Crimă și pedeapsă

Vlad, 35, avea nickname-ul dark_angel pe site-ul unde nu mai speram că îmi voi găsi fericirea. Eu eram girl.interrupted și mă născusem înaintea lui cu doi ani.

Nu-mi plăcea felul lui de-a vorbi, afectat, hipercorect, cu o topică alambicată, de parcă traducea din latină. La prima întâlnire am intrat într-un bar de rockeri. Îmi oferise un trandafir pe care l-am purtat după mine jenată. Firul lung ajungea până în dreptul unui tovarăș de masă necunoscut, căci nu găsisem niște locuri separate, doar pentru noi. Avea  blugi slim, bocanci și o geacă de piele. Era undeva în jur de zero grade,  iar eu, chiar dacă îmi luasem o pereche de pantaloni scurți, de stofă, aveam o geacă lungă, cu glugă. Căciula era un accesoriu abominabil pentru el. Nu și rinoreea. Ce-mi atrăsese atenția  încă din poza de la profil era  coama de păr care înconjura chelia perfect rotundă din creștetul capului, ca un balot evreiesc. Asta într-o vreme când chiar și icon-urile muzicii metal se bucurau de libertatea pe care ți-o aduce un păr scurt. Dar chipul lui te făcea să uiți de acest amănunt penibil: un nas ușor ascuțit, cu o formă și mărime perfecte, ochi albaștri, cu gene lungi, negre, buze nu foarte groase, dar senzuale, ten alb-rozaliu. Mai înalt de 1,80 și cu un corp bine făcut, cu siguranță nu la sală, avea o alură de gladiator.

Nu-mi mai amintesc cu exactitate discuția noastră ce avusese pe fundal diverse hituri rock, dar sigur fusese despre pasiunea lui pentru muzică, experiența scenei și visul meu secret de a cânta în văzul lumii. După două căni de vin fiert și vreo doi ani de abstinență, nu-mi doream decât să mă sărute. Mi-au dat lacrimile după ce m-am despărțit de el pentru că tot ce-mi oferise fusese o îmbrățișare.

Ne întâlneam deja de trei luni, în weekenduri. Cumpăra bilete la teatru sau la concerte. Mă întreba miercurea cum ne mai culturalizăm.

Terminase Arhitectura, dar nu profesase niciodată. Trăia dintr-o moștenire de la bunicul lui, cu care își cumpărase și un apartament cu două camere în Colentina și făcuse studio de înregistrări în sufragerie. Era îndrăgostit de matematică, o iubire nesatisfăcută, și de chitară, care înlocuise cu succes prezența unei femei în viața lui.

Era basist într-o trupă  de death metal, Iluminatti, dar avea și un proiect personal, The Beauty of Death, în care făcea o muzică experimentală ce ar fi putut fi folosită cu succes ca tortură la Guantanamo, fără să fie nevoie să ridici prea mult volumul sau s-o pui pe repeat. Scosese un album, într-un tiraj mic, dar nu cumpărase nimeni niciun CD, le împărțise prietenilor. Simpatiza cu o grupare neolegionară, mergeau împreună în expediții, făceau diverse ritualuri, aveau o revistă pe care o răspândeau prin oraș. Nu i-a luat mult până să îmi mărturisească admirația față de Hitler. Vorbea despre dovezile științifice ale superiorității rasei albe, despre pericolul pe care îl reprezintă evreii, despre minciuna Holocaustului, despre Antonescu ca erou și dezgustul lui față de homosexuali. De fiecare dată când aveam o astfel de discuție, începeam să ne certăm sau izbucneam în plâns. Îmi spuneam: „Undedracu’ îi găsesc și eu pe-ăștia?!” sau„Eu de ce nu am noroc în viață?”. În rest, se purta extrem de curtenitor, mă ținea mereu de mână, mă sorbea din priviri, nu mă lăsa niciodată să plătesc, îl simțeam îndrăgostit ca un cățeluș.

– Am onoarea de a vă invita la evenimentul anului: tinerele speranțe de la Iluminatti vor cânta în deschiderea concertului veteranilor și nemuritorilor membri ai celebrei formației Death, din Florida.

– Death? Îmi amintesc de ei, dintr-o altă viață. Când mă pregăteam pentru Capacitate, rezolvam probleme la matematică în compania lor. Când muzica tăcea, îmi era frică că cineva va apărea de după ușă. Moartea de după ușă. Parcă era un nume de  trupă.

– Nu. Era Ura de după ușă. Au ajuns și ei niște prostituate avide de atenția publicului. Ca marea și covârșitoarea majoritate.

– Da, mi-ai mai spus ce crezi despre succes. O cale a pierzaniei. Dar și tu ești în pericol. Probabil se va vorbi pe la Rock FM despre concert. I will be your groupy.

– Nimic rău în asta.

– Can I bring somebody over? Ca să fim mai multe.Pentru după concert…

Zâmbește ușor jenat.

– Sigur, mi-ar plăcea.

– Deci, te bagi?

– În ce să mă bag? întreabă total inocent.

– Bine, poate e prea de autobază gluma.

– Apropo, ne întâlnim acolo cu soru-mea, Elena-Elisabeta. Te voi lăsa în compania ei.

– Apropo de ce?…În fine, mă bucur s-o cunosc. Super!

– Sunt sigur că aveți multe să vă spuneți. E în plin proces de formare ca psihoterapeut.

– A! A studiat și ea psihologia, ca toată România?

– Nu. Medicina. E medic psihiatru rezident.

– Mda. Eu am ales să nu aleg calea asta. Mi se pare că îmi îngrădește limbajul, cel puțin când ești la job. Și e și o responsabilitate prea mare pentru mine, să vindec oamenii. Îți trebuie mult control. Eu sunt control freak. Și, totuși, nu-mi place controlul. Îmi place s-o iau pe arătură, să fiu buruienoasă, de ce nu?

– Ce să mai înțeleagă cineva?

– E ultimul lucru care mă preocupă.

Soră-sa era divorțată și avea doi băieți de grădi și școală primară, pe care îi lăsa deseori în grija lui Vlad, devenit pentru ei un fel de tată. Împărtășea cu fratele ei convingerea că evreii sunt la baza tuturor relelor, iar țiganii nu se vor adapta niciodată în societate. Era vegană și aducea argumente științifice pentru a-și susține alegerea: cancerul. I-am zis că studiile privind fumatul sunt mult mai concludente când vine vorba de cea mai cumplită boală a secolului. Nu credea, pentru că fuma mult. Eram uimită și invidioasă și pentru cât alcool  putea ingera. Și Vlad bea de fiecare dată când ieșeam. Se răzbunau pentru o educație în spiritul disciplinei într-o familie cu tradiție de universitari.

La prima noastră întâlnire, concertul vieții, a venit într-o ie prin care i se ghiceau bijuteriile, niște blugi ferfenițiți și bocanci militărești. Avea părul drept și blond, până la umeri, niște trăsături fără cusur, dar și fără prea multă strălucire. Nici pierce-uri în nas, nici buze sau unghii negre. Ochii machiați discret și pastelat, unghiile date cu lac transparent.

În jur, lumea încercase să se costumeze cât mai adecvat: pantaloni sau fuste scurte de piele, blugi negri, ciocate și mulți bocanci, geci motor și tricouri imprimate cu coperte de albume, celebra mascotă de la Iron Maiden, toată colecția de vară de la Costinești, din prima jumătate a anilor ’90. Trecuseră de atunci douăzeci de ani și oamenii ăștia, băieți și fete, continuau să se creadă interesanți cu mersul ăla legănat de oameni ai cavernelor.

Vlad făcuse prezentările, dăduse peste cap o sută de vodkă pentru că avea trac și fugise la colegii lui să mai repete. Elena mi s-a părut foarte diferită de el. Se exprima cât se poate de firesc , fără înfloriturile și glumele bătrânești ale fratelui mai mic. Mi-a mărturisit că îl apreciază, îi place și ei rockul, dar nu-i poate asculta albumele, nu-i înțelege muzica.

– Tu? Ai venit doar pentru Vlad sau în primul rând pentru Death? m-a întrebat.

– Am venit că am fost invitată de Vlad. Era o vreme când scriam pe pereți „Rock will never die”, purtam ba ciocate cu un număr mai mari, ba bocanci scâlciați, cămășile lui taică-miu și blugii maică-mii pe care îi tăiasem cu o forfecuță de unghii. Aveam paișpe ani și mi se părea un fel de cult muzica asta, pereții îmi erau tapetați cu Metallica, Sepultura și tot neamul lor, încercam să-i imit și eram convinsă că fac parte din ceva măreț. Sper să nu te superi că spun asta, dar mi se pare că vremea acestui stil a trecut.

– E adevărat, dacă vorbim de death metal, dar rockul a lăsat în urmă opere de mare valoare.

– De acord. Cât despre domeniul ăsta dark, ce poți să mai adaugi despre morminte, schelete, coșmaruri, sânge pe pereți?!

– Simplifici destul de mult lucrurile.

– E posibil. Totuși nu mai sunt la vârsta la care să iau lucrurile atât de în serios și tragic ca în adolescență. Dar concertul ăsta și toată atmosfera  îmi oferă o întoarcere în timp.

Dintr-una într-alta, am ajuns să discutăm despre pasiunea noastră comună, psihanaliza. Ea făcea analiză personală, eu, de voie sau din lipsă de bani, încheiasem așa-zisul travaliu care poate, pe alocuri, mă eliberase de unele probleme, dar mă ținuse captivă sub același acoperiș cu părinții până la treișcinci.

Vlad defilase bine pe scenă, cu pletele din juriul cheliei fremătând ca un fel de aură. După concert, insistaseră să mai rămân la un after-party, dar trebuia să mă trezesc devreme pentru jobul de secretară care îmi permisese să am și o viață boemă, mult visată, pentru că o zi lucram zece ore, iar cealaltă făceam ce voiam. Deja băusem cât să-mi simt pulsul crescut și prevedeam dificultăți la adormire.  Mahmureala grea de a doua zi, presărată cu episoade de moțăială, ar fi fost o tortură de neîndurat. Nu același lucru îl simțea Elena, care după ce băuse vreo cinci beri, se pregătea să înceapă o altă petrecere în Fabrica, aproape de Arenele Romane, unde fusese concertul. A doua zi la șapte trebuia să se prezinte la spital, unde avea să-și întâlnească pacienții cu mințile pierdute internați  la Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Alexandru Obregia.

Nu mă deranja deloc că Vlad continua să petreacă, nu aș fi putut niciodată să fiu geloasă pe el. Nu avea un job, cu toate că aplicase de câteva ori. Se putea ocupa în continuare de ceea ce iubea mai mult, muzica și relația noastră care, într-un mod pe care nu prea îl înțelegeam, îi aducea multă satisfacție.

Primul sărut nu mi-l mai amintesc, dar nu se lăsase așteptat la fel ca prima noapte împreună.

I-am zis într-o zică trebuie să-i mărturisesc ceva, să ia un loc. Nu puteam să-i întorc sentimentele într-un procent mulțumitor. „Paștele mă-tii, să nu mă părăsești!” Cine mai înjura de Paște? „Nu, nu e vorba de asta, dar trebuie să înțelegi că pentru mine e mai mult atracție fizică. Nu avem aceleași valori, iar uneori, din cauza  felului în care vorbești, ca și când ai ține un lectorat, nu te mai pot urmări.” „Ba avem aceleași valori. Ce dacă uneori nu împărtășim aceleași opinii? Ce contează?”

Altă dată, am făcut o prăjitură cu vișine și  l-am anunțat că trebuie să vină s-o guste. L-am  îmbiat și cu friptură de porc la cuptor. Știam că îi place mâncarea tradițională. A făcut ce-a putut să amâne momentul: am ieșit într-un bar cu doi dintre prietenii lui, am mai așteptat să vină și al treilea, am băut, după ce am plecat la rugămințile mele că mi-e somn, ne-am abătut și prin Cișmigiu și am privit cerul înstelat.

După friptură, desert  și un  pahar de vin, m-am băgat săltăreață în pat. A rămas nehotărât în mijlocul camerei, în lumina de la televizorul Beko sport. S-a apropiat de mine îmbrăcat și s-a așezat pe marginea patului. „Nu intri în pat cu blugii!”. I-a dat jos fără prea mare convingere și a rămas în niște chiloți gri și cămașa matlasată, în carouri. Era sfârșit de martie și încă aveam căldură la calorifer, iar datorită izolației cu polistiren puteai umbla în curu’ gol liniștit. Dar noi ne-am trezit cu pilota până la gât.

Când l-am întrebat ce-i place la mine, mi-a zis că cum arăt, dar nu prea l-am crezut. Adică nu că ar fi mințit, dar mă gândeam că trebuie să existe, ca în toate, un motiv inconștient.

Apoi s-a întors spre mine și m-a privit insistent. Pe tv rula o emisiune de știri cu sonorul dat la minim.

– Eva, tu ai mărul lui Adam?

– Ce dracu’mărvezitu? Am început să mă pipăi de parcă auzisem de cancer. Tu n-ai mai văzut femei până acum? Ce măr am? Pune mâna!

– Hei, dar nu este un lucru atât de rău să ai trăsături masculine. Ți-am zis că admir mult fizionomia ta de zeiță a războiului. Și ai un corp, de asemenea, de zeiță.

– Mulțumesc, te scuz atunci. Dar să nu te mai aud cu mărul lui Adam! Dar dacă mă placi, atunci care e problema?

– Avem o problemă?

– Ești virgin cumva?

– Nu, nu sunt virgin. Înaintea ta am petrecut timp cu o domnișoară. Pot spune că am fost un cuplu pentru aproape un an.

Entuziasmul meu libidinal dispăruse. Dar, probabil, sublimase. Așa că am ajuns să-i pun tot felul de întrebări la care mi-a răspuns fără să se poată apăra. Fosta prietenă era jurnalistă la o publicație cunoscută, dacă voiam putea să îmi facă cunoștință cu ea, că tot îmi doream și eu o carieră în domeniu. Experiențele sexuale fuseseră pe alocuri dureroase, pentru că purta XXL la prezervativ și nu prea găsea măsura asta. Nu ejaculase niciodată, nici măcar în propria intimitate.

– Stai puțin, nu te-ai masturbat niciodată? Wow, doar nu vrei să te și cred!

– De ce aș face un asemenea gest? Mi se pare un act de slăbiciune specific vulgului.

– E o chestie firească, naturală, sănătoasă, aș zice. Freud o recomanda ca terapie în caz de disfuncții.-

– Freud a fost unul dintre marii escroci ai lumii, un corupător de minți. Și nu e întâmplătoare originea lui. Și, apoi, de ce ar trebui să mă intereseze  pe mine firescul?

– Știi ceva? Mi se par niște aberații. Bănuiesc că nu are niciun sens să-ți vorbesc despre contribuția lui Freud la dezvoltarea psihiatriei.

M-am ridicat enervată din pat și am deschis fereastra.

– Au mai încercat și alții, manipulați de curentul ăsta de degradare care a inundat de mult umanitatea.

Prima dată când ne-am tras-o a fost la el acasă. Fusesem în Control, băusem o tequila și mai multe beri Salitos. El, niște vodkă și vin, cred. În drumul spre casă m-am pomenit cu o întrebare:

– Binevoiți să faceți sex cu mine în seara asta? Ca să știu dacă ne abatem pe la un minimarket să iau prezervative.

Am petrecut de minune, eu, cu încă un Salitos, el, cu o bere. Nu știu dacă au fost multe orgasme sau unul foarte lung, nu știu dacă a durat o jumătate de oră sau ore întregi. Probabil că amândoi uitasem cum arată sexul opus, de atâta timp nu mai văzusem. La un moment dat, când eu eram în plină acțiune deasupra lui, a început să râdă.

– De ce râzi, tâmpitule? i-am zis și i-am tras o palmă peste față.

Doar a zâmbit și mi-a spus că tot ce lipsește e un vultur, care să se așeze peste mine, să ne ia în gheare și să zburăm.

A doua oară a fost în mai. Mi-am pus într-un rucsac kit-ul de supraviețuire pentru o noapte departe de casă. Era o seară nădușitoare, mai ales în apartamentul lui.  Considera aerul condiționat  o invenție decadentă. Băusem  bere și mâncasem șaorma pe balconul auster, așezați pe niște scăunele de lemn. A tras canapeaua din sufragerie ca să încăpem amândoi. Am văzut stratul gros de praf de sub ea, așezat peste niște obiecte a căror culoare nu se mai distingea, mai ales că lampa veche din tavan arunca o lumină chioară, galbenă ca un pergament. M-a întrebat ce muzică aș vrea să ascult și am ales din ofertă System of a Down.

Un timp am sorbit tăcuți din a doua bere. Îmi plăcea mult muzica. Apoi m-am apropiat de el și l-am sărutat.  Mi-a descheiat nasturii rochiei pe care eu o luasem de sexy și m-a privit fără nicio expresie. I-am luat mâna, i-am pus-o pe sâni și l-am întrebat ce simte. A zis că nimic.

L-am rugat să accepte să-l leg la ochi. Mi-a dat o bandană neagră cu scheleței albi. I-am zis să nu se miște, că vin imediat. Întoarsă în cameră, l-am luat de mână, l-am învârtit copilărește și l-am așezat cu fața la peretele de lângă canapea. I-am prins mâinile cu niște cătușe pe care le manevrasem cu grijă, ca să nu scoată niciun zgomot până la locul faptei. Am luat  dildo-ul mov cu nervuri proeminente pe care îl comandasem online după o relație eșuată și l-am uns din abundență cu gel. Am început să-i mângâi fesele și aproape imperceptibil am apropiat obiectul de cauciuc de ochiul maro. Am stimulat ușor zona, care l-a absorbit ca o gaură neagră. Am început să fac niște mișcări de du-te vino și am crescut accelerația, pe măsură ce îi simțeam respirația gâfâită.

Nu mi-au trebuit mai mult de cinci-zece minute. Am simțit un spasm puternic, urmat de un urlet disperat, care nu cred că îi reușise niciodată atât de bine în piesele lui. S-a prăbușit în genunchi și a-nceput să plângă, ca un om sfârșit. Am rămas în picioare în spatele lui, privind pata umedă lăsată pe perete de primul jet pe care corpul lui impunător și păros îl slobozise.

Diana Marinescu

Am urmat un liceu teoretic la Mangalia, un colegiu pedagogic şi Facultatea de Litere din Bucureşti. Am pus în practică destul de sporadic pasiunea pentru scris. Am publicat pe site-ul SmartWoman, în ziarul Bună dimineaţa, Bucureşti!, în revista Vice şi pe Think Outside the Box. M-am hotărât să scriu proză scurtă şi am urmat un curs online cu Marin Mălaicu-Hondrari.