Cinciul se numără de două ori

Nouăzeci și trei de refugiați se prezentară de dimineață în fața Templului Găină. Atât de mulți încât lui Raul îi venea să nici nu se mai ridice din pat. O lumină caldă trecea printre draperii și se oprea fix pe pleoapele sale închise, care se strângeau și zvâcneau de frustrare. Își puse perna pe ochi, se întoarse pe partea cealaltă și dădu nas în nas cu micul ecran al ceasului alarmă. Un chip plictisit își sorbea calm cafeaua.

– Trezirea, Raul, avem treabă azi, îi spuse acesta deloc perturbat de lenea ucenicului său.

Raul trase plapuma peste capul deja acoperit de pernă și se ghemui în mijlocul patului. Putea auzi de la distanță larma care crescuse în fața Templului și numai să înfrunte realitatea în acea dimineața nu avea chef.

– Haide, Raul. Avem lucruri mărețe de înfăptuit. Nu mă face să apăs pe roșu.

Tânărul se blindă cu tot ce avu la îndemână: perne, haine abandonate prin pat, până și cearșaful multicolor, dar toate se dovediră inutile când Zaharia atinse un singur buton dintre cele câteva sute de pe panoul de control. Draperiile se depărtară ca mișcate de spiriduși, geamurile se deschiseră larg, invitând aerul rece peste căldura maternă a dormitorului, iar din pereții micii încăperi începu să răsune cotcodăcitul răgușit al unei găini bătrâne. Raul mai avea puțin și plângea.

***

Când ajunse la intrarea în Templu, mulțimea era deja cufundată într-un haos total. Femei care nu se mai opreau din bârfit țineau în brațe copii care nu se mai opreau din plâns. Bărbați de toate vârstele, unii deja la al treilea pahar de tărie, aranjaseră în poiană mese de joc și pariau la cărți orice găseau prin buzunare. Acordeoane și trompete sunau din toate părțile, acompaniate de hore și cântece porcoase. Apariția lui Raul nu făcu decât să stârnească și mai tare adunarea generală, cu chiuituri și aplauze care începură să se ridice în aer până la cuiburile din vârfurile copacilor. Își făcu loc printre bețivii căzuți lați în drum, evită copii care se alergau cu picioarele goale prin iarbă și reuși să ajungă la poartă fără să își verse cafeaua pe cămașă. Privi pierdut inscripția aurită de deasupra intrării „Cinciul se numără de două ori”. Își aranjă hainele pe el și urcă scările până în capul de pasăre al clădirii. Acestea se făcură nevăzute în urma sa.

Zaharia stătea neperturbat în fotoliu și privea prin ochiul drept al găinii. Din când în când își mai mângâia favoriții stufoși și se trăgea cu degete de ciocul grizonat care îi cobora până la mărul lui Adam. Când văzu figura șifonată a lui Raul intrând în cabină, își puse ochelarii și își aranjă hârtiile pe birou.

– Târzior, târzior… știi că nu dă bine când ajunge caravana înaintea ta.

– A fost berea de aseară, Jah.

– Berile, vrei să spui, zâmbi Zaharia. Hai, la treabă.

Raul se așeză la biroul său, în dreptul ochiului stâng, poziționă microfonul la nivelul gurii și îl porni:

– Toată lumea în șir indian, se auzi vocea lui răsunând în toată poiana, acoperind taraful și convingând păsările să își ia zborul din cuiburi.

Întreg bâlciul se opri numaidecât. Femeile își sistară discuțiile interminabile, bărbații strânseră mesele de joc și adunară sticlele și cioburile care împânziseră toată verdeața, iar copii începură să trezească bețivii căzuți la pământ împungându-i cu bețe. În mai puțin de cinci minute, se instaurase o ordine aproape militară în rândurile nou-veniților.

– Primii zece să intre, se auzi din nou venind dinspre găina de piatră ce trona în mijlocul luminișului.

Pe poarta larg deschisă pătrunse sfios primul grup, iar aceasta se închise în urma lor. Nouă bărbați și o femeie cu pruncul la piept așteptau tăcuți în sala întunecoasă a Templului, doar cu plânsetele copilului prelingându-se pe pereții reci. Zaharia apăsă trei butoane, trase de o manetă și confirmă vocal activarea programului. Pe cele două ecrane fură imediat afișate datele biometrice ale celor zece oameni.

– La naiba, Jah, chestia asta chiar că îi scanează rapid.

– Contează și cine e la cârma corabiei, puștiule, nu uita. Ia, aruncă o privire la ei și zi-mi ce părere ai.

Raul inspectă pe rând nou-veniții, aruncând de fiecare dată câte o privire pe lista de posturi libere din oraș, mâzgălind cu pixul un semn în dreptul fiecăruia. Zaharia sorbea zgomotos din cafea și își trecea mâna prin părul pompos aranjat. Oamenii din burdihanul găinii priveau curioși la aparatele de scanat care le dădeau târcoale neobosite, chițăind asemenea unor șobolani. După ce se decise, apăsă câteva butoane și un braț metalic împărți câte un cartonaș numerotat fiecărui refugiat. Din difuzoare ascunse se revărsă vocea lui Raul:

– Numărul unu – Casta Instalatorilor. Numărul doi – Casta Inginerilor. Numărul trei – Casta Electroniștilor. Numărul patru – Casta Arhitecților. Numărul cinci – Casta Ecologiștilor. Numărul cinci – Casta Fierarilor…

Din sala mare a Templului începu să se ridice un murmur de indignare. Oamenii abia atunci realizară că existau două cartonașe cu numărul cinci.

– Ai greșit numărătoarea, băi, idiotule! se auzi glasul unei matahale de om.

– Stați așa că încă vorbește, se impuse un altul mai diplomat din fire.

Difuzoarele ascunse încă răsunau:

– Numărul șase – Casta Electroniștilor. Numărul șapte – Casta Milițienilor. Numărul opt – Casta Chirurgilor. Numărul nouă – Casta Comercianților.

După terminarea repartizării, în celălalt capăt al sălii se deschise o ușă care dădea spre oraș.

– După ieșirea din Templul Găină vă mai așteaptă o oră de mers pe jos. La intrarea în oraș veți prezenta cartonașele, iar autoritățile vă vor conduce la noul vostru adăpost. Conducerea vă garantează că toate familiile vor fi reunite până la finalul zilei. „Drum bun” vă urăm aici. „Bine ați venit” vă va întâmpina când ajungeți.

O liniște groasă ca ceața se lăsă în sala cea mare, lăsând iar plânsetul pruncului drept singurul sunet. Refugiații stăteau nemișcați ca bolovanii, mai puțin pletele femeii, ce se unduiau în curentul care intra pe ușă. Aceștia priveau confuzi, ba la cartonașele din mâini, ba la pereții netezi ai încăperii, din care numai cu câteva momente înainte își făcuseră apariția nenumărate aparate cu ochi și brațe mecanice.

– Sunt două cartonașe identice, rupse numărul cinci tăcerea.

– Care din noi se duce la Ecologie și care se ocupă de Fier? întrebă celălalt număr cinci.

– Asta rămâne pentru voi să decideți, veni implacabil răspunsul.

– Dar nu este corect! Toți ceilalți au primit un lucru sigur în mână, noi de ce trebuie să pățim asta?

– Există o singură regulă și anume: „Cinciul se numără de două ori”. Să nu o uitați cât veți trăi. Acum, vă rog politicos să mergeți în continuare, altfel veți afla că roboții noștri pot ține și arme în mână, nu doar cartonașe.

***

Până își făcu ieșirea și ultimul grup din Templul Găină, soarele parcursese deja toată bolta firmamentului. Se găsea acum de cealaltă parte a poienii, coborându-se încet în spatele turnurilor de obsidian ale orașului. Negre și uleioase, unite între ele prin poduri ce se încrucișau precum firele unui păienjeniș, erau admirate cu ochi pierduți, printre înghițituri de bere, de către cei doi bărbați.

– Scăpam mult mai devreme dacă nu se criza dementul ăla cu numărul treizeci și doi, scuipă printre dinți Raul.

Zaharia își aranja ca de obicei coafura.

– Aia este, unii sunt făcuți să construiască clădiri, alții să le curețe podelele. La fel cum și noi doi suntem făcuți să decidem fiecare unde își are locul.

– Fleacuri! Până acum câteva luni nu eram făcut decât să mă ascund de Miliție prin bazar. Ce ți se pare că s-a schimbat?

– Ai un loc de muncă, zâmbi Zaharia.

– Jah, tu te auzi ce spui? Ăsta nu este loc de muncă, e loc de irosit tinerețea. Ce fac eu toată ziua? Compar un set de cifre cu altul, iar apoi împart oamenii pe caste. Asta poate face orice calculator și nici nu trebuie să-l bagi într-o găină de douăzeci de metri.

– Hai că ai început să o îndrăgești, glumi Zaharia.

– Găina?

– În contract scrie că trebuie să-i zici Templul Găină, puștiule.

– De asemenea e stipulat că suntem plătiți în bani, dar de când suntem aici nu am primit decât provizii de la o săptămână la alta, răspunse Raul.

– Și ce nu-ți place? Ai cabana ta în pădure, o meserie ușoară și un influx nelimitat de bere și țigări. Că tot veni vorba, ia dă bricheta încoace.

Zaharia își aranjă favoriții și își aprinse o țigară pe care o pufăi încet, fără să tragă fumul în plămâni. În fața lor, orașul strălucea acum mai puternic decât soarele.

– Îți spun eu, puștiule, decât în temnița aia fără fund, aici e paradis. Ce erai acolo? Un nimeni care se ascundea pe după tarabele cu ovăz. Acela era destinul tău, chiar dacă nu fusese decis în Templul Găină.

– Și acum știi care este destinul meu?

Zaharia pufăi țigara și ridică din umeri.

– Să număr cinciul de două ori.

În spatele lor, ochii găinii se aprinseră, luminând poiana. Era ora zece. Raul scoase o țigară, o termină din două fumuri și aruncă furios chiștocul în dreptul Templului.

– Totul are un scop nobil, îl mustră Zaharia.

– Desigur, să mă scoată pe mine din sărite, ăsta este scopul.

– Știi și tu că este mai mult de atât.

Raul se opri cu sticla pe buze și își îndreptă privirea către maestrul său.

– Ce, nu erai atent când ți-au explicat? se miră Zaharia.

– Mi-au explicat doar că lucrez din capul unei găini uriașe, prietene, nu știu ce ți-ai pus tu în țigara aia.

– Fir-ar să fie, puștiule! Ăștia chiar nu ți-au spus nimic. Te-au angajat, pe bune, doar să compari cifre…

– Bătrâne, ce tot îndrugi acolo?

Zaharia se întoarse și privi neîncrezător către pasărea de ciment care trona în spatele lor. Îl bătu pe umeri pe Raul, iar acesta înțelese mesajul. Își umplură buzunarele cu țigări, atârnară câte două sticle de bere la curea și o luară încet la pas prin pădurea cufundată în beznă, iar când se afundară destul în desiș, Zaharia aranjă un mic picnic pe o buturugă și își aprinse o țigară. Departe de orice ochi și urechi ascunse, Zaharia vorbi în șoaptă:

– Ce facem noi aici, puștiule, este doar zece la sută muncă de repartajare. Restul este experiment filosofic.

Raul se așeză pe un pat de frunze și privi la maestrul său, un licurici de scrum în întuneric.

– Vin aproape o sută de refugiați pe zi la Templul Găină, iar noi îi repartizăm în narativul care, conform cifrelor, li se potrivește cel mai bine. Numai că, așa cum vezi cu ochii tăi, practica aceasta a adus omenirea la marginea prăpastiei. De asta au început să se prăbușească toate orașele, iar ce încercăm noi aici, ce ne-a pus conducerea să înfăptuim, este o tentativă de a ne salva speța.

– Ce mama dracului îndrugi acolo, bătrâne? se agită Raul. Ți-ai ieșit complet din minți.

– O dată pe zi, numărăm cinciul de două ori. Care este însemnătatea acestui lucru? În fiecare zi, doi oameni, în loc să fie condamnați într-un narativ fix, primesc șansa de a face propria alegere; poate-poate, vor continua pe acest drum, în loc să se rezume la a exista pur și simplu într-un culcuș cald și final. Ce facem noi aici, pe scurt zis, este să forțăm evoluția omului de rând, biet sclav al propriului destin, la titanul care își decide singur soarta – căci numărul acestora este în scădere, iar când atinge zero, vine sfârșitul.

– Ce se întâmplă atunci? întrebă Raul pierdut.

– Prăbușirea completă… ca după aceea să o luăm de la capăt, din epoca de piatră. Încercăm din răsputeri să ținem în viață o flacără ce ne-a purtat tot înainte, mii de ani de-a lungul istoriei, și care a ajuns acum mai slabă decât țigara asta pe care o sting de pantof.

Raul scoase încă o bere și dădu să o deschidă, dar Zaharia îl apucă de mână și îl purtă înapoi spre Templu.

– Nu trebuie să fim dispăruți prea mult, îi spuse el tânărului. Daca nu ți-au destăinuit lucrurile acestea, înseamnă că nu vor ca tu să știi. Am fost să bem câteva beri în liniște și să ne ușurăm la rădăcina unui copac.

Ajunseră înapoi la poiana luminată de ochii Templului Găină, apoi se îndreptară fiecare către cabana sa. Raul își făcu un duș rece, timp în care mai dădu pe gât o sticlă, apoi se trânti în pat și se cufundă într-un somn lipsit de vise. Zaharia, în schimb, se duse în camera de zi, se așeză cu picioarele încrucișate pe covorul rotund și așteptă cu ochii închiși, iar când ceasul bătu ora unu, podeaua se cufundă cu el în pământ.

***

O platformă circulară îl coborî în adâncul poienii. Un tunel perfect tăiat în scoarța planetei conecta lumea scăldată de razele soarelui cu cea cufundată în obscur. Când ajunse la nivelul cel mai jos, Zaharia își puse ochelarii și privi neliniștit în jur. Conștient că era urmărit din toți pereții de ochi ascunși, intră în labirintul subteran pe care îl cunoștea ca pe propria cabană.

– Mai repede, domnule Zaharia, nu avem toată noaptea la dispoziție, îl grăbi dezaprobator o voce lipsită de trup.

Adânci mâinile în buzunare ca să își ascundă tremuratul și grăbi pasul. Trecu prin ultimul coridor, o librărie ce găzduia cărțile salvate de la război, și se opri în dreptul ușii de stejar. Ciocăni de patru ori și suflă praful de pe inscripția aurită care citea: „Noi împotriva timpului”. Încuietoarea se deschise cu un sunet surd ce răsună în tot complexul.

– Bine ai venit, prieten vechi, rosti încet Stephens. Ia loc.

Scăldați într-o lumină plăpândă, fiecare în fotoliul său, cei cinci conducători erau neperturbați de sosirea lui Zaharia. În jurul lor se întindea sala opulentă a unui adevărat palat. Patru statui, înfățișând ființe la jumătatea drumului dintre animal și om, feroce, dar în același timp nobile, vegheau tăcute, înconjurate de artefacte ale erelor trecute. Deasupra tuturor, întunericul domnea, căci lumina lămpilor cu gaz nu atingea tavanul antic al grotei.

Liniștea era stăpână, iar numai tutunul avea dreptul de a sfârâi într-o pipă de ceramică. Așezat într-un fotoliu tapetat cu mătase, Zaharia își plimba neliniștit privirea pe chipurile conducătorilor. Stephens ridică receptorul unui telefon cu rotiță, formă un număr scurt și rosti cuvinte într-o limbă stranie, numai de el cunoscută. Apoi puse receptorul la loc în furcă și își fixă ochii asupra lui Zaharia.

– Deci, prieten drag, i-ai spus lui Raul despre scopul nostru, rosti el aproape în șoaptă.

Zaharia aprobă tăcut.

– Să știi, domnule Zaharia, i se adresă unul dintre conducători, faptul că a trecut atâta timp și tot a trebuit să îi servești pe farfurie adevărul face să ne scadă încrederea în alegerile dumitale.

– Fii mai blând, frate, îl mustră Stephens, astfel de simțăminte nu își au locul în rândurile noastre. Raul mai are, totuși, încă o zi să își depășească narativul. Dacă somnul acestei nopți îi limpezește gândurile iar mâine iese luminat, atunci nu va mai conta ce a fost înainte. Nu uita care este scopul ultim.

– Raul și-a dat seama de absurditatea Templului Găină, interveni Zaharia pentru ucenicul său.

– Asta-i bună, domnule Zaharia! Spune-mi, te rog, mai ții minte care este înțelesul regulii de a număra cinciul de două ori?

– Da, răspunse Zaharia sigur pe el. Nu are niciun înțeles.

– Foarte bine, punctă sarcastic interlocutorul său. Este o regulă idioată, care trebuie aplicată într-o clădire idioată, iar singurul ei scop este de a arăta cu degetul direct către absurdul situației. În seara aceasta, i-ai îndreptat privirea către țelul nostru suprem. Mai trebuia doar să îi spui direct că trebuie să devină titan; și ți-am fi permis să o faci și pe asta, dacă nu știam prea bine că schimbarea urmează numai unui proces de gândire propriu, domnule Zaharia.

– Absurdul se prezintă ca fiind perfect normal când mintea lucrează cu regulile impuse de el, luă Stephens cuvântul. Abia când ai trecut deasupra sa realizezi cât de jalnic ai fost să îl accepți în tot acest timp. Cu lucrurile pe care i le-ai destăinuit în seara asta, l-ai adus cât de aproape se poate de ușa propriei minți. Mai departe este datoria lui să se dovedească capabil.

Stephens ridică pipa și o luă la pas prin cameră, oprindu-se în dreptul unui casetofon prăfuit. Îl șterse cu o cârpă uscată, apoi puse cu grijă acul pe placa de vinil. Muzica lui Bach se revărsă în încăpere asemenea unei brize de aer proaspăt. Înconjurat de aparatura sa îndrăgită, îmbrăcat într-un costum brun, decolorat de trecerea timpului, Stephens arăta ca un venetic dintr-un alt secol. Tutunul îi distrusese aproape complet vocea, iar strălucirea nucleară a bombelor îi răpise forța ochilor, forțându-l să se ascundă sub pământ, departe de razele soarelui.

– Domnilor, în zilele noastre vedem cu proprii ochi puterea incompetenței și mediocrității acestei ființe care abia se mai poate numi om. Pus în fața unui destin care a devenit prea greu, cedează, și trage în groapă după el tot ce s-a realizat până acum. Zaharia, dragul meu, dacă tu ai văzut potențial în Raul când l-ai ridicat din rândurile mulțimii, atunci și noi vom avea încredere în alegerea ta, până la proba contrarie. I-ai dat și ultimul strop de ajutor posibil, așadar, îi lăsăm până mâine timp să mai lepede un strat de ignoranță. Dacă până la finalul zilei nu reușește, atunci nu o va face niciodată, iar noi va trebui să o luăm de la capăt cu un nou pretendent. Așa că du-te, prieten drag, întoarce-te la suprafață. Dormi și vom vedea mâine ce este de făcut.

Zaharia făcu o plecăciune solemnă și părăsi încăperea. Se târî neliniștit pe coridoarele întortocheate ale labirintului, păși pe platforma circulară și în nici două minute se afla înapoi la el în cabană. Făcu un duș, pregăti un ceai de care nici nu se atinse și se așeză tăcut în pat. Tot restul nopții nu puse geană pe geană.

***

Șaptezeci și opt de refugiați așteptau în fața Templului Găină și cu toții începură să chiuie și să cânte când Zaharia își făcu loc printre ei în drum spre poartă.

– Arăți ca o epavă, bătrâne, remarcă Raul când îl văzu intrând pe ușă. Fă-ți o cafea.

– Sunt la a treia, răspunse Zaharia pierdut și se aruncă în fotoliu. Aproape optzeci, hai să trecem rapid prin ei.

Înainte ca soarele să atingă vârful turnurilor, cei doi terminaseră de repartizat toți nou-veniții. Privind în zare la ultimul grup care pornise către oraș, trăgeau plictisiți din țigări.

– Tu cine erai înainte să lucrezi aici? întrebă Raul.

Zaharia îl privi surprins, apoi îndreptă mâna în zare, către oraș.

– Cunoști prea bine turnurile de obsidian, înfipte ca niște țăruși în scoarța pământului. În umbra lor te-ai alergat cu prietenii în copilărie, ai sărutat pentru prima oară o iubită, ți-ai ridicat ochii spre cer, întrebându-te dacă mai există și altceva în afara acestei închisori – tu și nenumărați alții. Cu toate acestea, puțini cunosc numele celui care le-a creat.

Raul îl privi cu interes.

– Au fost schițate pentru prima oară de maestrul meu, un egiptean, pe numele său Malek Stephens. Iar când am terminat ucenicia sub tutela sa, mi-a oferit onoarea de a îi continua lucrarea – eu am proiectat rețeaua de poduri care unește turnurile între ele.

– Ai fost arhitect.

– Încă sunt, îl corectă Zaharia.

– Și ai renunțat la un asemenea prestigiu ca să lucrezi în fundătura asta?

– În ciuda realizărilor mele, niciodată nu am simțit că aparțin cu adevărat acelui…

– Te referi la viața de arhitect?

– La viața aceea în general, zise Zaharia pierdut. Orașul mă sufoca, rutina sa zilnică îmi tocea creierul și îmi rodea nervii. Simțeam cum spiritul îmi era supt de libera voință. Venirea mea aici a fost cea mai dulce binecuvântare pe care mi-o putea oferi cineva.

– Nu era narativul tău, nu-i așa? glumi Raul.

Zaharia lăsă țigara să îi cadă dintre buze și făcu ochii mari.

– Te-ai mai gândit la ce am vorbi seara trecută?

– Să știi că da, răspunse Raul încrezător. Ție ți-au explicat vreodată cum au ajuns să numere cinciul în modul ăsta de acum?

– Nu chiar.

– Nici mie, zise tânărul ridicându-se din iarbă. Iar acum cred că am văzut greșit lucrurile în tot acest timp.

– Chiar așa? tremură Zaharia.

– Acest sistem, cu două cartonașe identice, acum că mi-ai spus scopul lui, nu are deloc sens. Este o absurditate. Dar cred că am descoperit o soluție mai bună.

Zaharia ridică neîncrezător din sprâncene.

– Fir-ar să fie, bătrâne! Cu inovația cred că o să mă aleg chiar cu o promoție. Faptul că împărțim două cartonașe cu cinci și îi punem să aleagă între narative nu ajută cu nimic. După cum ai zis și tu, numărul oamenilor superiori este în scădere, iar timpul nu merge decât înainte. Dar acum am realizat că orice numărătoare deja respectă regula, și anume când dăm cartonașul cu numărul cincizeci și cinci. Vezi? „Cinciul se numără de două ori”. Nu este o contradicție. Din contră, e chiar o rezolvare naturală a problemei.

Raul se plimba agitat prin fața superiorului său, gesticulând și corectându-și propriile idei pe măsură ce le dădea glas. Pe chip avea expresia unui inovator în pragul marii descoperiri.

– O să le propun să dăm cartonașele în ordinea firească a cifrelor, iar pe numărul cincizeci și cinci să nu îl repartizăm nicăieri. Îl lăsăm să aleagă singur dintre toate opțiunile care i se potrivesc. Asta e adevărata cale către salvarea omenirii, nu crezi?

Zaharia se sprijini de peretele Templului că să nu cadă din picioare. Lăsă din mână băutura și stinse țigara de zid.

– Foarte interesant ce spui, Raul, bâjbâi el.

– Zi tu că nu-i ala, Jah?

– Probabil că vei avea cât de curând șansa de a-ți prezenta noua metodă.

– Să te audă Dumnezeu!

Zaharia își petrecu restul serii în liniște, ascultând teoriile lui Raul despre numerologie. Până dispăruse de tot soarele în spatele orașului, tânărul crease deja mai multe sisteme separate de numărare a cinciului, iar numai oboseala și realitatea că mâine urma o nouă zi de muncă îi trimise pe fiecare la cabana lui. Raul își făcu rutina de noapte și se trânti în pat, cu pieptul pulsându-i de fericire și abia într-un final reuși să își golească mintea de gânduri și să adoarmă. Zaharia se așeză resemnat pe covorașul din camera de zi. Ajuns în fața conducătorilor, Stephens îl invită să ia loc.

– Cu toții știm cât ți-ai dorit ca el să fie printre cei aleși dar, nu de puține ori în viață, așteptările noastre trebuie să facă loc realității, îi zise acesta cu glasul său răgușit.

– Domnule Zaharia, după cum ai observat și dumneata, Raul nu s-a dovedit capabil de a își depăși condiția.

– S-a răzvrătit împotriva mediului său natal, îi luă Zaharia apărarea. Când l-am cules de pe străzi era la fel de pierdut ca o pasăre prinsă în nisipuri mișcătoare. Mai avea nevoie doar un impuls și putea să își ia zborul.

– Și totuși, domnule Zaharia, îl bruscă conducătorul, la finalul oricărui impuls, a rămas tot ancorat la pământ.

– Promoție! râse un altul. Nu la asta se gândește fiecare cetățean al orașului? De asta trudesc de la o zi la alta, nu ca să își deschidă ochii, ci doar să se încurce și mai tare în propriile lanțuri, iar pe noi să ne tragă odată cu ei în era întunecată ce se apropie.

– Raul a reușit să vadă condiția josnică a omenirii și să ne accepte scopul ca fiind nobil. Dar zi-mi dumneata, domnule Zaharia, are multă valoare să te ridici puțin deasupra mulțimii, numai ca apoi să rămâi la rândul tău prins într-un nou păienjeniș?

– Nu, recunoscu el învins.

– Când un prizonier desface gratiile care îl închid, luă Stephens cuvântul, niciun stăpân nu îi pune altele de același fel. Daca le-a spart pe primele, atunci cu siguranță va găsi dibăcia de a le deschide și pe următoarele. Noua temniță trebuie să aibă pereții ca sticla, opresivi, dar ascunși vederii, încât omul nici să nu conștientizeze la prima vedere că îi este îngrădit spiritul. Iar pentru o nouă eliberare, rafinarea facultăților care l-au servit până atunci este condiția obligatorie. Raul își depășise condiția din naștere când l-ai cules de pe străzile bazarului, dar pus înăuntrul narativului creat de noi, au ieșit la iveală limitele sale superioare. Acesta este el din plămadă și nu va trece mai departe, oricât ți-ai dori tu, eu sau oricine altcineva.

Zaharia privi pierdut prin sală, căutând parcă ajutor pe chipurile statuilor, dar nu întâlni decât ochi împietriți, lipsiți de compasiune. Acceptă resemnat decizia finală a conducătorilor.

Stephens își aprinse pipa și o pufăi cu poftă. Fumul se ridică până la tavanul rece al grotei.

– Îl vom promova pe Raul la o funcție care să îl satisfacă, înapoi în oraș. Iar tu, dragul meu Zaharia, știi ce ai de făcut. Așteptăm ca până la sfârșitul lunii să ne prezinți un nou pretendent. Și, mai mult decât orice, ascute-ți mintea, vechi prieten, căci rămânem fără timp.

– Acum du-te și odihnește-te, domnule Zaharia. Căutătorii noștri te vor însoți în oraș la primele ore ale dimineții.

Acesta se conformă, își ridică trupul tremurând din fotoliu și părăsi încăperea. Conducătorii așteptară până ce liftul îl urcă înapoi la suprafață, apoi își întoarseră privirile către liderul lor.

– Domnul Zaharia nu are ochii nici măcar întredeschiși. Dorește elevare pentru ucenicii săi, dar el însuși rămâne împotmolit în propria ignoranță.

– Se întristează când aleșii săi nu sunt treziți la realitate de absurdul Templului Găină, de lipsa de sens a cinciului numărat de două ori, dar el însuși nu își pune nicio întrebare referitor la ele, adăugă un altul. Până la urmă, ce este să lucrezi în absurd, ce e să îl privești pe altul cum o face? Oricât te-ai înălța, ai întotdeauna un cer deasupra capului.

– Cu toții știm cât de mult ții la protejatul tău, dar mă tem că domnul Zaharia nu va trece vreodată mai departe de acest nivel, oricât ți-ai dori.

Stephens le ascultă neperturbat vorbele, își termină pipa, apoi îi își ridică privirea din pământ.

– Nu trebuia să fii atât de dur cu el, Mikhail.

– Blândețea ta trebuia să fie compensată de o revenire către realitate, prietene. Iartă-mă dacă te-am ofensat dar, cum știi și tu, timpul este inamicul nostru. Când vremea noastră va trece, alții vor trebui să fie gata să ne ia locul. Altfel totul va cădea în ghearele ruinei.

– Așa este, acceptă Stephens. Când voi găsi un nou pretendent, vă voi da de veste. Până atunci, cine știe, poate că fostul meu ucenic își va rupe lanțurile și va mai urca o treaptă.

– Și eu îmi doresc să îl văd stând la masă cu noi, Stephens, dar trebuie să rămânem vigilenți, mai ales acum, în aceste vremuri. Nu lăsa dorințele personale să îți orbească judecata.

– Adevărat grăiești, Mikhail.

Stephens lăsă pipa și ridică receptorul din furcă. Formă numărul, iar când i se răspunse, vorbi în sumeriana de mult apusă:

– Zaharia al meu încă nu și-a străbătut cupola, dar nu mi-am pierdut credința în el. Cer permisiunea de a îl lăsa în continuare în Templu.

– Ți se aprobă, Malek, i se răspunse în aceeași limbă antică. Ceilalți au deschis ochii?

Liderul conducătorilor își plimbă discret privirea peste chipurile confraților săi, apoi răspunse resemnat:

– Sunt încă niște bieți prunci, legați în propriile fașe.

– Roata aceasta se învârte neobosită de la facerea lumii și a strivit sub greutatea ei nenumărate imperii. Nu vom lăsa acest gând să ne înmoaie oasele, dar dacă ei încă dorm, atunci nu putem decât să așteptăm, concluzionă vocea. Noi împotriva timpului!

– Noi împotriva timpului! răspunse Stephens și lăsă receptorul în furcă.

– S-a aprobat căutarea unui înlocuitor? întrebă Mikhail.

– Da. Ne vedem la masa de seară, domnii mei.

Conducătorii se ridicară din fotolii și părăsiră pe rând sala opulentă, plecând fiecare către intimitatea apartamentelor. Stephens traversă coridoarele labirintului, tăcut, cu excepția saluturilor de protocol către servitori, apoi intră în camera sa și încuie ușa în urmă.

Se așeză la birou, aprinse o lampă cu gaz și scoase din sertar un mic jurnal cu copertă din piele, roasă de trecerea anilor. Privi în jurul său: un pat cu așternuturile proaspăt schimbate, un dulap din stejar și o bibliotecă plină cu tomuri groase. Închis în acel paradis subteran, Stephens uitase de lumina soarelui, iar numai ceasul de pe perete îi mai amintea de succesiune zilelor și nopților, ordine a naturii pe care de mult renunțase să o mai asculte.

Își îndreptă ochii către oglindă. Un chip bătrân și obosit îi întoarse privirea. Își mângâie țeasta netedă și barba rărită, iar figura din sticlă îi imită mișcările.

Pentru o clipă, se gândi la propriile lanțuri, a căror formă încă nu o putea distinge, dar își întemniță rapid gândul, la loc în adâncurile întunecate ale minții. Deschise jurnalul și începu să înscrie memoriile unei zile proaspăt apuse.

Radu Filip

S-a născut în Pitești, unde a absolvit profilul de matematică-informatică, după care s-a mutat la București pentru a-și continua studiile, de această dată în domeniul medical. Pasionat de literatura universală, cu timpul a ajuns să aprecieze tot mai mult genul Fantasy/Sci-Fi. Cu o mare admirație pentru folclor și filosofie, atât europene cât și asiatice, scrie dintr-o perspectivă mai apropiată de aspectele mistice ale genului. A debutat online în paginile Gazeta SF (2018) cu proza scurtă „Printre Zeii Nopții” și a continuat să publice in revistele Helion Online, Galaxia 42 și LiterNautica. Debutul pe hârtie l-a avut în antologia „Încotro, Homo Cosmicus?” (Libris Editorial, 2019) cu povestirea „Zburătorul”.
Povestiri: https://il.ink/RaduFilip

il.ink/RaduFilip