Viața noastră

Toma zăbovi o vreme în fața ușii de la salonul opt, cu o grimasă pe față.

Își luă găleata, într-un târziu, și porni spre debara, apoi se răzgândi și porni spre cabinetul unde se afla Nela, asistenta-șefă.

-Nelo, măi fată, bagă-i o morfină la balena asta de la opt! Urlă de mi se ridică păru-n cap. Pe tine nu te deranjează?

-Ce? Aaa! Mă uităm la un film…

-Morfină la opt! Nu știu cum o ajuns în halul ăsta. Mi-e groază să intru, să dau cu mopu’.

-Ne-am mobilizat alaltăieri s-o cântărim. Are o sută nouăzeci și patru de kile. Are fractură la glezna dreaptă, da’ i-au scos ghipsul. S-a infectat, are febră…Nu știu ce să zic, dar mare minune dacă se vindecă complet. I s-au umflat ochii în cap de plâns.

Nela își făcu un ceai de ghimbir și mai zăbovi în cabinet până filmul la care se uita ajunse la final. Se grăbi apoi spre salonul opt, unde execută, în tăcere, o injecție cu morfină, pacientei, care, întoarsă cu ochii spre fereastra deschisă, nu avu nicio reacție.

La ieșire, Nela se întâlni cu psihologa venită din secția vecină a spitalului.

*

-Bună ziua! Mona Neagu?

-Da.

-Sunt Andra Mărginean, psihoterapeut. Am venit să vorbim puțin. Ești în regulă cu asta?

-Da.

-Încerci să-mi povestești tu ceva?

-Nu știu.

-OK! Te întreb eu deocamdată. Câți ani ai?

-Treizeci și nouă.

-De ce ești în spital?

-Fractură.

-Cu cine din familia ta am putea colabora? Ai nevoie de suport, să te pui pe picioare.

-Nimeni…

-Hai, să facem un efort! Mama?

-Nu-mi doresc s-o văd.

-Tata?

-A murit.

-Sunteți căsătorită?

-Văduvă.

-Prietene?

-Am una…dar n-am mai vorbit de mult timp…n-aș suporta să mă vadă așa.

-Nu pari prea entuziasmată de ideea psihoterapiei!

-Nu. Nu pot…

-Da, văd. Pari epuizată. Poți să încerci să scrii o scrisoare, dacă ți-e mai ușor.

-Nu știu. Lăsați-mă acum!

Doctorița se ridică, își puse stiloul în geantă și ieși, chinuindu-se să închidă ușa în liniște.

Mona închise ochi, bolborosind ceva, în timp ce-și trase cearceaful peste ochi.

*

Mă strânge pielea capului și lumina asta puternică mă arde până-n fundul ochilor. N-am iubit niciodată soarele puternic.

De-abia în octombrie încep să mă simt bine. N-am fost născută în locul ăsta și nu simt nicio urmă de prietenie din partea lui. Ar trebui să mă târăsc la umbră și să văd dacă mai am vreo picătură de apă.

Am văzut, acum vreo trei ani, un documentar despre niște copii albinoși care trăiau în stepa africană. Era un chin cumplit pentru ei. Aveau pielea sensibilă, plină de răni și lumina puternică le rănea retina. Acum, stând aici, în bătaia soarelui, pot să înțeleg cât de agresivă poate fi lumina.

-Bună zâua, vecină! Ce faci matale, acolo?

-Bună, Stane! Am călcat strâmb și mi-am rupt piciorul.

-Io te-aș ajuta, da’ m-așteaptă muierea s-o aduc acasă. M-oi întoarce într-o juma’ de oră, dacă te-oi mai găsi aci.

-Bine, Stane, cum zici. Poți să-mi dai un pic de apă?

-Da, cum nu?

Beau apa clocită, îmi clătesc gură și îmi ridic privirea spre Stan. Are la vreo cincizeci de ani, e înalt și slab și are o mustață răsucită ca un secui. Are dantură frumoasă. Mare lucru, aici la noi!

-Mulțumesc, vecine! Te-aștept dacă zici că te-nduri de mine, să mă iei în căruță, la-ntoarcere.

-M-oi întoarce! Mintenaș!

M-așez într-o poziție mai convenabilă și mă uit în jur. Parcă aș vedea dealurile astea pentru prima oară. După cum s-a așezat soarele pare să fie cinci. O ciocănitoare lovește cu ciocul corcodușul de la marginea tarlalei, într-un zgomot monoton. Mă apăr de muște cu pălăria.

Gânduri de tot felul mă asaltează.

Aș fi putut face altfel? Toți cunoscuții au fost șocați că m-am mutat aici și nu mă mai caută de-o vreme. La început, li s-a părut idilic locul ăsta și veneau cu copiii, să aibă parte de-o aventură. Apoi, au început să-și rărească vizitele. Ba că sunt drumurile proaste, ba că trebuie să iasă la WC-ul din curte. Mama mă sună rar și atunci numai că să se vaite despre ce dezamăgită a fost toată lumea de mine și să-mi spună că o s-ajung să-mi plâng în pumni.

Marea directoare de la BRD, vorba ei, s-a făcut țărancă și umblă cu cârpa-n cap, pe câmp!

-Bună zâua! Hai, că viu eu la matale să te sprijini de mine, zice Doina, nevasta lui Stan. Da ce-ai pățit, de zaci grămad’ acolo? Auoleu! Asta nu-i treabă de muiere. Stane! Mă, Stane, ia vino-ncoace!

-Mi-am rupt piciorul. Am călcat pe-un mușuroi și m-am trezit peste cartofii ăștia .

-Doamnă dragă, io nu știu ce cauți matale aici! Nu tu familie, nu tu prieteni! Ai venit la noi în sat să ispășești vreo pedeapsă?

-Ba nu, Doinițo! Am venit de bună voie. E greu fără familie, dar asta mi-a fost soarta.

-Ce vorbești, matale, de soartă? Că ești tânără și frumoasă; nu-ț lipsește nimica. Aci, nici c-o să-ț mai găsășți bărbat! Câți ani ai, dacă nu ți-e cu supărare?

-Treizeci și nouă am …

-Păi, io să mai am treijnouă , mi-aș găsi unu’ frumos, după sufletu’ meu, și m-aș mărită la oraș să hiu doamnă !

-Ce vorbești, muiere năroadă, intervine Stan? Acum îți îndrept spinarea, de nu-ți tace gura!

-Las-o, Stane, că mai glumește și ea!

-Doamnă, vorbește satul c-ai fost directoare, la Cluj. Ce ț-a lipsit, de te-ai ascuns în fundătura asta?

-E poveste lungă, draga mea. N-am știut că satul se preocupă de soarta mea.

-Da’ cum să nu se prea ocupe? Ce crez’, matale, că-s orbi?

Ăsta a fost visul nostru. Horia avea talent la povestit. Când îmi povestea cum vom trăi în casa bunicilor lui, din Suseni, mă vedeam deja acolo, miroseam iarba cosită de el și gogoșile pudrate cu zahăr, auzeam zarva făcută de animalele din curte și glasul cristalin al fetiței noastre, Otilia.

El era scriitor, dar a apucat să publice numai un volum de proză scurtă; povești despre generația care a prins revoluția din optzeci si nouă, adolescenți fiind.

Am început să-i vizităm pe bunici tot mai des, să renovăm casa, acum vreo șapte ani. N-am apucat să facem prea multe. Aveam un program infernal amândoi. Sâmbăta era singura zi în care ne ocupam de asta. Horia era redactor la un ziar și avea o emisiune la radioul local, iar eu eram director administrativ la bancă.

Horia era mai mare cu trei ani. Ne-am cunoscut când eu eram în al doilea an de facultate. A fost prima mea relație serioasă. Ne-am căsătorit când eram în anul patru de facultate. Am făcut o nuntă tradițională, la un restaurant fără pretenții.

Când am rămas însărcinată prima dată, locuiam în garsoniera din zona gării. Blocul arăta ca după o calamitate. Liftul era dezafectat de ani buni, apa caldă era o raritate. Am decis, de comun acord să avortez. Nu aveam condiții să creștem un copil. Eu mai aveam un an până terminam o specializare și Horia începuse o slujbă nouă, la ziarul local. Ne-am mutat în apartamentul din centru, după patru ani. Am tras că nebunii să-l putem achita.

A două sarcină a venit la un an după ce ne-am mutat. Deși nu aveam mobilă în apartamentul nou, ne-am bucurat de vestea sarcinii. La paisprezece săptămâni, am pierdut-o. Am intrat în depresie, dar mi-am revenit după câteva luni. Horia m-a ajutat enorm. Am realizat cât de ușor se poate destrăma o căsnicie, dacă te lași pradă depresiei.

Horia era convins că voi rămâne însărcinată din nou. Au trecut anii și nu s-a mai întâmplat.

Între timp, apartamentul a început să arate precum visasem. Eram un cuplu realizat. Eu fusesem avansată și-mi crescuse salariul semnificativ. Cunoscuții ne invidiau stilul de viață. Profitam de noutățile de pe piață și schimbăm constant câte ceva din decorul căminului nostru. Camerele zugrăvite în culori vii, luminoase, patul cu baldachin și mocheta groasă, de culoarea untului, în dormitor, televizorul imens cu extensia home cinema, în living, bucătăria dotată cu aparatură ultramodernă, magneții de frigider, amintind de vacanțele exotice care deveniseră normalitate.

Mă uităm în oglinda mare din hol, când plecam dimineața la slujbă și eram încântată de ce vedeam. Părul arămiu, ondulat îmi stătea bine, sprâncenele conturate perfect, costumul în culori pastel și gambele alungindu-se în pantofii cu toc, asortați, parfumul scump, mereu altul, în funcție de starea de spirit, marca teritoriul și provoca invidia cunoscuților.

O prezență constantă în anii ăștia a fost Mara, prietena mea din liceu. S-a măritat imediat, după ce a terminat liceul pedagogic, cu un mecanic auto. Dorin era un bărbat serios, preocupat de soarta familiei. Era adventist și își petrecea timpul liber citind romane cavalerești. Mara nu s-a schimbat prea mult, în anii ce-au urmat nunții. Semăna cu Iulia Timoșenko. Părul blond, împletit, îi încorona creștetul, era suplă și avea o privire severă. Purta fuste care-i acopereau genunchii și taioare bărbătești în carouri.

Asta-i viață, Mona? mă-ntreba deseori. Școală, naveta, copiii, mâncare, piață. Am treizeci și cinci de ani și am senzația că fac asta de sute de ani! Copiii sunt viața mea, dar mi-am pierdut feminitatea pe drum. Nu mai sunt disponibilă, nu mai știu să mă joc. Dacă n-aș fi primit J’Adore-ul ăla de la tine, n-aș fi simțit niciodată cum miroase un parfum de calitate, pe pielea mea. Mai știi când beam suc la dozator pe bancă, în parcul central, și plănuiam vacanțe la Paris? Tu ai văzut Parisul nu o dată! Pentru mine a devenit o fantezie.

Mara știa că o invidiez, dar nu mă lua în serios. Nu putea crede că cei doi copii puteau să mă obsedeze. Izabela avea treisprezece ani, Florin nouă. Erau copii frumoși și cuminți, abonați la olimpiade.

Horia bănuia că-mi pierd răbdarea. Când îmi descria viața noastră la țară și ajungea la cuvântul Otilia, întorceam capul și începeam să-mi caut țigările.

-Ai adormit, domniță!? Aproape c-am ajuns.

-Nu, Stane! Îmi odihneam ochii, că mă supără soarele.

-Ce te faci, matale, acum? Cine să-ț deie o cană cu apă? Trebe s-ajungi degrabă la spital!

-Mergem la Maria lu’ Popica, că are telefon, zise Doina.

-Am și eu telefon.E undeva prin vitrină, dar nu l-am mai încărcat de vreo două luni.

-Haideți, la Maria că-i în drum! Ai piciorul amorțit, dar te-or răzbi durerile curând!

Când ne-am mutat, vândusem apartamentul, cu tot ce era în el, și am decis să investim în noua noastră viață tot ce aveam. Am început să renovăm șura, șopronul, anexele, ca să deschidem o pensiune. Am investit în găini, porci, o vacă. Am construit un solar. În bucătărie aveam o sobă mare din cărămidă, în care făceam foc cu lemne. Am început să fac gemuri și să pun murături, cu rețete de pe google. Horia muncea mult pe-afară. Pe lângă asta, colabora cu două publicații și se chinuia să termine un roman.

Serile, când ne întâlneam, eram frânți. Povesteam la masă ce-am făcut peste zi și ce plănuiam în continuare, dar discuțiile aveau un caracter practic. Horia rămânea treaz, scriind, eu adormeam devreme, deși mă străduiam să-l aștept, în nădejdea că voi rămâne însărcinată din nou.

Cosmeticele începuseră să expire; într-o zi, m-am decis să le-adun într-o plasă și să le fac cadou Mioarei, o fătucă de șaptesprezece ani din vecini, care mă ajută uneori cu grădina. Mă uităm rareori în oglindă și, deși imaginea nu mă flata, mă simțeam bine. Eram liniștită; oboseala fizică mă ajuta să mănânc și să dorm bine, stresul muncii la bancă îmi venea în minte, doar că să-mi amintească ce norocoasă sunt că nu am fost nevoită să mă pensionez de-acolo.

În primăvară, acum doi, Horia s-a decis să-și facă niște analize. Nu se văitase de nimic și n-am înțeles ce l-a apucat, dar nu am comentat nimic. A rămas la Cluj vreo treisprezece zile. Când a venit acasă, am avut un șoc. Parcă-i secase lumina din ochi. Câteva momente, l-am privit, și nu am reușit să reacționez. Am înțeles, fără cuvinte. A durat cinci luni până cancerul pancreatic a ros din el ultima fărâmitură de viață.

După ce l-am dus la cimitir, m-am așezat, sub părul din curte, încercând să înțeleg ce fac. Totul fusese prea scurt și nu-mi dădusem timp să procesez. Nu mă puteam închipui luînd-o de la capăt în oraș, dar conștientizam că viața la țară va fi dură, poate fatală pentru mine. În cele cinci luni, în care Horia agoniza, s-au topit toate economiile noastre. Eram buimacă. N-aveam nicio idee salvatoare și niciun suflet de om, să-mi asculte gândurile.

Foamea a fost cea care m-a mânat zilnic să mă ridic din pat; să sap grădina, să culeg fructele, să mulg vaca . N-am suportat niciodată cu ușurință senzația de foame. Avea o violență demnă de un căpcăun. Surprinzător era că mă descurcam. Tăiam lemne, făceam mâncare, hrăneam animalele.

Dificultatea cea mare era să mă lupt cu avansurile bărbaților, care începuseră să-mi dea târcoale ca niște ulii. Șeful de post, Stamate, îmi bătea în geam, de câteva ori pe săptămână, dând impresia că încearcă să mă păzească de hoți. Buta, geambașul de cai, plătea copiilor de pe stradă înghețate, că să-mi aducă mesaje de la el.

Peste iarnă, am tăiat porcul și vițelul. Le-am mâncat până-n toamnă! Am cumpărat doi porci de la un fin și nu mi-a luat mult să-i dau gata. Am tăiat și vaca.

Singurul gând care mă motiva era să nu mor de foame.

N-am uitat nicio clipă amenințările mamei:” Ai să vezi tu, c-o s-ajungi muritoare de foame!”

Violeta Berea

Născută la 22.02.1973, absolventă a Universității Transilvania, din Brașov, și a Facultății de Litere, în 1997. Profesoară de Limba și literatura română. Locuiește în localitatea Șercaia, din județul Brașov. Autori preferati: David Lodge, Julian Barnes, Philip Roth, Jose Saramago, Camil Petrescu. A publicat proza scurta in revistele Iocan, Toplitera, Revista de Povestiri.