Intermitențele morții, de José Saramago

Am făcut cunoștință cu Saramago abia în 1998, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. În toamna aceea l-am căutat, aproape fără niciun fel de interes, la biblioteca publică, prin dicționarele vremii (Google nu era funcțional încă), am sesizat, diagonal, din titluri, că scrie cam ceea ce intuisem oarecum că scrie, ba și cu tentă istorico-religioasă, adică exact ce nu mi-aș fi dorit, la vremea respectivă, să includ în lista lecturilor mele de perspectivă apropiată. Așa că aproape că am uitat de el. Doar că el, pare-se, nu m-a uitat pe mine, a făcut ce-a făcut vreo zece-doisprezece ani și m-a dibuit, prin intermediul unui fan, care mi-a vorbit despre José cu atât entuziasm, în special despre „Intermitențele morții”,  încât în zilele următoare am lăsat totul pe „mai târziu” și am trecut la lectură.

Am aflat, în primul rând, că acest Saramago are o biografie destul de aparte, fiind perceput, de majoritatea apropiaților săi, ca un nonconformist înveterat, adică exact tipul omului care mi-a plăcut întotdeauna și de care am încercat, în măsura posibilităților, să mă apropii ori de câte ori mi s-a ivit prilejul.

A trăit, în prima parte a vieții, în Portugalia, iar după ce a cam făcut-o de oaie pe acolo (printre altele, iberizarea spiritului în defavoarea lusitanizării exclusive) și-a luat bocceluța la spinare și a purces spre tărâmuri mai puțin ostile, oprindu-se în Spania, și-n cele din urmă în insula Lanzarote, unde s-a și prăpădit.

Pentru a-și asigura pâinea cea de toate zilele a lucrat ca mecanic auto, funcționar, translator, critic, intrând în literatura de performanță abia la 44 de ani (ceva asemănător cu Arghezi al nostru), cu niște poezii. A fost căsătorit de trei ori, a fost ateu și membru al unui partid de stânga. A fost tradus în peste 40 de limbi străine și a avut o influență covârșitoare asupra celor cu care a venit în contact.

Principalele sale romane, care i-au adus notorietatea internațională, cuvenită unui scriitor de Nobel, sunt: „Memorialul mănăstirii”, „Eseu asupra Orbirii”, „Evanghelia după Isus Cristos”, „Istoria asediului Lisabonei”, „Toate numele”, „Anul morții lui Ricardo Reis”…

Realism magic, ficțiune prezumtivă, istorie alternativă. Cam acestea sunt liniile conducătoare ale operei lui Saramago.

Cât despre „Intermitențele morții”,  unul dintre ultimele sale romane, apărut în 2005, o ucronie alegorică (printre alți ucronici: Philip Roth – „Complotul împotriva Americii”, Robert Harris – „Patria”, Ray Bradbury – „Detunătura” și în mod cert cea mai emoțională ficțiune citită în ultimul timp, Matt Haig – „Biblioteca de la miezul nopții”), îmi place să cred (și fac această supoziție doar sub forma unei convingeri cu acoperire în termeni strict personali) că ideea acestui roman original i-a venit autorului de la Cehov, care afirma, în una din piesele sale, că moartea este îngrozitoare, dar ar fi și mai îngrozitoare conștiința că vei trăi de-a pururi și nu vei muri niciodată, părere care-și propagă puterea de contaminare în întregul conținut al romanului.

Spunea Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”:  „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”. Cam asta face și Saramago în acest roman, îi conferă personajului central, moartea, o aură terifiantă, dar nu una obișnuită, familiară, așa cum te-ai aștepta, ci una fără precedent, îi plasează, perfid, o atitudine de amploaiat bugetivor – sătul până peste cap de stereotipia obișnuitului său demers profesional – și o poftă nebună de-a-și băga picioarele în el de job-pendul cicloidal, epuizant și plictisitor.

Pornind de la una din tezele dogmei creștine, conform căreia ființa umană a fost zămislită după chipul și asemănarea creatorului, Saramago își asumă sarcina divină de-a-l ferici pe om cu darul nemuririi, trecând însă sub imperiul uitării dotarea acestuia și cu restul de accesorii necesare, printre care și livrarea la pachetul infinitului existențial a celeilalte componente de bază, respectiv tinerețea fără bătrânețe, fără dureri, griji, obligații etc., întru săvârșirea unei vieți infinite cu un minimum de decență, confort fizic și rațiune spirituală.

  A doua zi nu a murit nimeni. Faptul, fiind absolut contrar regulilor vieții, pricinuia o imensă tulburare în spiritele oamenilor, efect justificat sub toate aspectele…

Apare, aici, odată cu introducerea în tema romanului, o primă idee cu încărcătură metafizică, mult dezbătută încă din antichitate, ideea infinitului mic/mare, real/conceptual, a unei (ne)existențe care nu mai este doar eternă, ci și discutabilă. Tratată în stil personal (ce nu a „metamorfozat” Saramago după chipul și asemănarea sa?), pe durata parcurgerii întregului roman, această idee face legea, într-o manieră persuasivă și subconștientă, în aproape toate scenele romanului.

Ce va face biserica dacă nu va mai muri nimeni niciodată, Niciodată e prea mult timp, chiar și când e vorba de moarte…

Structurată inițial pe trama relatării circumstanțelor inedite în care se trezesc, pur și simplu, o serie de personaje reprezentative, dar imaginare, dintr-un sistem social și o epocă nedefinite precis, acțiunea curge, în modul cel mai straniu posibil, spre un final perfect imprevizibil. Dacă, la început, o serie de indivizi, mânați de o stare de beatitudine bizară, par a fi cuceriți de ideea nemuririi, cu toate avantajele pe care le poate rezerva aceasta, fără a-și pune deloc probleme privitoare și la latura impredictibilă a unor astfel de avantaje, încet-încet, Saramago ne introduce într-o succesiune de realități virtuale de un inedit aproape inimaginabil, demontând, unul după altul, toate miturile despre viața veșnică, ajungând, cumva, să valideze moral o idee de un cinism greu acceptabil, a lui Iosif Vissarionovici Stalin, care încerca, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, să acrediteze enormitatea că moartea este soluția tuturor problemelor, fiindcă dacă nu există om, nu există nici probleme, sau alta, a lui Bertolt Brecht, care ne avertizează că decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viață nepotrivită. 

Însă nu pentru toți e mereu sărbătoare și, alături de unii care râd, vor exista întotdeauna alții care plâng, uneori, ca în cazul de față, din aceleași motive. Importante sectoare profesionale, îngrijorate serios de situație, începuseră deja să facă ceva astfel încât să ajungă la urechile celor în drept expresia nemulțumirilor lor.

Dar „Intermitențele morții”, eseu cu menirea furnizării unui mesaj filosofic, are, în același timp, toate trăsăturile unui pamflet, ale unei viguroase satire la adresa moralei creștine, mai bine zis la ceea ce Saramago percepea din aceasta și din religie, în general, precum și la adresa societății contemporane lui, mașinăriilor politice, scoțându-le acestora la suprafață tot ce aveau ele mai abject și mai de repudiat la un moment dat.

„Din nefericire, când înaintezi orbește pe tărâmurile mocirloase ale realpolitik-ului, când pragmatismul pune mâna pe baghetă și dirijează concertul fără să țină seama de ce scrie în partitură, mai mult ca sigur logica imperativă a degradării va demonstra că, în cele din urmă, mai erau câteva trepte de coborât.”

Dacă în prima parte a romanului, cum am spus, facem cunoștință cu starea de grevă a celei cu coasa la vedere, extazul creat de fenomenul imortalității efective, reacțiile și revenirea cu piciorele pe pământ a euforicilor de toate felurile, în cea de-a doua parte avem de-a face cu perioada post grevistă, când moartea, cedând la insistențele oamenilor, își reia activitatea pentru care a fost predestinată, devine personaj al romanului, reconsiderându-și atribuțiile și exercitându-și-le într-o manieră nouă. Este partea cât de cât mai realistă a cărții și-n același timp mai romantică, unde apar pe firmament sentimentele, reale forme de conștiință, diverse forme de umanitarism și chiar fiorii unei stări erotice… macabre.

  Pentru o clipă moartea se eliberă pe sine însăși, extinzându-se până la pereți, umplu camera toată și se alungi ca un fluid până în încăperea alăturată, acolo o parte din ea se opri să se uite la un caiet care se afla deschis pe un scaun, era suita numărul șase, opus o mie doisprezece, în re major, de johann sebastian bach, compusă în cothen și nu i-a trebuit să fi învățat muzică pentru a ști că ea fusese scrisă, ca și simfonia a noua de beethoven, în tonalitatea bucuriei, a unității între oameni, a prieteniei și a iubirii.

De citit, de înțeles, de luat aminte, căci orice ar fi, oricât ar părea de tentant, „moartea nu se trăiește”  (Ludwig Wittgenstein), iar „scopul vieții este moartea”  (Sigmund Freud).

Notă: Citatele sunt redate respectându-se stilul și ortografia specifică acestui autor.

I. Riti

… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…

www.ionelriti.blogspot.com