O bună descindere în arhivele statului (la care nu s-a avut acces până în perioada 1996/2000 din motive, evident, politice – ce era FSN dacă nu o prelungire mai vicleană a PCR?) în vederea studierii/interpretării documentelor pentru a schița politicile culturale ale Partidului Comunist în primii ani de putere efectivă ai acestuia: 1948-1953.
În acești ani, uneori începând chiar din 1944/45 (adică înainte de alegerile falsificate din 1946 prin care PCR, din poziție deja de guvernare a obținut, cel puțin de ochii lumii, legitimarea puterii – alegerile au fost falsificate cu adevărat, nu cum afirmă unii în 2020 în USA!), s-au pus bazele unui sistem ideologic propagandistic în toate sectoarele artei și culturii. Din punct de vedere economic, puterea a trecut de la privat la stat, înlăturându-se brutal orice posibilitate a creatorilor și artiștilor de a reuși să producă independent (prin propriile mijloace, în primul rând economice, apoi creative) orice operă artistică.
Documentele care stau la baza cărții sunt cele ale Direcției (din 1950, Secției) de Propagandă: organ funcționând pe lângă Comitetul Central al PCR (pe atunci, Partidul Muncitoresc Român). În fapt, această Secție tăia și spânzura în cultura română, fiind dătătoare de ton în ce privește linia (riguros ideologică) a culturii și cea care controla dacă se devia de la această linie, propunând anumite măsuri de „îmbunătățire” a situației, după caz. Proverbială a devenit în acest sens „dirijarea/îndrumarea” culturii, de fapt constrângerea ei în matrița marxist-leninistă (la nivel de doctrină) și în cea a stalinismului integral (la nivel logistic-structural).
Pe lângă documentele Secției de Propagandă și Agitație, informațiile provin și din anumite cărți de specialitate, din memorialistica publicată, din diverse mărturii ale sus-pușilor vremii, presă, hotărâri de lege și decrete ministeriale, etc. Multitudinea aceasta de surse prezintă epoca din diferite perspective, cu accente variate cărora istoricul le dă uniformitatea necesară pentru a-și realiza obiectivul propus: ilustrarea modului în care viața culturală a fost schimbată în toate structurile ei de politica agresivă și omnipotentă a unui partid comunist abia (auto)legitimat.
Această nouă cultură (de fapt anti-cultură) a fost introdusă deci (de fapt impusă) nu doar în literatură, ci și în teatru, arte plastice, muzică, cinematografie, învățământ. Fiecărui dintre aceste domenii ale culturii îi este dedicat câte un capitol. Literatura era fundamentală pentru Partid în transmiterea valorilor dogmatice către intelectuali. Tocmai de aceea nu se putea îndepărta în creație de la realismul socialist: autorii trebuiau să viziteze șantiere ale muncii înainte să scrie, nu putea exista altă inspirație decât progresul socialist (recomand pentru aprofundarea antologizată a fenomenului în poezie, „Literatura română sub comunism: Poezia. Vol. I” de Eugen Negrici). Teatrul a căzut și el sub acest jug devenind în fapt o anexă a propagandei.
Conceptul artistului de stat a înlocuit orice alt concept de artist ar fi putut exista înainte. Cei încă nealiniați erau arestați din te miri ce, pe măsură ce „dosarele” lor incriminatorii erau construite despicând în patru orice posibilă (sau inventată) acuză de fascism și inamic al poporului. Un artist plastic este arestat în parc pe motiv că „picta fără autorizație”! Căderea artistului în dizgrație însemna, pentru el, dacă nu arestarea și condamnarea la mulți ani de închisoare, cel puțin excluderea din orice structură cu adevărat importantă a artei.
În paralel cu această prigonire se creau și desfăceau instituții în continuu, generându-se astfel o mare confuzie asupra competențelor și răspunderilor fiecăreia și, în același timp, profitându-se de ea pentru a impune noi organe cu o conducere și subordonați loiali, ușor controlabili. Așa s-a format și Uniunea Scriitorilor, în 1949, dar și Fondul Literar și o Școală pentru scriitori, care au devenit cu timpul instrumente de control ideologic și de includere/excludere. Vorbim totuși de perioada 1948-1953, când încă nu existau nuclee de rezistență (nici măcar în sânul nou-createi US).
Ideologia s-a răsfrânt și asupra cinematografiei, încă din 1946: acestei arte îi va fi acordată o și mai mare atenție în anii următori decât literaturii. Muzica a urmat și ea această traiectorie prin forța lucrurilor. Și aici, ca și în cazul literaturii și al artelor plastice, s-au creat un Fond și o Uniune. Folclorul a avut de suferit în special pentru că dogma socialistă se prezenta (cel puțin la nivel de discurs) ca fiind internațională. Orice element național-tradițional era, în acei ani, eradicat.
Rezumând, anii luați în calcul de Cristian Vasile în această carte sunt cei mai aspri din comunism pentru oamenii de cultură: epurări, amenințări, șantaje, concedieri, acuzații în presa de partid, etc. au pus o enormă presiune asupra unor personalități de valoare din sfera culturală românească, cărora, în afara colaborării, nu le-a rămas altă opțiune decât închisoarea, anonimatul și supraviețuirea la limita demnității, dacă nu cu mult sub ea.
Deși în istoriografia românească se vorbește deseori despre „trădarea intelectualilor”, înțelegerea mai amplă a fenomenului propusă de Vasile mută centrul de greutate dinspre artiști/intelectuali spre putere și instrumentele lor de coerciție. Reorganizările masive în cadrul instituțiilor, crearea unor noi școli, naționalizarea culturii și, în primul rând, a pieței, precum și pătrunderea (impusă cu mare agresivitate) în sistem a ideologilor de partid a permis puterii să dispună de cultură după propria voință.
Doar astfel poate fi înțeles masivul schimb de paradigmă din lumea culturală, de la profesionismul bazat pe competențele efective (acolo unde nu fusese atins de dictaturile fasciste din timpul războiului) la anti-intelectualism și realism socialist. Politicile culturale românești au fost construite în această perioadă (1948-1953) după chipul și asemănarea Uniunii Sovietice, aplicând cu precădere teoria jdavinistă (Andrei Jdanov) și structura sistemului dictatorial stalinist.
Cartea prezintă un capitol sumbru al culturii românești, un moment în care Partidul a intrat în cultură cu cizmele murdare de noroi și a mânjit o întreagă generație de creatori luând-o, efectiv, la șuturi.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Nu faptul că a făcut tot posibilul să-și impună propriile norme, principii, conduite, i se impută comunismului, ci modul în care (nu) a reușit să gestioneze acele imperative, totalmente lipsit de substrat realist, prin mijloace ce nu aveau nimic comun cu caracterul și spiritul autohton.
Cenzura comunistă a fost într-adevăr feroce, dar eludarea și mai ales fentarea ei au fost piese de rezistență în concertul acțiunilor anti-comuniste și aduceau, de cele mai multe, cel puțin la fel de multă satisfacție ca și săvârșirea actului cultural respectiv.
Ca trăitor a peste treizeci de ani din acele timpuri de tristă amintire, mă bucur că după atâta timp de atunci mai apar filme, emisiuni și cărți care aduc în atenția contemporanilor greșelile și faptele unor instituții și oameni demni doar de trecerea în uitare, dar care trebuie, totuși, să fie cunoscute, spre a nu se mai cădea vreodată în păcatul repetării lor.
Perfect de acord cu dvs. în special cu ultimul punct. Trebuie să ne cunoaștem foarte bine istoria, pentru a evita o reîntoarcere în ea. Din păcate însă…
Interesant amanuntul ca arhivele au ramas inchise pina in 1996. Eu as fi scris SF, era cel mai alegant mod sa nu faci compromisuri.
Uniunea Scriitorilor… oare asa mult s-a imbunatatit situatia fata de 1950? In continuare la sedinte/intruniri nu au libertatea de exprimare (daca o fac pot fi expulzati din organizatie), in continuare stau acolo pentru niste beneficii materiale (puncte la pensie), in continuare trebuie sa-si preaslaveasca sefii si, mai ales, in continuare alegerile structurilor de conducere sint minarite.
Dar s-a scris destul SF și în comunism: practic, aproape toate raportările referitoare la mărețele realizări ale nenumăratelor colective de oameni fruntași în întrecerea socialistă, făcute către organele superioare de partid și de stat, erau SF pur! :)
Da, să știi că pe lângă SF-urile din rapoarte, se scria și SF literar în România comunistă, și era o branșă care mergea destul de bine (bineînțeles, raportat la sistemul comunist și la cultura lui, nu la alte țări din Vest). Era de folos o asemenea literatură (de anticipație – înainte de 1929, așa se numea, după aceea lit. științifico-fantastică) în contextul în care lit. de propagandă nu prindea deloc la public, evident. Undeva în anii 50 au avut loc primele experimente SF pe la noi. Revista Știință și Tehnică a înființat o colecție și au apărut în acea colecție primele povestiri. Apoi însă revoluția din Ungaria a mai temperat puțin elanul inițial.
Oricum, s-a produs SF la noi până la căderea comunismului. Sergiu Fărcăşan (O iubire din anul 41.042 și Atacul cesiumiştilor), Ion Hobana (Oameni şi stele), Victor Kembach (Luntrea sublimă și Umbra timpului) Mircea Opriță (Întâlnire cu meduza) sunt doar câteva nume din anii 60. Eu nu am citit nimic, dar presupun că pe tine te-ar interesa f. mult!
Cum să nu? S-a scris și s-a citit SF și în trecut.
Chiar foarte mult, ca alternativă la proza prozaică promovată de structurile ideologice de atunci. Apărea și carte, autori români și străini, ce-i drept în tiraje foarte mici, dar paradisul SF-iștilor, unde se publica doar acest gen de literatură, era Almanahul Anticipația, pe care pasionații îl așteptau ca pe sfintele moaște, la fiecare sfârșit de an.
Cartea pare sa fie tot o lucrare de propaganda doar ca in sens invers, incriminarea comunismului si preamarirea valorilor democratice si liberale. Citita de la coada ar trebui sa fie o lucrare de propaganda comunista (glumesc). Ca in mai toate lucrarile de gen se porneste de la un moment istoric, de obicei perioada instaurarii comunismului, fara nici o referire la faptele si evenimentele care l-au precedat si l-au determinat. Si anume participarea noastra la razboiul impotriva URSS alaturi de Germania hitlerista si pierderea in fapt a acestuia. Romania, ca tara invinsa, a intrat in sfera de ,,influienta,, a URSS, de fapt in zona de tampon strategic si de siguranta nationala a castigatorului razboiului. Ceea ce a urmat a fost doar o punere in aplicare a politicii de securizare a teritoriului impotriva Occidentului. Restul sunt niste detalii care pot fi studiate si desconspirate la infinit. Astazi suntem din nou zona tampon doar ca acum suntem in zona de influienta si strategica occidentala vs Russia. Iar influientele culturale si cenzura sunt la fel de puternice si agresive ca si atunci. Corectitudinea politica, modificarile climatice, revolutiile colorate si mai nou pandemia si vaccinurile sunt doar cateva dintre parghiile care se utilizeaza pentru manipulare. Vorba ceea, acelasi Ilie, cu alta palarie!
Nici pe departe. Pur și simplu accentul lui Cristian Vasile e un altul. Nu avea rost să scrie despre al doilea război mondial când el voia să descrie sistemul comunist odată instaurat. Există alte monografii cu alte obiective, ca de ex. acela de a descrie războiul și urmările lui. Oricum, nu doar pierderea războiului a dus la regimul comunist, dar cu siguranță prezența armatei roșii după încheierea lui a avut o mare greutate. Cât despre ce se întâmplă acum, cu greu cele două perioade pot fi comparate. Cel puțin în opinia mea.
Din păcate se fac măsluiri și acum. Nu înțeleg de ce atunci când am fost invitat să candidez pentru Camera Deputaților a trebuit să completez un document în care îmi asumam răspunderea că nu am colaborat cu organele securității, în contextul în care doi ani mai târziu am aflat că șeful suprem al organizației, „să trăiți bine”, era fost securist cu acte în regulă, chiar trup și suflet cu Petrov, erijând antipatii false împotriva fostului bloc Sovietic. Am studiat și eu din abundență astfel de cărți, și le mai studiez, pentru că sunt părți relevante tăinuite de istoria noastră oportunistă. Singurul lucru bun a fost că s-au ctitorit mai multe teatre, motto-ul sistemului era că „propagandă fără artă nu există”, altfel am fi rămas și acum doar cu câteva teatre în țara asta, numărate pe degete. Oricum, artiștii au plătit decenii întregi un tribut nedrept, rămânând decenii întregi drojdii ale societății, doar pentru că au fost obligați, chiar și cu prețul libertății – și au fost cazuri destule – să ridice prin dans și cânt regimul în slăvi.
M-a bucurat popasul. I-am și cerut de altfel prietenia domnului Cristian, pentru că vreau să îl invit la radio. Îmi place subiectul, de multe ori evitat de către autorități cu dibăcie…
Ah, super! Sper să văd și eu discuția voastră dacă îți va accepta invitația :).
PS: Teatre s-au ctitorit, dar piese lipsite de ideologie se jucau doar dacă actorii erau f. respectați și, de fapt, nici atunci. Tot Vasile analizează cum publicul mirosea propaganda și nici nu se ducea la spectatole. Conducerea trebuia să-i mobilizeze atunci pe muncitori. Se înțelege ce brambureală a valorilor ieșea din asta.