Tenet – mediocritatea placată cu aur

Cu toții putem cădea de acord că 2020 a fost un an cu mai multe lucruri proaste decât bune, și s-a terminat într-o notă similară, cu mine pierzând 5 ore din viață ca să văd noua piesă a lui Christopher Nolan.

Pe scurt, Tenet arată foarte bine, dar e incoerent și ocazional atat de prostesc încât a trebuit să-l văd de 2 ori (de aici cele 5 ore) ca să-mi cred ochilor și urechilor.

Să dăm la o parte evidentul, din start. SPOILERS AHEAD!

Valorile de producție sunt de nota 10 cu felicitări, așa cum ne-am obișnuit de la un film de Nolan. Dar la un buget de 200 de milioane de dolari, nu prea aveau cum să nu fie. Cinematografie, machiaj, sunet (să fiu sincer, aici au cam belit-o, pentru că prima dată când l-am văzut, sunetul era atât de prost mixat încât n-am înțeles nimic – a doua oară am văzut varianta îmbunătățită și a fost OK), efecte, costume, locații adevărate, totul e impecabil. Nici actorii nu-s răi (protagonistul e chiar fiul lui Denzel Washington – dacă închizi ochii, aproape nu faci diferența între timbrele lor vocale), dar nu pot zice că au prea mult material cu care să lucreze, fac și ei ce pot. Kenneth Branagh face un accent rusesc tare stupizel (se putea și fără… oh, wait, nu se putea pentru că altfel nu știam că e rus), Michael Caine repetă rolul din ultimele 5 filme ale lui Nolan (și ÎNCĂ nu-i pasă!), iar Pattinson, cu cariera ridicată din cenușa seriei Twilight, e acolo să preia explicațiile interminabile atunci când Denzel jr. rămâne fără aer. Debicki e singura care pare cumva mai umană, poate pentru că vorbește și se poartă ca un om, nu ca un robot.

Toate bune și frumoase, dar când începe povestea, te simți ca si cum ai dat pe gât o sticlă de Jägermeister și apoi te-ai urcat într-o tiribombă din aia cu lanțuri, ca în anii ’90: după primele 20 de secunde capul începe să îți vâjâie și te aștepți să dai la boboci din clipă în clipă.
Conceptul e atrăgător, ca de obicei cu Nolan, recunosc, dar pur și simplu nu funcționează. Nolan zicea prin interviuri că i-a trebuit 20 de ani să-l finiseze.

Wow, îs curios cum plm arăta la început.

De fapt, cum traduc eu chesti asta: „filmul e atat de aiurit încat a trebuit să îmi petrec 20 de ani făcand filme bune și profitabile pentru ca în final cineva să aibă destulă incredere în mine încât să-mi dea 200 de milioane de dolari și mână liberă să-i fac praf pe un porno-SF fără cap și coadă.”

Premiza e destul de simplă – cineva din viitor a reușit să inverseze entropia lucrurilor, și acestea călătoresc înapoi în timp (la propriu, se mișcă invers față de cum ne mișcăm noi). Evident, un bad-guy a găsit o modalitate de a folosi descoperirea asta pentru a distruge lumea (de ce? nu-s prea sigur, motivațiile sunt extrem de subțiri, ceva legat de „dacă eu n-o pot avea, nimeni n-o s-o aibă!”), iar eroii trebuie să-l oprească.

După o primă scenă, care-i foarte faină și kinetică, și misterioasă, intrăm direct în pită. Și când zic „pită”, mă refer la expozițiune. Două ore și jumătate de expozițiune. Asta e Tenet, o explicație continuă a ceea ce se întâmplă, ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla. Ca restul filmelor high-concept marca Nolan (Memento, Inception), Tenet se bazează inacceptabil de mult pe expozițiune. Se vorbește încontinuu despre ce se întâmplă încât ai uneori impresia că nu vezi un film, ci te uiți la oameni citind dintr-o carte (da, cam la fel de interesant ca privitul pulpelor de pui scoase din cuptor cum se răcesc). Pe de o parte înțeleg că, dat fiind subiectul, e nevoie de expozițiune, dar this is some next level shit! Personajele explică și explică, și explică, până când scenariul le zice să ridice din umeri dacă s-au săturat să explice. Unele dintre ele se ridică din mormând – la propriu! – pentru a mai explica niște chestii. Există cel puțin două scene în care explicațiile bagă povestea în colț de nu mai știe să iasă de acolo. Și-atunci? Fade to black, of course.

O altă problemă sunt personajele. Abia la Tenet am realizat (hm, ce înseamnă să fii fan, să închizi ochii la 20 de ani de repetat aceeași greșeală) că Nolan efectiv nu e în stare să creeze personaje tridimensionale, personaje cu care noi, privitorii, să ne identificăm. Personajele lui sunt incapabile să evolueze. Nu au timp practic să facă asta, pentru că nu fac altceva decât să alerge sau să scuipe expozițiune. Asta făceau în Memento, asta făceau în Inception, asta fac și în Tenet. E greu să te lași afectat emoțional, să-ți pese de un film în care majoritatea personajelor sunt doar păpuși care se mișcă din punctul A în punctul B și apoi în punctul C pentru că așa spune scenariul, ca într-un RPG plin de quest-uri. Nu există motivații reale, nimic cu care vreun om viu s-ar putea îndrăgosti, nu există miză reală pentru niciunul dintre ei. Protagonistul e deștept și dur, dar dincolo de asta nu știi ce fel de om este și de ce se dă peste cap să facă ceea ce face. Rusul e doar un antagonist generic care alunecă des în clișeele pe care toți le știm. Personajul lui Pattinson e acolo doar să ajute, nici el nu are motivații personale. Soția rusului, cea mai umană dintre toți, cum ziceam, își iubește copilul pe care îl vrea scăpat din mâinile soțului abuziv, dar cumva, dacă stai să iei la bani mărunți și chestia asta, nu are prea mare greutate. Băiatul nu e niciodată în pericol, e doar dorința ei de a-l lua de lângă tatăl lui.

Revenim la concept. Insist pe el, pentru că explicarea lui ocupă 90% din film, și totuși povestea mi s-a părut adesea incoerentă.
Există două scene care, dpmdv frâng rău de tot logica și raison d’être-ul acestui film.

Prima scenă e una de expozițiune pură. Efectiv nimic nu se mişcă acolo în afară de gurile personajelor. Pattinson îi zice lui Denzel jr. despre paradoxul bunicului şi teoria lumilor paralele (nişte chestii superbasic pt. orice poveste cu călătorii temporale) și le zice de parcă ar fi cele mai importante chestii ever. La care Denzel jr. dă replica fatală: dacă ei pot sta de vorbă despre chestia aia, înseamnă că misiunea lor a reuşit, nu? S-au întors în timp și au rezolvat toată treaba, nu? Și chiar atunci și acolo, miza filmului moare. Pt. că evident că au reuşit, şi vor reuşi, ei sunt protagoniştii, n-au cum să piardă. Dar când personajele încep să discute necesitatea de a mai continua, e clar că filmul are baiuri.

A doua scenă care mi se pare esențială pentru clarificarea mecanicii interne a filmului, e una care se reia de două ori (mai sunt vreo două sau trei scene care se reiau astfel, din două puncte de vedere (dată fiind circularitatea filmului), și e destul de cool să le vezi derulându-se înainte și înapoi, dar nu mai există tensiune pentru că te-ai prins de mult cum merge treaba și ai cam ghicit de mult încotro se îndreaptă). Aaașa, despre scena în cauză. Prima dată o vedem din dpdv al lui Denzel jr., care se luptă cu un personaj mascat (venit din viitor, „inversat”, cum zice filmul), care încearcă să îl împuşte (de vreo 4 ori). Dar Denzel jr. îl caftește și merge mai departe. So far, so good. A doua oară când vedem scena, o vedem dpdv al mascatului care – surpriză! – e tot Denzel jr., întors înapoi din viitor, „inversat”, cum zice filmul. Întrebare: de ce plm ar încerca cel din viitor să-l ucidă pe sinele lui din trecut? Chiar şi logica aiurită a filmului stabileşte că that’s a no-no (dacă ți-ai ucis versiunea din trecut, nu mai poți exista în viitor, duh!). Îl vede pe cel din trecut, ştie care-i faza, dar totuşi încearcă să-l ucidă. De ce?

Well, vă spun eu. Pentru că arată bine. Și atât. Asta e Tenet. Un film care arată bine, dar care funcționează după logica din desenele cu Wile E. Coyote.

Or să fie cei ce zic că, venind din viitor, versiunea mascată știe că gloanțele trebuiesc trase, pentru că a văzut asta întâmplându-se în scena din trecut, dar asta tot nu explică de ce le-a tras. Acesta e felul în care Tenet își maschează limitele, în spatele unor acțiuni lipsite de cauzalitate.

Filmele lui Nolan, conceptele lui originale nu s-au remarcat niciodată prin prea multă coerență (toate-s pline de erori de logică, unele mai basic, altele mai complexe), dar Tenet e absolut ciuruit. Filmul ăsta trece de absurd doar ca să creeze scene cool dpdv vizual, iar apoi face greșeala să le repete din alt unghi, de unde poți vedea absolut tot ce e în neregulă cu ele. Iar când – ocazional – își dă seama că a făcut-o de cacao, filmul yadda-yadda peste situație, și merge mai departe. Dacă asta nu e definiția expresiei style-over-substance, atunci nu știu ce e.

Am purtat o conversație cu o persoană căreia i-a plăcut foarte mult filmul acesta și susținea că l-a înțeles din prima (am fost foarte sceptic legat de partea a doua, pentru că omul avea la purtător un articol dintr-o revistă care explica filmul din cap în coadă, ca la grădi), și în timp ce încercam să îi spun că filmul se bazează atât de mult pe expozițiunea personajelor încât n-ar putea exista fără, mi-am adus aminte de un exemplu grăitor. Spuneam mai devreme că există și un personaj care reînvie, la propriu, și o face doar pentru a mai explica niște chestii, înainte de finalul filmului. Ei bine, e vorba de personajul lui Pattinson care moare, apoi reînvie (grație entropiei inversate) și îi spune lui Denzel jr. că ei doi se cunosc, de fapt, de foarte multă vreme. Că pentru Pattinson asta a fost ultima lor misiune împreună, dar pentru Denzel jr. e doar prima. E o revelație drăguță, menită să te facă să îți mai scarpini un pic scalpul, și evident o piesă importantă din construcția „relației” dintre personaje. Dar, ca restul filmului, are nevoie de expozițiune. Adică, dacă Pattinson nu reînvia să ne-o spună, ce anume din film ne-ar fi dat nouă de înțeles că cei doi au o relație care durează de ani de zile? Absolut nimic. Aparent Nolan n-a auzit în viața lui de principiul structural al oricărei povești bestiale – show, don’t tell. Tenet e construit exclusiv pe chestii date, nu demonstrate. Dacă personajele o zic, atunci așa e, și trebuie să o luăm de bună, dar nu vedem nicăieri dezvoltarea practică a tuturor lucrurilor pe care filmul le expune cu atâta emfază. Iar ceea ce personajele nu spun, basically nu există.

Finalul mi s-a părut obosit, epuizat de atâta adrenalină, și mesajul ecologic lipit cu bandă izolatoare, ca și cum și-au adus aminte, stai puțin că avem totuși nevoie de un fel de motivație pentu tot spectacolul ăsta, mna, hai să facem să fie bine, să ungem pe suflet lumea și așa mai departe. Recunosc că nu mi-a prea păsat de mesaj pentru că mi s-a părut forțat și nesincer, în tot contextul filmului. N-am simțit nevoia acestui mesaj nicăieri în Tenet.

Există filme cerebrale care necesită efort intelectual semnificativ pentru a fi înțelese, și răsplata e pe măsură, dar Tenet nu e un asemenea film. Tenet scoate la iveală ce-i mai bun și cei mai rău în legătură cu Nolan. Dincolo de tot flash-ul și excelența tehnică (pentru că tre să recunosc, văzând imaginile, pot doar să-mi închipui câtă munca a fost investită în crearea filmului – și-mi scot pălăria în fața ei), Tenet e cel mai adesea un non-sens spectaculos care te face să te întrebi ce naiba s-a întâmplat cu Christopher Nolan. Omul are idei foarte faine, la nivel de concept pe care să discuți și să îți frămânți creierul, dar multe dintre ele nu pot fi puse în practică (sau nu știe el să facă asta), și cu atât mai puțin pot fi transformate în filme de 2 ore și jumătate.

Înainte de Dunkirk, eram mare fan Nolan. Am apreciat stilul lui și am trecut cu vederea toate chestiile rele, că, deh, omul făcea arthouse-uri de 150 de milioane de dolari bucata, ceea ce n-a mai făcut nimeni, niciodată, până la el, și nici nu va mai face după. Am vrut mult de tot să-mi placă Tenet (de aceea l-am văzut de două ori înainte să scriu recenzia asta), dar n-am putut. E pur și simplu o abureală de 200 de milioane de dolari, care se pare că n-o să-și recupereze nici măcar bugetul de producție și publicitate.

Iar eu sunt perfect de acord cu asta.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.