Sărbători fericite!

În curînd vine Crăciunul și cu toții îl vom sărbători, așa cum e tradiția în fiecare an, ne vom felicita rudele, vom găti bucatele tradiționale și vom ciocni un pahar de vin.

Dar va fi acest Crăciun și Revelionul care urmează la fel ca celelalte?

Orice vîrstă ai avea, cu puține excepții (cum ar fi longevivul filozof Mihai Șora), toată lumea, întreaga noastră specie, umanitatea, cum ne place să o numim, a trecut printr-o lungă perioadă benefică, în care viața s-a îmbunătățit mereu.

Dacă ne imaginăm un cititor al acestui articol care s-a născut acum patruzeci de ani, în 1980, (frate-meu!) pentru acest cititor viața a fost un lung șir de îmbunătățiri. Dacă a avut mici probleme de sănătate cînd era mic, medicina era destul de avansată să i le rezolve, deja existau injecții tip booster, vitaminele, vaccinurile au făcut din el un copil robust, educația era gratuită și de calitate, mai apoi s-au deschis granițele așa că, adult fiind, a putut să-și caute un serviciu mai bun, oriunde în Europa, economia mergea acceptabil, și-a făcut o situație, etc. Nu toți dintre noi se încadrează exact în cele descrise mai sus dar, sînt convins, marea majoritatea va fi de acord că de patruzeci de ani standardul de viață urcă și nimic prea serios nu perturbase mersul general al lucrurilor. Problemele din Orientul Mijlociu erau „acolo”, SIDA, gripa porcină fuseseră ca niște sughițuri izolate, criza economică trecuse de zece ani. Și dintr-odată, de nicăieri, apare un virus cu nume de bere (acum nimeni nu-i mai spune așa) iar pentru că de vreo șaptezeci de ani nu mai pățisem nimic, și sîntem generația care ne luăm copii de la școală cu mașina, exagerăm cu lamentările, cu acuzele la seriozitatea (sau neseriozitatea) măsurilor, cu nemulțumirea. Pentru că, probabil, 70 de ani de bunăstare neîntreruptă la asta ne-a făcut buni, la văicăreală. În plus avem mult mai mult timp la dispoziție decît aveau bunicii și străbunicii noștri. Timp să ne dăm cu părerea, să despicăm firul în patru și (unii) să dezvoltăm teorii conspirative.

Orice ar fi, decembrie o să rămînă luna sărbătorilor de iarnă doar că totul se va desfășura la o scară mult mai redusă. Lumea tot va petrece, dar mai cu moderație, în grupuri mai restrînse (familia apropiată), cu mai multă interiorizare și mai puțină exteriorizare – iar după părerea mea acest lucru nu e chiar așa de rău. Da, momentul acela cînd erai pupat de zeci de oameni la rînd și le suflai în nas de la doi centimetri „mulțumesc la fel și ție!” nu o să existe. Nu mi se pare chiar așa o tragedie.

Bineînțeles, aveți dreptate, contează dacă pandemia (sau carantina) te-a prins la vîrsta de douăzeci de ani împărțind o garsonieră în Barcelona cu o instructoare de salsa sau în comuna Gologanu, la pensie, fără apă curentă și cu toaleta în curte dar, după ultimele statistici chiar și pentru grupa de vîrstă 60-69 aproximativ 10% mor de covid.

Sună cinic și totuși trebuie să o spun: dintotdeauna a fost un avantaj să nu fumezi, să nu fii supraponderal, să ai gene bune etc.

Cred că depinde de noi cît de fericiți sau necăjiți vom fi iar despre această căutare interioară a fericirii mă voi ocupa în continuare.

Un mod simplu de a fi (mai) mulțumit este trăind în prezent, în realitate, și nu în trecut sau „în televizor”.

Melancolia, regretul, știrile alarmist, toate acestea nu ne fac bine garantat. Ce rost are să te agiți atunci cînd nu poți schimba nimic? De ce continuăm să citim cu aviditate știri negative cînd negativitatea ne afectează comportamentul și prin asociere, o afectează și pe a celor din jurul nostru?

Cînd cineva mă chestionează în privința unui subiect încurcat și mi-e greu să dau un pronostic atunci mă pun la adăpostul cuvîntului „interesant”. Ce fel de om este cutare? E… interesant. Așa și cu vremurile de acum. Fără îndoială sînt interesante, adică interesante de trăit. Faptul că le trăim este deja ceva pozitiv. Firile oamenilor se separă într-o direcție sau în cealaltă mai rapid ca înainte. Jigodiile sînt mai jigodii, oamenii buni sînt și mai buni, pesimiștii dau în deprimare, glumeții fac în continuare glume. Nu am pomenit bancuri mai bune decît cele făcute în perioada restricțiilor. Dintotdeauna oamenii au făcut haz de necaz, pînă și Cehov are o povestire „Viața e minunată!” în care spune „cînd te trezești pe cap cu niște rude sărace care vin să te viziteze cînd nu ai chef, stăpînește-ți enervarea și exclamă triumfător: Slavă Domnului că nu e poliția!” Nouă, românilor, ne va prinde bine umorul în perioada asta (și la fel ne va prinde bine brusca trezire la realitate: nu sîntem nici pe departe așa deștepți pe cît ne credeam, o dovadă fiind că noi, românii nu am dezvoltat nici un vaccin).

Era o glumă pe care îmi plăcea să o repet cui voia să mă asculte și ziceam că pe vremuri, pe la țară, cînd nu apăruseră policlinici și calmante, atunci cînd te durea ceva soluția era să îți cauzezi o durere și mai tare altundeva. Cînd mă ardeam, bunica efectiv se repezea după sticla cu ulei cu care mă ungea apoi îmi freca arsura cu sare. Noua durere devenea atît de mare că după un timp cînd revenea durerea dinainte mi se părea o bagatelă, o simțeam mai puțin. Doar că, adult fiind, acum spuneam gluma asta pe ton serios, ca și cum se întîmpla în realitate. Cum ar fi, cînd mi-am detașat clavicula la fotbal și după încă niște luni mi-am făcut ruptură de menisc la genunchi (aveam dureri mari) i-am spus pe un ton satisfăcut soției că am rezolvat problema la clavicula – pe aia nu o mai simt. Fără să intru în amănunte, pentru mine 2019 a fost un an atît de rău încît pe 2020, cu toată pandemia și problemele care sînt, îl percep ca fiind foarte bun.

Cred că viața e pînă la urmă o chestie de perspectivă. Cînd eram în gimnaziu se întîmpla să mai citesc cărți de la bibliotecă și uneori, dacă eram chemat la masă, părinții îmi reaminteau să mă spăl pe mîini. Din nou!? mă lamentam eu. Da, pentru că ai pus mîna pe cartea aia și cine știe ce nespălați au pus mîna pe ea înainte. Era pentru mine de neînțeles, cum nu-mi puteam imagina cartea respectivă decît citită de niște oameni foarte ca lumea, chiar vreo fată parfumată, dar evident, ai mei nu se puteau gîndi așa. Și acum mama a rămas la fel de prăpăstioasă iau eu la fel de optimist. În privința asta semăn cred un pic cu unchiu-meu care în ciuda problemelor lui de circulație care i-au limitat foarte tare pînă și mersul, m-a întrebat într-o seară cînd ne plimbam împreună, el deabia tîrșîindu-și picioarele: “Oi mai juca eu, măi Cornele, fotbal vreodată?” Normal că nu o să mai joace niciodată fotbal dar faptul că își pune totuși întrebarea nu-l face deloc mai puțin demn de admirat!

Avem multe motive să fim nemulțumiți. Au fost alegerile și, cum citeam undeva, politicienii sînt foarte revoltați de modul în care tragedia de la Piatra Neamț le poate afecta carierele. În continuare se dă șpagă în spitale și peste tot, ba și pentru banalul carnet de șofer – la 31 de ani de la Revoluție mentalitățile nu s-au schimbat: la ce sume s-au găsit/confiscat pare-se că toată Suceava știa cum merg treburile și nimeni nu se sesiza. Filmele alea americane cu whistlebloweri în România sînt vizionate de pomană.

Dar avem puterea de a ne abate gîndurile. Avem puterea de a alege să gîndim pozitiv, măcar acum, la sfîrșit de an. Să facem un bilanț și să fim mulțumiți de ce avem, nu nemulțumiți de ce nu avem. Așa cum spune un proverb chinezesc: Dacă mintea ți-e puternică, toate lucrurile dificile devin ușoare, dacă mintea ți-e slabă, pînă și chestiile ușoare devin complicate.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.