid, rotindu-se haotic și aruncînd umbre imposibil de urmărit pe pereți, pături persane, plăcute la atingere, în care te afundai strașnic și mai ales un radio casetofon stereo în care muzica se auzea de o sută de ori mai bine ca din televizor.

Totul era diferit, vara nici nu puteam să pun mîna pe geamul ferestrei mele în care bătea soarele, de frică să nu mă usture pielea, dar nu pentru că erau verile mai toride, ci pentru că nu mi se înăspriseră deloc palmele. Nu era faptul că înghețata Polar, jumate acoperită într-o crustă tare, de ciocolată, era mai dulce decît înghețata de mai tîrziu, ci însăși faptul că papilele mele gustative nu mai simțiseră pînă atunci dulce la intensitatea aia, oferită de o mînă lăsată mult în jos, ieșită din ghereta de un alb stropit de troleibuzele de pe bulevardul Metalurgiei. Cum spui? mă îndemna mama să mulțumesc vînzătoarelor sau vînzătorilor, dacă uitam.

Un drum pe care îl făceam des cu ea de mînă era printre blocuri, pe o alee îngrădită cu un gărduleț de sîrmă vopsită cu verde, pînă la o piață unde țărani cu obrazuri roșii și țepoase vindeau legume și fructe. Mama mă tîra după ea peste tot acum, pentru că nu avea cu cine să mă lase acasă, mă creștea singură sau ajutată de fratele ei. Cînd eu aveam patru ani mama avea douăzeci și șase iar unchiu-meu douăzeci și cinci. În afară de mătușa din Balta Albă nu aveam pe nimeni în București. Un timp mama m-a lăsat și la o grădiniță cu program săptămînal din care nu mai țin minte nimic decît faptul că mi-era rușine cînd ne ducea seara pe toți la dușuri, uneori fete și băieți laolaltă.

În vara anului cînd urma să împlinesc cinci ani am fost la mare doar eu cu mama. După accident mama fusese rasă în cap pentru operație și pozele alea sînt singurele în care mama are părul scurt. Cred că aș fi preferat să merg cu unchiu-meu, pentru că mama nu se juca cu mine, era opusul lui, nu se cunoștea că sînt frate și soră – și nici acum nu se cunoaște. Peste încă un an mama se logodea, după care totul avea să se schimbe radical pentru mine.

Din Lamotești urma să mă mut pe bulevardul Pionierilor, la etajul zece, cînd liftul nici nu se dăduse încă în funcțiune. Atunci unchiu-meu și prietenul lui cel mai bun au mutat toată mobila grea pe scări, după care mulți ani pe unchiu-meu aveam să-l mai văd, cînd și cînd, în vreo vizită.

Și după ce s-a scurs atîta și atîta timp, încă îmi place să aflu amănunte noi despre perioada vîrstei dinainte ca eu să mă duc în clasa întîia.

De multe ori sînt absolut uimit de noile perspective pe care mi le oferă vîrsta adultă, cum a fost cînd am aflat că frumoasa vecină de palier, Vicky, care avea un băiețel de seama mea, coleg cu mine de grădiniță și la care uneori mă lăsa ori mama, ori unchiu și mă simțeam ca acasă, era de fapt amanta lui unchiu-meu. Niciodată nu o să știu dacă se purta așa de frumos cu mine pentru că chiar eram ascultător și mă simpatiza sau pentru că era unchiu-meu „obraznic” cu ea.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.