Robot de bucătărie

Ajuns în colțul străzii, Ovidiu a fost din nou, pentru a nu știu câta oară în ultimul timp, extrem de neplăcut surprins de aglomerația groaznică, de zgomotul claxoanelor și al motoarelor interminabilului șir de mașini care rulau încet, bară la bară și într-un sens și în celălalt. Era imposibil să găsești un loc de parcare, mirosul toxic de încins, de fum și de praf îl simțeai în nări și plămâni. În dreptul trecerii de pietoni Ovidiu și-a încetinit mersul, s-a poziționat exact pe mijlocul zebrei, s-a oprit pentru câteva secunde, s-a uitat în stânga, apoi în dreapta, s-a convins că cele două infinit de lungi șiruri de mașini s-au oprit în scrijelit strident de frâne ca apoi să se angajeze în traversarea regulamentară a străzii. Era convins că doar Moise se mai simțise atât de important atunci când a izbit cu toiagul său piatra pustiei și prin voia Domnului, Marea Roșie s-a despicat în două iar copiii lui Israel au trecut pe celălalt mal, scăpând astfel de oștirea urmăritoare a lui Faraon, care oștire, imediat după ce evreii s-au văzut în siguranță, a fost înghițită de apele mării adunate la loc pentru a o da, cu Faraon cu tot, morții. Pe Ovidiu nu-l interesa câtuși de puțin ce gândeau în acel moment șoferii mașinilor oprite ca să-i permită traversarea, deloc precipitată a străzii. Știa dinainte ce gândeau pentru că și el uneori era șofer. Simțea doar o plăcere perversă, răutăcioasă, proprie aceluia care deține puterea legii asupra semenilor săi, aidoma unui hegemon.

Încă nu demult strada lui Ovidiu arăta cu totul altfel. Carosabilul, dar și trotuarele largi erau pline de gropi, bordurile erau când înfundate în pământ, când răvășite de rădăcinile teilor care se întinseseră peste măsură pe sub stratul de asfalt vechi. Peste cele câteva mașini parcate dezordonat lângă trotuare, vara, din frunzele teilor curgea o zeamă lipicioasă de care se lipea apoi praful, frunzele și muștele. Cele câteva mașini care se aventurau totuși să circule pe stradă rulau încet și grijuliu ca să nu-și taie pneurile în marginile ascuțite ale gropilor și să nu-și strice direcția. Apoi strada a intrat în reparații, mai întâi s-a închis după care a fost spartă toată, teii au fost tăiați, carosabilul lărgit, bordurile înlocuite și s-a turnat un strat nou de asfalt. Din ziua în care a fost dată în folosință strada a devenit de nerecunoscut iar traficul a devenit infernal. Ovidiu nu-și putea explica ce s-a întâmplat de fapt, de unde a apărut peste noapte acel șuvoi nesfârșit de mașini câtă vreme, înainte de reparare strada era aproape neumblată. Se simțea, ca cetățean al urbei mai întâi de toate, o victimă a timpurilor noi, a schimbărilor care se prăvăleau peste el, percepea vag propria înaintare în vârstă, revolta mocnită împotriva noii generații care îl împingea încetișor spre margine ca să-și facă loc sieși.

Nu departe de trecerea de pietoni a observat, cu coada ochiului, mașina Ralucăi. Astăzi Raluca a avut noroc să găsească un loc de parcare aproape de casă. Altădată își lăsa mașina pe câte o străduță lăturalnică, departe, după ce se învârtea minute în șir prin tot cartierul. Ovidiu ar fi trecut indiferent mai departe dacă nu ar fi zărit ceva neobișnuit pe bancheta din spate. Când s-a apropiat de mașină, a văzut că acel ceva neobișnuit era de fapt o cutie mare din carton maro, legată cu două chingi de plastic  și avea forma unei valize pentru călătorii lungi. Faptul în sine nu era deloc neobișnuit pentru că de mult timp, de luni, dacă nu chiar ani de zile, înainte de a veni acasă de la serviciu Raluca și-a făcut un obicei să intre într-un magazin, mereu același. O dată, demult, a intrat și Ovidiu în acel magazin dar a ieșit repede afară pentru că i s-a părut de prost gust și a așteptat-o pe Raluca în mașină. Magazinul oferea spre vânzare orice în afară de alimente. Ovidiu nu mai văzuse așa ceva. În viața de zi cu zi, dacă avea nevoie de un bec se ducea la un magazin de electrice. Se ducea la magazine sau raioane de specialitate dacă voia să-și cumpere o haină, sau detergent, sau o șurubelniță. În acest magazin însă marfa era înghesuită pe rafturi și galantare fără nici o logică. Lângă câteva perechi de bocanci găseai șampon de vase, apoi huse de telefon, mai departe corpuri de iluminat așezate lângă bețe de ski, apoi otravă de șoareci lângă lenjerie de corp și așa mai departe, fără început și fără sfârșit. Pentru Ovidiu era evident că într-un astfel de magazin nimeni nu intră să cumpere ceva de care într-adevăr are nevoie ci mecanismul cerere-ofertă, în acest caz funcționa cumva invers, adică mai întâi cumpărai ceva și apoi te gândeai la ce l-ai putea folosi. O astfel de atitudine pentru Ovidiu era de neconceput. În schimb Raluca se simțea aici în elementul ei.

Pasiunea, sau chiar patima Ralucăi pentru acel magazin, din punctul de vedere al lui Ovidiu, avea un dezavantaj major care îl implica direct. Consta în faptul că de foarte multe ori Raluca avea o percepție foarte vagă asupra domeniului de utilizare și a performanțelor produsului achiziționat, elucidarea cărora îi cădeau în sarcină lui Ovidiu, pierzând cu asta seri de-a rândul. De exemplu, aparatul micuț și alb prevăzut cu un ștecher încorporat, despre care Raluca era convinsă că alungă țânțarii s-a dovedit de fapt a fi un întrerupător programabil. După ce a studiat o seară întreagă instrucțiunile aparatului și a înțeles la ce ar putea să fie folosit, Ovidiu i-a explicat Ralucăi ce anume cumpărase ea.

-Ce vrei dragă, nu sunt inginer ca să mă pricep la toate chestiile astea, a fost replica Ralucăi. Replica firească al lui Ovidiu ar fi trebuit să fie ,,atunci de ce cumperi dacă nu te pricepi?’’. Dar replica a rămas nerostită. Apoi, după ce a învățat să programeze dispozitivul, Ovidiu s-a gândit că ar putea să-l folosească pentru o veioză care să se aprindă și să se stingă singură la anumite ore și atunci când sunt plecați de acasă ar putea induce în eroare eventualii spărgători de locuințe. În realitate cei induși în eroare au fost vecinii care știau că Ovidiu și Raluca sunt plecați în concediu dar nu știau nimic despre trucul cu veioza. Drept pentru care, și pe bună dreptate au alertat poliția locală. Înainte ca polițistul să spargă ușa, vecinii au reușit totuși, în ultimul moment să-l prindă pe Ovidiu la telefon și astfel ușa a rămas intactă. N-au mai folosit programatorul care, așa cum era de anticipat, a ajuns în pod, printre multe alte obiecte nefolosite.

Întreaga întâmplare probabil că marcase subconștientul Ralucăi deoarece, în chiar același an a cumpărat o alarmă de casă, evident de la același magazin. Cu siguranță, prezența alarmei pe raft era cu totul întâmplătoare. Studiul instrucțiunilor și instalarea i-au luat lui Ovidiu câteva seri. Sistemul era complex, avea încorporați senzori de mișcare și un generator de semnal acustic, un fel de claxon care scotea un sunet apocaliptic de fiară rănită. La plecarea de acasă activai sistemul și dacă între timp nimeni nu intra prin efracție în casă, la întoarcere, primul lucru care trebuia făcut era dezactivarea, astfel încât claxonul să nu intre în funcțiune. Dezactivarea se făcea prin introducerea unui cod format din patru cifre pe tastatura aparatului. Deoarece atunci când nu studia instrucțiunile aparatelor și dispozitivelor cumpărate de Raluca Ovidiu citea, în special cărți de istorie, codul cel mai potrivit pentru dezactivarea alarmei i s-a părut a fi anul Marii Schisme. În vara următoare, când au ajuns acasă venind din vacanță după un drum lung și istovitor, după multe ore de conducere pe timp de noapte, cu ochii roșii și iritați de nesomn, șalele înțepenite și genunchii imposibil de dezdoit, Ovidiu uitase complet de alarmă. A descuiat ușa mecanic, semiconștient și deodată a auzit piuitul intermitent de la panoul de control al alarmei și a văzut beculețul roșu pâlpâind. Avea la dispoziție exact șaisprezece secunde să formeze codul corect și să dezamorseze alarma. După ce a introdus anul căderii Constantinopolului a observat cu stupoare că becul pâlpâie în continuare. Din anul bătăliei de la Mohacs a reușit să introducă doar primele două cifre, după care s-a dezlănțuit infernul. Era ora trei dimineața. Au început să se aprindă rând pe rând luminile în casele vecinilor, să se deschidă ferestrele și să apară fețe șifonate cu ochii lipiți de somn. Situația era cât se poate de neplăcută. Deși toată oboseala dispăruse deja, Ovidiu nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să ia lopata de grădinărit din spatele casei și să lovească cu sete claxonul alarmei care s-a oprit din urlat abia după ce s-a desprins de perete cu tot cu suport și cu o bucată din zid. Dimineața devreme, în liniștea și în aerul dens al orașului zgomotele se propagă cu intensitate foarte mare. Fie de aceea, fie că cineva îl sunase deja, polițistul era la poartă. Își aminti de întâmplarea cu programatorul veiozei de anul trecut. Acum asista la o recidivă. Concluzia polițistului a fost că Ovidiu se adaptează greu vieții în comunitate, că are probleme de comunicare cu vecinii și autoritățile și l-a invitat politicos dar ferm ca într-una din zile să treacă pe la sediul Poliției Locale pentru o discuție pe această temă.

Dar magazinul o atrăgea pe Raluca în continuare ca un magnet, ca un drog din categoria celor ușoare dar care dau dependență. Unele lucruri cumpărate de ea erau utile, niște rafturi, o lampă, umerașe. Pantofii de sport arătau foarte bine dar după prima purtare au început să emane un miros neplăcut iar după următoarele câteva mirosul devenise insuportabil, colegii de serviciu au început să-l evite, mirosul se simțea în toată casa astfel încât nu se mai putea respira dacă nu țineai o batistă la nas. Ovidiu s-a hotărât să lase pantofii afară, ceva mai departe de ușa de la intrare, dar în aceeași seară au fost devorați de câinele pe care mirosul acela l-a înrăit. Lipiciul pentru porțelan a fost excepțional doar că, după ce a lipit tortița unei cești au fost nevoiți să fugă la spital la urgență pentru că Ovidiu nu-și mai putea dezlipi degetele pe care se scursese o picătură. Iar vasele cu capac despre care Raluca a crezut că sunt pentru păstrat făina, zahărul sau mălaiul s-a dovedit că erau urne pentru cenușa defuncților incinerați.

Și acum cutia asta mare de pe bancheta mașinii. Faptul că Raluca a găsit loc de parcare aproape de casă era un mare avantaj în cazul de față. Ovidiu a apucat cutia de cele două chingi care o legau și din câteva mișcări dar cu mult efort a reușit să o scoată din mașină și să o pună pe trotuar. Apoi și-a proptit pumnii în șale și s-a îndreptat de spate. Trebuia să facă o mică pauză pentru că cutia era mai grea decât se așteptase. Tot atunci a văzut că pe dosul cutiei era lipită o etichetă mare pe care scria ,,Robot de bucătărie’’. Deși bucătăria lor deja era plină de fel de fel de mixere, tocătoare, storcătoare, fierbătoare, decojitoare și multe alte aparate de uz gospodăresc, Ovidiu nu se mai enervă. Devenise chiar curios ce anume ar putea fi în cutia aceea, ce fel de robot de bucătărie putea să fie atât de greu. Era o curiozitate strict profesională, tehnică, inginerească.

Ajuns în sfârșit acasă cu cutia mai mult târâtă pe jos de grea ce era, Ovidiu a culcat-o în mijlocul bucătăriei. S-a așezat pe un taburet și a început să o examineze. Era puțin intrigat deoarece în afara etichetei cu inscripția mare ,,Robot de bucătărie’’, pe cutie nu mai era scris sau desenat nimic. Era un fapt neobișnuit și curios. Ovidiu a luat un cuțit și a tăiat cele două chingi de plastic. Apoi a tras de capacul de sus al cutiei și a deschis-o. Înăuntru erau multe ambalaje din polistiren expandat și câteva pungi de plastic. Ovidiu nu le-a băgat în seamă uitându-se după instrucțiunile de montaj, manualul de exploatare sau orice altă documentație tehnică atât de necesară asamblării unui produs. Dar nu vedea nimic. De obicei este primul lucru care îți sare în ochi atunci când deschizi cutia unui aparat nou. Poate nu a deschis cutia la capătul care trebuie? Sau poate instrucțiunile au fost puse printre ambalaje și componente? Ovidiu a început să scoată pungă după pungă, cutiuță după cutiuță și să le așeze cu grijă pe masă. Cutia mare era goală acum dar instrucțiunile lipseau. Era o provocare. Abia acum, văzând că va trebui să înciocăleze robotul fără nici o indicație de la producător, Ovidiu a început să examineze piesele din cutii și pungile de plastic.

Nu era primul robot de bucătărie pe care îl asambla din părți componente, așa cum se livrează majoritatea produselor tehnice. Dacă toate aparatele din bucătăria sa le-ar aduna într-un centru multifuncțional, adică într-un singur aparat ar obține așa numitul robot de bucătărie. Era o supralicitare a termenului care nu mai corespundea realității, nu avea nimic de-a face cu un robot în sensul modern al cuvântului pentru că lipsea inteligența artificială, definitorie pentru un robot propriu-zis. Poate se justifica doar etimologic. A roboti, adică a munci, de la slavonul rabota. De unde și rob, sclav, la celălalt capăt al evoluției termenului. Pe masa din bucătărie, de data aceasta însă era cu totul altceva. Majoritatea pieselor era formată din tije lungi, metalice, perforate din loc în loc, făcute dintr-un aliaj metalic lucios. La cele două capete ale fiecărei tije erau montate articulații sferice, cu click-uri de fixare. Din fiecare tijă, aproape de articulații ieșeau conectorii electrici cu sistem de indexare. Alte tije, scurte și de diametre mai mici erau deja articulate între ele. Toate tijele, dar și celelalte piese de altă formă erau învelite într-un gel gălbui, ca un start gros de cauciuc moale, translucid. După ce le-a luat la mână, piesă cu piesă, Ovidiu și-a dat seama că toate articulațiile diferă între ele, unele sunt ceva mai mici, altele mai mari, dar și conectoarele electrice sunt diferite ca dimensiuni și ca formă și nu pot fi asamblate decât într-un singur fel. Dacă este așa cum a observat, nici nu e nevoie de instrucțiuni. A luat de pe masă prima tijă. Prin mulțimea de piese a început să caute una care să se potrivească cu articulațiile acesteia. În sfârșit a găsit una care s-a potrivit. Și conectorul s-a potrivit. Apoi a găsit alte și alte piese care se legau între ele, ca un joc de construit din copilărie. A trebuit să mute întreaga construcție pe podeaua bucătăriei căci pe masă nu mai încăpea. Când genunchii i-au obosit de la statul în patru labe Ovidiu s-a ridicat să se dezmorțească. A privit de la înălțimea statului de om ansamblul de tije și articulații înșirate la picioarele lui și a încremenit de uimire. Avea în față un schelet uman, artificial dar care semăna perfect cu unul adevărat ca dimensiuni și ca formă. Nu-i venea să creadă ochilor. În cutia de carton se afla un robot android, dezasamblat, dezarticulat, exact ca un cadavru tranșat cu sânge rece și înghesuit în valiză de mafioții care și-au ucis victima și vor să scape astfel de ea.

În sfârșit Ovidiu a pus la locul ei ultima piesă. Toracele era un corp geometric greu de definit, avea articulații sferice, conectoare și era învelit și el în stratul acela gros de cauciuc moale și translucid. La fel și capul, o sferă metalică cu multe orificii, de mărimea unui pumn, doar că stratul de cauciuc era mai gros decât cel care înconjura tijele. Ansamblul aducea cu un manechin din magazinele de confecții, era aproape transparent, se vedea scheletul metalic, cablajele electrice și conectoarele. Ovidiu se uita îngândurat la acel robot, sau manechin întins pe jos. Și acum ce fac? se întrebă. Ar fi trebuit să aibă un buton, un comutator sau un alt dispozitiv de pornire.

Ovidiu se uită spre grămada de ambalaje aruncate prin toată bucătăria. Ar trebui adunate și puse într-un singur loc. În cutia mare. Într-o pungă de plastic pe care nu o deschisese până atunci găsește o rochie cu nasturi în față, cafenie și cu guleraș alb și un șorț alb cu dantele. Tot acolo vede și o bentiță albă, tot din dantelă. Îl pufnește râsul. De fapt nu e nici o contradicție în termeni. Este un robot de bucătărie în sensul adevărat al cuvântului. Un robot android, arată aproape ca un om, cu puțină imaginație chiar așa și arată. Dacă îl mai și îmbraci cu rochia de menajeră, șorț și bentiță, poftim, ai slugă în casă. Poate va ști să gătească. Raluca gătește rar, de obicei cumpără mâncare semipreparată sau congelată. Nu se compară cu mâncarea gătită acasă, cum o preparau gospodinele pe vremuri. Mai e călcatul rufelor. O dată la două săptămâni vine o doamnă și îi ajută la curățenie, calcă, dă cu aspiratorul, spală băile. Le-a spus că nu mai poate, că e femeie bătrână. Să caute pe altcineva. Nu chiar acum dar în câteva luni îi va lăsa. Ce noroc cu robotul ăsta! Exact la momentul potrivit!

Ovidiu e furat de gânduri și chiar se sperie când aude deodată un țiuit subțire și foarte discret. Se uită spre robot și vede o luminiță verde, intermitentă care pâlpâie în zona capului. E în regulă. A sesizat că toate piesele sunt la locul lor, că montajul s-a făcut corect și s-a auto-setat pentru switch on. Se apleacă și atunci aude o voce metalică, un mesaj pe care nu-l înțelege la început. Dar mesajul se repetă din nou, apoi din nou, la câteva secunde o dată. ,,Conectați smartphonul dumneavoastră,,. Ovidiu își scoate telefonul mobil din buzunar, aduce cablul de conexiuni, îl leagă la telefon. Ledul verde care pâlpâie în continuare e încorporat într-un conector universal. Robotul ăsta l-a făcut cineva foarte deștept, își spune Ovidiu. Dar nici cel care l-a asamblat nu e mai prost. E mulțumit că, până în această fază toate s-au legat perfect. Raluca o să rămână cu gura căscată când o să vadă ce-a cumpărat de data aceasta. Acum nu mai contează că de atâta vreme cumpără de la magazinul acela fel de fel de lucruri, unele mai puțin utile.

Ovidiu cuplează telefonul la conectorul robotului. Ledul verde nu mai pâlpâie iar lumina este acum galbenă și arde continuu. ,,Scanarea smartphonului dumneavoastră poate să dureze treizeci de minute’’, se aude vocea metalică. După un timp mesajul se repetă.

Ovidiu nu știe pe nimeni care să aibă acasă un astfel de robot de bucătărie. A văzut clipuri cu roboți, fie industriali, doar cu un braț mecanic, cu o mulțime de funcții, fie militari care dezamorsează mine și bombe sau spionează dar și androizi care se mișcă, vorbesc, fac unele gesturi simulând emoții, comunică cu oamenii. Nu l-a interesat niciodată subiectul, inteligența artificială în general de care se face atâta caz. Dar acum are un robot android acasă. Nici măcar nu are cu cine să se sfătuiască. Nu știe ce firmă l-a fabricat, pe internet nu a găsit nimic, nici un forum, nici un site care să se refere la robotul său. Nu i-a găsit nici poza. Totuși, dând click pe o trimitere a găsit un articol interesant pe care l-a parcurs în grabă. Era vorba despre un robot android fabricat de o firmă obscură de tehnologii avansate. Din articol reieșea că noul produs reprezenta o adevărată revoluție în domeniu. Noutatea consta în utilizarea unui material nou, un fel de spumă de densitate mare, conductoare, sensibilă la percepția microcurenților de tensiune și frecvență variabile care o tranzitau, modulate de un calculator. Cu alte cuvinte materialul respectiv își putea schimba culoarea, forma și densitatea în funcție de parametri microcurenților care îl străbăteau. Astfel, androidul livrat într-o stare ,,crudă’’, de o formă nedefinită urma să fie personalizat, formatat pe baza unor informații pe care cineva le introducea în modulul său electronic. Informațiile puteau fi fotografii, filmulețe scurte, chiar mesaje scrise sau înregistrări de voci, conversații. În baza acestor date, după prelucrarea lor de către calculatorul robotului care avea o capacitate neobișnuit de mare a memoriei interne, se autogenera forma finală a androidului, adică dimensiunile, forma feței și a corpului, culoarea pielii, a ochilor, a părului, parametri generatorului de voce și chiar unele gesturi și reacții pseudo-emoționale. Pentru încărcarea datelor se putea utiliza orice dispozitiv uzual, un laptop, o tabletă sau smartphone. Datele puteau fi introduse în regim manual, în cazul în care cumpărătorul dorea reproducerea unei anumite persoane sau automat. În cel de-al doilea caz calculatorul androidului analiza toate informațiile din dispozitivul conectat și genera singur forma finală și caracteristicile în baza unui algoritm al programului său de operare care putea detecta elementele de afectivitate maximă ale posesorului robotului față de o anumită persoană și să o reproducă pe aceasta din urmă, uneori chiar spre uimirea clientului însuși. Imediat după lansarea produsului pe piață au avut loc însă incidente cât se poate de alarmante deoarece au fost generate copii ale unor persoane decedate, sosii ale unor oameni reali dar care nu-și dăduseră acordul pentru reproducerea lor, s-au descoperit legături interindividuale a căror revelare nu se dorea și multe altele cu un impact emoțional extrem de puternic și consecințe sociale imprevizibile. Atunci când s-a descoperit că un deținut din închisoarea de stat din Milwaukee era de fapt un android care substituise cu succes un deținut iar condamnatul între timp se bronza pe o plajă din Caraibe autoritățile au înțeles că trebuie să ia măsuri. Toate produsele au fost retrase de pe piață, s-a format o comisie federală pentru elaborarea unui pachet de legi și de bune practici în vederea desfacerii pe piață, în viitor, a acestui tip de produse. Bineînțeles că la numărătoarea realizată de comisie s-a constatat că nu toți androizii produși de firma respectivă au putut fi recuperați pentru că deja fuseseră vândute  sute de unități în toate colțurile lumii.

,,Deconectați smartphonul dumneavoastră’’. Ovidiu s-a ridicat de pe taburet și a deconectat telefonul. Pe ecran a apărut un chestionar, îl întreba dacă permite prelucrarea datelor personale colectate de pe smartphone și utilizarea lor la configurarea produsului. Da, permite. Apoi un pomelnic infinit legat de protecția muncii la asamblare, exploatare și depozitare, de protecția mediului, a produsului, de implicații de natură psihologică și multe altele pe care Ovidiu nu le citește, trece peste ele și dă click pe ok.

,,Formatarea produsului dumneavoastră poate să dureze douăsprezece ore’’, zise vocea metalică. Douăsprezece ore? Acum e noapte. S-a făcut târziu. Raluca s-a culcat deja. Mâine trebuie să se scoale devreme amândoi și să plece la serviciu. Când se vor întoarce robotul de bucătărie ar trebui să fie gata. Ovidiu e curios și nerăbdător.  La serviciu nu va povesti nimănui despre robot. Deocamdată e doar secretul lui. Nici Raluca nu s-a arătat prea interesată de detalii când a văzut mormanul de piese așezate pe masa din bucătărie. S-a întors și s-a dus să privească la televizor lăsându-l pe Ovidiu singur.

***

La Întâi Octombrie trebuia să se prezinte la cursul festiv de deschidere al noului an universitar. Începea primul an de studenție ceea ce era o totală necunoscută pentru Ovidiu. Urma să-și cunoască noii colegi și colege, profesorii, asistenții, laboranții, viața de student cu bune și rele. Pentru prima dată departe de casa părintească, de lumea copilăriei și a adolescenței, de viața de licean care, toate împreună luate rămâneau undeva în urmă. Începea viața de ,,om mare’’. Dar până atunci mai era o lună de vacanță. A plecat deci la mare împreună cu câțiva, de acum foști, colegi de liceu. După multe zile petrecute într-o confuzie generală datorată arșiței puternice, mării, alcoolului, nopților nedormite, barurilor, discotecilor, noilor cunoștințe și discuțiilor interminabile a venit vremea să se întoarcă acasă și să se pregătească pentru marea aventură a studenției.

Trenul gonea prin câmpiile Bărăganului, prin noapte, prin aromele de iarbă uscată, mirosuri de fum de locomotivă, ulei și gudron și cele pestilențiale de la capătul vagonului unde sunt toaletele. Trenul e supraaglomerat. La Costinești mai găsiseră locuri libere dar de la Constanța trenul se umpluse ochi. Bine că au reușit să-și pună bagajele pe polițele din compartimente, rucsaci, corturi, sacii de dormit. Va trebui să stea pe culoar până acasă, adică toată noaptea. Poate că se mai eliberează vreun loc la București sau Ploiești, Sinaia sau Brașov. Luminițele trec prin fața geamului întredeschis, blocat într-o poziție instabilă cu perdeaua verde pe care de sute de ori e scris CFR. Vali, fostul coleg de liceu al lui Ovidiu scoate un casetofon din rucsac și îl leagă cu o sârmă de bara curentă. Vali e înnebunit după blues. Cântă și puțin la ghitară și cu vocea. Știe câteva cuvinte și cântă împreună cu cei de pe casetă. Își dă capul pe spate și închide ochii, mâinile se mișcă prin aer ca și când ar alerga pe corzile unei ghitare imaginare. Când se termină bagajul de cuvinte englezești Vali improvizează cu cuvinte românești. ,,Mamăăăăă, de ce m-ai făcut negruuuu,,. Vali e șaten cu ochii castanii și pielea albă, într-adevăr, acum e bronzat. ,,Mamăăăăăă, eu nu te-am rugat să faci astaaaaa,,. Lumea de pe culoar zâmbește. Vali e simpatic. Apoi, tot pe ritm de blues adaptează un text neaoș românesc.

La Vârtoape, la Vârtoape,

Fetele sunt curve toate,    

          Femeile jumătate,

Babele a treia parteeee. Oh yeah.

Unii pufnesc în râs. Vali se lansează într-un solo de ghitară de o supremă virtuozitate. Cineva din compartiment îi întinde o sticlă de vin. O facem poștă. Chiar atunci, din fundul compartimentului apare o fată. Se oprește în prag și îl privește pe Vali cum întoarce caseta. Nu poate ieși pentru că Vali s-a aplecat și cu fundul a blocat toată circulația pe culoar. În sfârșit Vali se ridică, își cere scuze și o lasă să treacă urmărind-o lung cu privirea. Fata zâmbește, se apropie de geam și își aprinde o țigaretă. E foarte aproape de Ovidiu, coatele sprijinite de bara curentă se ating atunci când vagonul se leagănă. Îl deranjează fumul de țigară? Nu-l deranjează, cu atât mai mult cu cât pe culoar fumează aproape toți. Îi pare chiar rău că nu fumează și el. Ar fi fost un motiv să intre în vorbă, eventual să-și ofere unul altuia câte o țigaretă dacă unuia dintre ei i se termină, sau să-i ofere un foc. Vali fumează. Dar chiar și așa conversația se leagă. Vali e foarte simpatic, observă ea. Acum Vali discută cu cineva din compartiment, cu cel cu vinul. Omul e foarte amabil, dacă Vali a obosit poate să-i ia locul în compartiment, să se odihnească. Mai desface o sticlă de vin. Ovidiu nu mai bea. Nu-i place vinul ăsta, miroase a drojdie. O fi de casă. Vali în schimb bea.

O cheamă Herta, e șvăboaică din Banat. Și arată ca o șvăboaică. E înaltă, blondă, ochii cenușii, buzele subțiri, umerii largi, de sportivă, dar e mlădioasă, zveltă, degetele între care ține țigareta sunt subțiri și elegante. Herta e frumoasă. Locuiește în celălalt capăt al țării. Și e și ea studentă în anul întâi. Ce coincidență! Exact în același oraș în care se va duce și Vali, dar la altă facultate. Ovidiu va face facultatea la București. Ce păcat. Ar fi fost bine dacă ar fi învățat în același oraș. Herta nu se mai întoarce la locul ei din compartiment. Vorbește cu Ovidiu. Vali a adormit pe locul celui care i l-a oferit. La București câțiva călători au coborât. Câteva locuri s-au eliberat dar Ovidiu și Herta stau pe culoar. Vorbesc. Timpul zboară mai repede decât acceleratul de noapte. În curând Ovidiu va trebui să coboare iar Herta va merge cu trenul în continuare încă multe ore. Ar vrea să nu coboare și să meargă cu ea. Mai e o jumătate de oră. Îi spune că îi pare rău că trebuie să coboare. Herta îi spune că și ei îi pare rău că trebuie să se despartă. Atunci Ovidiu îi atinge mâna iar Herta o strânge pe a lui. Ovidiu se apropie și o sărută. O strânge în brațe și îi vine să plângă. Trenul trece de ultima localitate dinaintea gării centrale. Sunt lipiți unul de celălalt, se sărută în continuare. Ovidiu mângâie părul ei blond și lung. Trenul intră în triaj, lumea începe să-și coboare bagajele de pe polițe și să se îndrepte spre capătul vagonului. Ovidiu și Herta trebuie să-i lase să treacă. Apoi o sărută din nou. Vali, trezit brusc din somn apare buimac în ușa compartimentului. Începe să coboare și el bagajele de pe poliță. Trenul se va opri la linia una și va staționa zece minute. Ovidiu își coboară și el bagajele, își pune rucsacul în spate. O mai sărută o dată pe Herta. Herta îi scrie pe un bilețel adresa și numărul de telefon de acasă. Poate în vacanța de iarnă se vor vedea. Să vină la ea, să o caute.

Întors acasă, în prima zi de vacanță Ovidiu l-a sunat pe Vali. A răspuns maică-sa și i-a spus că Vali nu a venit de la facultate, că vine mai târziu, probabil după Revelion pentru că va petrece sărbătorile cu colegii. În aceeași zi Ovidiu s-a mai întâlnit cu cineva, coleg de facultate cu Vali care i-a spus că Vali are o prietenă, o tipă blondă și înaltă, o șvăboaică pe care o cheamă Herta. A fost cea mai oribilă zi dar și vacanță din viața lui.

Ovidiu a cunoscut-o pe Raluca la cercul de dans. S-a întâmplat în semestrul doi, după o sesiune de examene chinuită. Ar fi vrut să învețe dansuri populare, mai ales învârtita ardelenească. La toate nunțile, botezurile și alte evenimente la care se dansa Ovidiu privea stingher cum dansau ceilalți, cum se învârteau ba într-un sens, ba în celălalt, perechi sau un băiat cu două sau chiar trei fete, prinși în strânsoarea brațelor. Ar fi vrut să danseze și el așa dar nu o făcuse niciodată. Pentru dansuri populare trebuia să vină în altă zi, i-a spus instructorul de dans. Astăzi se adună cercul de dansuri clasice, de salon. Ovidiu se pregătea să plece când a simțit o privire sfredelitoare ațintită asupra lui. În difuzoare se auzea acordeonul acompaniat de viori și contrabas, apoi vocea plină de pasiune a unei femei a început să depene o poveste de iubire nefericită pe ritmul unui tango argentinian. Ca într-o stare de hipnoză Ovidiu s-a apropiat și s-a oprit în fața ei fără să spună nimic. Ea îl privea pe sub sprâncenele negre și bretonul care-i acoperea în întregime fruntea. I-a luat mâna într-a lui iar cu cealaltă mână a prins-o de mijloc. A simțit căldura palmei așezate fără ezitare pe umărul său. Se priveau în continuare drept în ochi parcă vrând să vadă cine va renunța primul. Ovidiu simțea prezența unui flux de energie necunoscută până atunci, exotică și efervescentă, aidoma unui joc plin de provocări și promisiuni care îi inundă eul. Încruntat și cu fălcile încleștate, cu gura mică, exprimând o stare de un dramatism sfâșietor, în vâltoarea acelor simțiri răscolitoare a făcut primul pas în spate. Raluca îl urmă fără să-și aplece privirea. După o pauză aproape insesizabilă, mai mult o amânare premeditată Ovidiu mai făcu doi pași în aceeași direcție. Raluca s-a apropiat și mai strâns de el. Ovidiu se răsuci brusc pe un picior iar celălalt picior a rămas suspendat undeva în aer, revenind deodată brusc și lipindu-se de piciorul ei. Raluca se sprijini cu toată greutatea pe brațul care o ținea strâns de mijloc și se roti împreună cu Ovidiu. Apoi câțiva pași în lateral, o fandare, o glisare pe parchetul ceruit în ritmul amețitor al celui mai frumos și pătimaș dans din lume. Știa dinainte ce urma să facă Ovidiu, intuia fiecare pas, gest, rotire sau oprire bruscă, o schimbare de direcție oricât de neașteptată ar fi fost. Și toată viața lor de aici înainte a devenit un dans fără sfârșit, un sublim tango, plin de pasiune și dăruire, abandon și extaz. Nu s-au mai despărțit niciodată. Ovidiu nu mai putea trăi fără acea privire arzătoare, posesivă și plină de dorință, fără adierea părului negru ca smoala și parfumul paradisiac adus într-o zi chiar de el, tocmai din Eden.

Pe Herta a mai întâlnit-o o singură dată, cu totul întâmplător, în mijlocul Bucureștiului. Era în ultimul an, Raluca plecase acasă pentru câteva zile iar Herta venise la București cu un grup de colegi pentru un congres, sau un simpozion sau altceva. Au fost amândoi extrem de surprinși. Și-au strâns mâinile cu căldură, s-au sărutat pe obraji. Herta nu s-a mai dus la întâlnirea cu colegii, Ovidiu nu s-a mai dus la cursuri. S-au plimbat prin parc, au bătut străzile, au intrat într-o cafenea. Ziua a trecut repede. Seara a condus-o la hotelul la care era cazată. Au mai stat un timp pe fotoliile din hol. Herta nu se schimbase deloc, poate doar în bine. Era frumoasă și bine dispusă. Se făcuse târziu. Era momentul să se despartă. Din nou. Și iarăși, ca atunci, demult, în trenul de noapte, s-a apropiat de ea și s-au pierdut într-un sărut neînchipuit de dulce, de data aceasta vinovat și pervers.

Lumea e mică. De aceea, din când în când aflăm câte ceva unii despre alții, de la prieteni, colegi, te și miri uneori de la cine anume. Herta și Vali s-au căsătorit imediat după absolvire. După câțiva ani s-au despărțit, Vali devenise alcoolic. Apoi Herta a plecat în străinătate. Dacă se mai gândea la ea? Da, uneori, tot mai rar. I-a găsit întâmplător contul pe o rețea de socializare. Câteva poze vechi. Nimic interesant. I-a scris un mesaj și a primit un răspuns. Era bine, acolo, în străinătate. Apoi s-a întors acasă. Acum locuia singură în vechea casă părintească. Într-o zi l-a sunat. Dimineața, când era la serviciu. Era tristă și nu se simțea bine dar voia să-i audă vocea. I-a spus că trebuie să se interneze la spital. După operație i-a scris din nou. Avea dureri mari și a trebuit să se interneze într-un hospice. Ovidiu știa că acolo se tratează doar durerea, nu și boala. Apoi nu i-a mai scris. Niciodată.

***

Ovidiu a plecat de la serviciu mai devreme decât de obicei. Cele douăsprezece ore trecuseră. Îl măcina curiozitatea. La serviciu a stat toată ziua pe internet răscolindu-l în căutarea oricărei informații legate de roboți, de inteligența artificială.

Apropiindu-se de casă s-a pomenit că aleargă, fără să-și dea seama. S-a aruncat fără nici o precauție pe zebră ca să traverseze strada, în scrâșnete furioase de frâne și înjurături citite pe buze, declamate în spatele geamurilor închise. Ajuns în sfârșit în bucătărie și-a ațintit imediat privirea spre locul în care lăsase azi-noapte robotul de bucătărie. Dar locul era gol. Ovidiu era nedumirit. Atunci s-a întors încet. În spatele său, lângă ușă a văzut o femeie. Era înaltă, blondă, avea părul lung iar ochii cenușii, senini, îl priveau intens. Buzele subțiri alcătuiau un zâmbet puțin copilăros, inocent și plin de bunăvoință. Era îmbrăcată într-o rochie de menajeră dar aceasta îi veneau atât de bine încât aveai impresia că e pregătită să meargă mai degrabă la un carnaval, nicidecum că ar intenționa să se apuce de treabă prin casă. Apoi se auzi o voce caldă, atât de cunoscută:

-Mă cheamă Herta și sunt noul dumneavoastră robot de bucătărie.

E. Rădulescu

.