Amintiri și portrete în ulei | Convorbiri cu Sorin Adam

Lidia Trăușan-Matu: Cum v-ați îndreptat spre pictură, domnule Sorin Adam? A fost dintr-un început o chemare în această direcție sau mai degrabă o conjunctură?  

Sorin Adam: Cine mai știe? Poate mai mult o chemare. M–am născut într-o familie cu aplecare spre arte (pictură, muzică, literatură). Tatăl meu este un colecționar cunoscut la Ploiești. Și cu toate că am moștenit sensibilitatea și instinctele estetice ale familiei, mai cu seamă ale bunicului meu, nu am fost înscris la o școală specială de artă. Am urmat gimnaziul și liceul teoretic din Ploiești, apoi, la îndemnul familiei, m-am dus să dau examen de admitere la Academia de Studii Economice din București. Mie îmi place teatrul și, pe atunci, îmi doream să devin actor. N-a fost să fie. După mai multe încercări, în 1991, am intrat la Academia de Arte „Luceafărul” din București, pe care am absolvit-o în 1996 (secția pictură, clasa profesorului Teodor Moraru). Primul an de facultate avea să-mi aducă alinarea că sunt pe drumul bun: am participat la Expoziția internațională „Amicii del Pomero”, Milano, Italia și am fost premiat. Însă, de departe, la destinul meu artistic a contribuit întâlnirea, aș spune aproape miraculoasă, cu profesorii Mihai Bandac și Vasile Grigore, apoi cu maeștrii Traian Brădean, Marius Cilievici și Vladimir Zamfirescu.

L.T.-M.: Această ultimă mărturisire îmi trezește curiozități legate de ucenicia în atelierul unui profesor, a relației umane dintre maestru și discipol. Cât este de important pentru un pictor în devenire, sau la început de drum, contactul cu atelierele pictorilor consacrați şi mai ales cu maeștrii înșiși? În atelierul cărui pictor/pictori v-ați făcut ucenicia? Ați avut un maestru? Și dacă da, cum ați ajuns în preajma lui?

S.A.: Mi-ați pus mai multe întrebări. Să răspund pe rând, ca la școală. Eu am avut multe de învățat de la toți profesorii mei, patru au fost însă maeștrii care au avut un impact hotărâtor asupra formării mele: Vasile Grigore, Mihai Bandac, Marius Cilievici și Traian Brădean. Profesorul Marius Cilievici, venit din atelierul lui Alexandru Ciucurencu, era un maestru al compoziției, avea un har aparte în acest sens, avea și un simț nemaipomenit al culorii și al sistematizării. Odată, pe când lucram în atelier (în cel de pe strada Eforie, care era perete în perete cu cel al profesorului Mihai Bandac), la un peisaj, s-a apropiat de pânză și mi-a spus, cu vocea dânsului, ușor pițigăiată: „Fă-o mai vie să placă și privitorului”! Mă învăța cum să pun un strop de culoare pe silueta unei case sau în obrajii unui chip. Cum să fac ca lumina să inunde pânza şi să pună stăpânire pe chipuri, pe obiecte, pe ceruri… Pentru profesorul Cilievici, orice pictură era mai întâi un tablou. Desigur că la început de drum suntem predispuși să ne însușim învățătura și particularitățile maestrului. Se întâmplă adesea ca aceste particularități să ne însoțească opera toată viața, ca o umbră a mărturiei influenței maestrului asupra învățăcelului. Acest lucru este valabil pentru mine și gândesc că a fost și pentru profesorii mei. Cu excepția maestrului Vasile Grigore, toți vin din școala profesorului Alexandru Ciucurencu și cred că și-au găsit stilul încercând mai întâi să modernizeze „tradiția” maestrului Ciucurencu. Cu profesorul Marius Cilievici am rămas în bune relații și după ce a renunțat să-mi mai dea lecții de desen și pictură. Era în perioada când se temea grozav să nu se afle la facultate că își rotunjește veniturile din asemenea îndeletniciri. Păstrez ca pe un obiect foarte prețios caietul de meditații, cu multe desene, schițe, comentarii, note și observații făcute de mâna maestrului, din vremea când mă îndruma. În mare parte, manuscrisul a fost publicat de Ioan Lazăr în cartea Marius Cilievici. Un pictor pentru mai târziu.

L.T.-M.: Apropo de cuvântul „însoțească”, filosoful Mihai Șora afirma, într-o postare pe Facebook, că relația maestru – ucenic este, în esență, o „însoțire” și o descria astfel: „Lucrul cel mai de preț pe care un învățăcel îl primește de la un mai-știutor nu este «știința» acestuia, după cum nu este nici «lista» de cărți pe care ar trebui să le citească ori să le cunoască pe dinafară; nu este un set de reguli, precepte, norme de repetat și respectat. Nimic din toate acestea nu are o mai mare cuprindere decât chiar drumul pe care cei doi – învățăcel și maestru – îl fac împreună”. Ce impresie vă face această reflecție? Ați trăit un astfel de drum?

S.A.: Cred că profesorul Șora are dreptate, cel puțin în cazul meu. Am trăit o astfel de experiență alături de maestrul Vasile Grigore, de exemplu, de care mă simt îndatorat profesional și mai cu seamă legat sufletește. Și el avusese drept profesori maeștri de seamă, pe Rudolf Schweitzer-Cumpăna, pe Samuel Mutzner, pe Jean Alexandru Steriade, pe Ion Marșic. Între haruri, maestrul îl avea și pe cel de pedagog. Adeseori, ne spunea, cu vocea lui prietenoasă, nouă studenților din clasa lui, că nu e de ajuns să fii doar talentat pentru a deveni artist. „Arta presupune foarte multă dăruire, gândire sinceră, viziune, morfologie tehnică, răbdare și, mai ales, multă, multă muncă”. De aceea, pe lângă talent, mai trebuie să fii și muncitor, și riguros, și perseverent, și imaginativ, și generos etc. „Nu poți să creezi ceva valoros fiind mereu impersonal sau aruncând și amestecând la întâmplare vopsea pe pânză”, ne repeta neobosit profesorul. E nevoie să stăpânești un întreg arsenal de calități, între care simțul măsurii, al proporțiilor sau pe aceea de desenator. Nu obosea să-mi spună: „obișnuiește-te să privești un obiect până îl simți”. Mă invita să caut frumusețea și în lucrurile care, la prima vedere, nu par frumoase, să desenez orice mișcă și multe din cele care nu mișcă, să studiez și să lucrez după schițe preliminare, să desenez siluete cu și fără chipuri, să fiu atent la proporții și la tonurile cromatice, să nu mă las contaminat de vulgaritate, și mai ales mă încuraja să-mi caut stilul personal sau propria amprentă. „Cum voi știi că mi-am găsit stilul?”, îl întrebam cu timiditate. Mă bătea ușor pe umeri, „vei știi când îl vei găsi”.

L.T.-M.: Anvergura unui maestru se poate evalua și prin amintirile studenților. Observ felul cum îl descrieți pe profesorul Vasile Grigore, cu admirație, duioșie și devotament, parcă se afla tot timpul într-o căutare a autenticității în pictură. Amintirile acestea lasă să se înțeleagă că, într-adevăr, omul a fost un mare model și un învățător pentru dumneavoastră, ceea ce e mai mult decât un simplu profesor.

S.A.: Chiar așa este. Și nu numai pentru mine, cred că observația este valabilă pentru toți studenții dânsului. De la maestrul Grigore am deprins cum să pun o idee pe pânză și mai ales să-i dau viață. Obișnuia să se așeze în fața unei picturi de pe șevalet, s-o privească vreme de câteva clipe, și să-i vadă lipsurile: „e frumoasă, dar unde-i viața? Nu simt mirosul mării, nici al tămâiei de la biserică, nici dogoarea soarelui sau mireasma florilor. Ar trebui să pui aici și aici o pensulă de roșu, iar acolo o pată de portocaliu”. Câtă dreptate avea! Experiența și simțul înnăscut al culorii, al armoniei, făceau ca observațiile dânsului să fie întotdeauna foarte precise și corecte. Pe moment însă, eu mă necăjeam: cum de nu-mi dădusem seama singur? În atelierul maestrului Vasile Grigore mi-a plăcut așa de mult, încât Dumnezeu a observat și a rânduit în așa fel lucrurile, încât am ajuns să-l locuiesc încă din timpul vieții profesorului. Resimt și acum bucuria profundă pe care am avut-o când maestrul m-a considerat pe mine ca fiind vrednic de atelierul din strada Eforiei, de care se atașase mult. Nu știu dacă cunoașteți, dar e o tradiție ca maestrul să lase atelierul ucenicului preferat. Sunt conștient de importanța locului și am păstrat atelierul neschimbat, de la plăcuța cu numele profesorului de pe ușa de la intrare în atelier, până la aranjamentul interior, care induce calm și inspirație. Regret numai că n-am ajuns să sărbătorim 25 de ani de când ne însoțeam …

L.T.-M.: Remarc că ați fost într-o bună companie de la bun început. Au mai fost și alți „învățători” sau profesori care și-au lăsat amprenta asupra formației dumneavoastră?

S.A.: Da. Mai înainte de a ajunge în atelierul profesorilor Marius Cilievici și Vasile Grigore, am lucrat o vreme, chiar înainte de a intra la facultate, în preajma profesorului Mihai Bandac. M-a dus tata în atelierul dânsului din Cotroceni, să-mi dea lecții pentru admitere la facultate. Întâlnirea cu el a fost îndrumătoare. De la el am deprins abecedarul picturii: să desenez, să aplic culoare, regulile perspectivei și câte și mai câte. Îmi aduc aminte că am început lecțiile de cât se poate de jos. La prima ședință de lucru, gândind probabil că am ceva experiență, maestrul mi-a dat să desenez un cub în șase poziții diferite, să-i redau umbrele paralele și divergente. Ușor de spus, greu de făcut. Când am terminat, profesorul Bandac a exclamat: „dragul meu Sorinel, dar tu nu știi mai nimic”. Mă încurcasem printre linii și umbre. Apoi, înveselit parcă de ignoranța mea, mi-a vorbit, cu multă pasiune, despre importanța desenului în crearea picturii: „Desenul este scheletul picturii, cu el dăm formă ideilor noastre. Culoarea o ai ori n-o ai”. La plecare, pentru următoarea ședință, mi-a spus să-mi fac rost de trei cuburi din lemn, o andrea și-un fir cu plumb. Eu am încuviințat din cap, dar eram foarte nedumerit. Andrea, fir cu plumb, cuburi de lemn. După câteva ședințe, am înțeles rostul lor. Studiul cubului îți permite să înțelegi tot ce este mai important pentru reprezentările în spațiu, iar cubul făcut din lemn are avantajul că permite studierea muchiilor interioare; cu firul cu plumb măsori proporțiile, iar de andrea te folosești să vezi mai bine muchiile cubului. Foarte repede andreaua a devenit prietena mea! Un an de zile am desenat doar cuburi. Am făcut fel de fel de compoziții: compoziții de cuburi ordonate, compoziții din cuburi așezate pe vârfuri, compoziții din cuburi și paralelipipede secționate…

L.T.-M.: Bănuiesc că insistența pictorului Mihai Bandac pentru deprinderea dumneavoastră cu studiul formelor geometrice, fie ele rectangulare, conice sau rotunde, ține de însemnătatea pe care aceste forme o au în realizarea unei picturi. Știu, de exemplu, că artiștii cubiști, de la începutul veacului al XX-lea, aveau o adevărată teorie legată de formele geometrice într-o compoziție, ajungând să descompună totul în forme geometrice, de la ceșcuța de cafea  până la corpul uman.

S.A.: Și maestrul Mihai Bandac avea una legată de pictura de peisaj. Îmi tot repeta că formele geometrice stau la baza tuturor formelor din natură. Și-mi dădea ca exemplu casele tradiționale, unde acoperișurile pot fi percepute ca prisme triunghiulare, pereții ca paralelipipede dreptunghiulare, iar copacii ca sfere sau conuri. Să mai zic că după cub, au venit lecțiile gipsului. Gipsul ridică probleme delicate, ca cele legate de lumină și reflexii sau de redarea umbrelor și a proporțiilor. Am făcut gipsul lui Moise de vreo cinci sute de ori. Îmi amintesc că primul aducea cu o farfurie cu doi sâmburi. A fost o muncă de Sisif. Încetul cu încetul, am recuperat. A contat foarte mult și ritmul de lucru impus de maestru, care ținea foarte mult să începem munca în fața șevaletului la ora șase dimineața. Dânsul avea ideea că poți să ajungi la o anumită îndemânare sau performanță numai prin muncă disciplinată și stăruință. Vă spun că am lucrat îndelung în atelierul maestrului, câte 8 sau 10 ore pe zi. Și mi-a prins bine programul acesta, așa, prin practică îndelungată, am căpătat o oarecare ușurință în ale picturii.

L.T.-M.: Nu vă ascund că sunt impresionată de ce-mi povestiți. Totuși, îndrăznesc să vă întrerup și să vă întreb: meditațiile constau doar în deprinderea unor abilități pentru obținerea unei note cât mai mari la examenul de admitere la facultate sau erau mai mult de atât?

S.A.: O! Pe vremea când mă pregăteam eu pentru admitere, la facultatea de arte plastice se intra foarte greu. Erau alocate de minister două sau trei locuri pe an și erau foarte mulți candidați, de ordinul sutelor. Concurența fiind foarte mare, se întâmpla adesea să dai examen ani la rând până să fii admis, știu colegi care au dat de vreo zece ori. Eu am dat examen de trei ori până să intru. Meditațiile acestea erau un fel de școală de pictură de altădată, unde învățai de toate, de la amestecarea culorilor la pregătirea pânzei, de la desen și compoziții cu fizionomii abstracte la picturi în ulei clasice, de la sfaturi și observații necesare compunerii unui spațiu plastic la teoria și istoria artei, de la confidențe legate de viața artiștilor la sfaturi de genul cum se face un ceai bun sau cum să-ți relaxezi mâna obosită. Era o inițiere în tainele unui meșteșug. Cu maestrul Bandac discutam despre rostul copiilor după pictorii creatori de școală, despre metodele de învățare ale desenului, despre tehnică și stil, despre muzee și colecții, despre Pallady și Luchian și multe altele. Este un admirator al operelor celor doi pictori și are un bun-gust și o rigoare a judecății exemplare. Ca să n-o mai lungesc, am aflat multe de la maestrul Bandac și îi sunt recunoscător. Legătura noastră dăinuie neîntrerupt din 1986. Revenind la întrebările dumneavoastră de la debutul interviului, au mai fost și alte întâlniri cu impact puternic asupra formării mele, precum cea cu Traian Brădean sau Mirel Zamfirescu. Pe toți îi admir și îi prețuiesc. Și ca să închei, eu nu-mi pot închipui coacerea unui pictor fără experiența în atelierul unui pictor consacrat. Nu se poate, pur și simplu.

(fragment din volumul Convorbiri cu pictorul Sorin Adam, în lucru)

Lidia Trăușan-Matu

Doctor în istorie la Universitatea din București, lector la Facultatea de Medicină, UMF „Carol Davila”, București. Este interesată de istoria medicinei românești și universale, cu accent pe evoluția ideilor medicale; de istoria societății românești în secolele XIX și XX, cu accent pe istoria burgheziei și a intelectualității din spațiul românesc și occidental, pe procesul de modernizare și occidentalizare al României, pe relațiile culturale
româno-occidentale și româno-orientale. O altă dimensiune a preocupărilor privește istoria ideilor și a mentalităților și istoria artelor.
Cea mai recentă publicație: Cronica de artă. Despre pictori și tablouri în paginile gazetelor românești din veacul al XIX-lea (1860-1900), editor, 2 vol., Cluj-Napoca, Editura Mega, 2017 și 2018.