Obsesii

Și am început să plâng pentru toate lucrurile întâmplate și neîntâmplate și mă încovoiam și mai tare și tot ce-mi trecea prin minte era de ce mă aflam așa departe de paharul de șampanie din bucătărie, oare devenise plat, lipsit de bule, ca o apă stătută sau încă mi-ar mai fi zgâriat gâtlejul când aș fi sorbit din ea și în vremea asta zgomotul aspiratorului concura cu Julien Doré din căști și i-am spus lui Siri să dea sonorul mai tare și s-a făcut liniște pentru o secundă lungă, ea recompunea binar comanda și eu uitasem să țin degetul apăsat pe butonul de la dyson și atunci a spus, wait a minute și eu m-am întrebat ce-i ia așa de mult și apoi a zis pe un ton satisfăcut, sau poate doar mi s-a părut, I turned the volume up și muzica a reluat de unde rămăsese. Ce fac eu aici, m-am chestionat și mi-am dat seama că suntem în 3 ianuarie și deja anul este prost, dar prost, fiindcă dincolo de mine, de pereții ăștia reci, ce bizar, se spune că reține căldura cărămida, dar se înșală cu toții, e frig, e frig, deși centrala merge într-una în weekend și eu am programat ambientul în casă pe 22 de grade, nu trece niciodată de 20, dincolo de ei se desfășoară vieți care caută și caută răspunsuri și echilibru și pace și, în schimb, nu obțin decât un bruiaj haotic. Și așa mi-am amintit de ce ajunsesem să desfac o sticlă de șampanie la mijlocul zilei, așteptasem înfrigurată pe fotoliu, ținusem morțiș să termin azi Viața amoroasă, așa, un moft, tot n-aveam altceva de făcut, refuzasem să ies la o plimbare în pădure, de ce, m-am întrebat tot eu, pădurea e așa generoasă iarna. Face tot ce poate indiferent de sezon, dar tot eu mi-am oferit răspunsul, mi-era încă somn și nu mâncasem nimic, nu mănânc oricum nimic la mic dejun, era un pretext, bun și el, în lipsă de altceva, și m-am uitat în urma lui cum cobora treptele spre garaj și am zis, ah, rămân singură, dar ce înseamnă să rămân singură, nu este asta o stare de fapt? Când nu suntem singuri? În mintea noastră suntem mereu neînsoțiți, se dau de-a doldora gândurile în cap și nimeni, dar nimeni nu pătrunde înăuntru chiar și atunci cânt te întreabă la ce te gândești. Ce contează la ce mă gândesc, oricum o să spun o minciună vinovată sau nevinovată, în funcție de gravitatea înfăptuită între tâmple și posibil să te creadă sau nu, dar nu va insista din politețe sau din convingere că nu ai gânduri solide, care să merite explorarea lor mai atentă. Și m-am întors în fotoliu, lângă șemineul stins, și m-am încăpățânat să citesc rândurile mărunte, emoție după emoție, renunțare după renunțare, chin după chin și să mi se pară că eu sunt Yaarah, că eu trăiesc simulacrul ăla amoros și dezgustată mă scuturam și refuzam să accept c-aș comite așa ceva, nu sunt capabilă, nu am după ce tânji, eu sunt poziționată pe o treaptă superioară, poate cea de unde l-am privit plecând mai devreme, dar nu era nicio tragedie în spatele acestei priviri, era, așa, o exaltare, o senzație că și începuturile triste pot avea ceva farmec în ele, poate fiindcă m-am trezit dimineață și era patul gol și eram convinsă că încă dormea pe partea stângă a patului, dar nu dormea, era la baie și am auzit periuța electrică cum zumzăie și am râs înfundat în vreme ce urcam cățelul în pat, e prea mic să urce și cere ca un copil cu lăbuțele întinse înspre ajutor, dar nu de aia râdeam, ci pentru că mi-am amintit că mă amuza să observ în filmele moderne că nimeni, dar nimeni nu folosește periuța de dinți electrică. Toți eroii din filme se mulțumesc cu periuța clasică și se spală pe dinți numai în cele mai dramatice scene. De asta zâmbeam, da. Am citit în continuare și am așteptat să treacă de ora prânzului, dar de fapt nu cu timpul aveam eu o relație în acele momente, ci cu cartea pe care-o citeam furiosă, dând pagină după pagină, zgâlțâind-o pe Yaarah și strigându-i că-i proastă, ce-i aia să alergi după bărbați, ești nebună și ea striga înapoi, însă de abia târziu am realizat că nu la mine urla, ci la Ari, statuia de bronz căreia îi clădise ea singură un piedestal de mucava (dar mucavaua se poate uda și nărui, nu-i așa?) și m-am înfuriat și mai tare, nici măcar nu mă asculta, o ținea pe a ei să se adâncească în tenebrele alese și să adore corpul ăla bătrân și mi-am spus că și-o merită cu vârf și îndesat și m-am felicitat în gând că în cazul meu nu exista niciun Yoni, la fel de flasc prezentat de protagonistă, ca o șampanie fără bule, și apoi am compătimit-o pe femeia tânără, mult mai tânără decât mine, în căutare de senzații sau de iubire, nu mai știu, nici ea nu cred că știa prea bine și, spre deosebire de ea, am început să mă liniștesc. Evident, m-a enervat la culme sfârșitul, din toate locurile posibile, a ales să meargă pe un teritoriu neutru, un gest de lașitate în final, niciuna din variante nefiind suficient de bune pentru ea, a căutat o a treia, aha, o tâmpenie, așa cum e viața cu alegerile ei, dornică întotdeauna să te provoace, să te expună și să te oblige să iei o decizie: alege, alege, alege! Ciudat, până și Siri ezitase, oare se întrebase de ce naiba mă apucasem eu din senin să-i dau o comandă? Dar a făcut-o până la urmă și muzica a acoperit sunetul aspiratorului de care mă agățasem după ce-am terminat dezolanta viață amoroasă a Yaarahei. Mai întâi, mă ridicasem din fotoliu, simțind că sunt înghețată. Tot trupul era un sloi de gheață care n-avea nicio intenție să se mai încălzească vreodată. Așa mi-a venit ideea să desfac sticla de șampanie, imediat după ce-am verificat ceasul. Răsuflasem ușurată privind ora, ca și cum întâmplarea era demnă de consemnat într-o carte, deși, de facto, n-aveam nici un merit, atât durase să termin romanul Zeruyei și mi-am dat seama că scriitoarea reușise să creeze acea intimitate după care tânjim cu toții și pe care arareori avem curaj s-o consemnăm sau s-o trăim și n-aveam cum să-i spun decât pe nume, orice altă adresare, ca de exemplu nume și prenume, ar fi sunat ca o farsă, ar fi fost prea impersonal după atât de mistuitoare obsesii împărtășite cu mine – are darul ăsta, să te facă părtaș la experiență, să crezi că ești unicul căruia îi povestește. Din cauza asta am plâns, că, uneori, nici finalurile din cărți nu sunt așa cum sperai, nu sunt glorioase, nici măcar semnificative, sunt un sfârâit, căci cel mai mult ne temem să facem pasul care ne va schimba cursul vieții în mod definitiv. Apoi am realizat că e frig în casă, mult prea frig și am apăsat pe butonul termostatului din salon, care arăta două cupe de șampanie ciocnindu-se, în manualul de utilizare e numit modul party, funcția lui e să țină permanent centrala aprinsă și, cine știe?, pesemne chiar avea să urce până la cele 22 de grade programate. Și de abia acum îmi amintesc, pe parchet erau niște scame sau păr de pisică, așadar luasem din suport dyson-ul, începând să aspir ca și cum era cel mai important lucru din ziua asta un pic diferită de zilele de dinainte. O alegere jalnică, aș fi putut să fac atât de multe lucruri și am ales fix să pun aspiratorul, alegere la fel de caraghioasă ca mersul din final al Yaarahei la universitate, unde lucra ca asistentă, deși mă tem că job-ul ăla avea să-l piardă cât de curând, în pofida aspirațiilor ei, care până la urmă nici nu erau așa motivate, doar fuseseră înlocuite subit de o obsesie. De abia când am terminat de pus aspiratorul la etaj am înțeles că eram deprimată, dar nu de propria-mi dramă, mă deprimase viața ei amoroasă, gândurile ei întunecate, aflate la limita absurdului, care ne trec tuturor prin cap, fără să le dăm curs, probabil de aceea mă înfricoșase, fiindcă cu toții suntem supuși acelorași reguli și asistăm la aceleași fenomene, numai modul de a le filtra sau aplica e diferit. Uneori alegem aiurea, alteori cădem în gol, de multe ori renunțăm și arareori mergem înainte, indiferent de consecințe. În vreme ce coboram în sufragerie mi s-a părut o pierdere inutilă de vreme să mă încarc cu trăirile unui personaj, cu promiscuitatea care nu-mi aparține, deși încercasem să simt, dar nu reușisem, căci totul era străin de mine sau de ceea ce experimentasem până în clipa aia. Nu mă voi implica emoțional în lectură, îmi spusesem când luasem cartea, ci mai degrabă lingvistic, îmi propusesem să caut solidități de frază sau întoarceri de condei, am mai zis, e tare pricepută autoarea, cu toate astea, intuisem că emoțiile vor fi nesatisfăcătoare. Nu poți, n-ai cum să vrei să fii în locul Yaarahei, pentru că ea e o femeie privată de opțiuni, pe când eu sunt situată un pic mai sus, pe-o treaptă superioară, la fel ca cea de unde-mi priveam bărbatul pregătindu-se de jogging în holul de la intrare, cum eu refuzasem plimbarea. Iar ceea ce ne deosebea pe noi două era că eu alesesem conștient să rămân acasă, singură, să termin Viața amoroasă și să deretic prin casă, oprindu-mă din când în când, să merg și să sorb din paharul de șampanie lăsat pe blatul din bucătărie, cu bule, cu bule multe, care m-au făcut să râd, în vreme ce Yaarah făcea numai alegeri greșite.

Monica Tonea

Monica Tonea este absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. În 2021 a publicat romanul Pasagerii, apărut la editura Casa de Pariuri Literare. Este redactor la Itaca (revistă culturală din Dublin), a publicat în Revista de povestiri și Literomania și scrie pe blogurile Adevărul și TIMPUL. A debutat în 2019 cu volumul de povestiri Piatră de hotar (editura Creator). Din 2001 trăiește la Bruxelles.