Anii optzeci au fost destul de anoști. I-aș asemui cu zilele petrecute, în cuștile lor, de animalele unei grădini zoologice fără vizitatori. Timpul li se împarte între guduratul pe lângă paznicii ce aduc mâncarea sau curăță mizeriile și adversitatea, plictiseala, mâncărimea cu vecinii de cușcă. Pentru noi, s-au încheiat cum s-au încheiat.
Totuși, în afară de terminarea facultății, armata, nunta, și alte lucruri prin care treceam, mai mult sau mai puțin, cu toții, întâmplarea următoare îmi apare mereu ca un bun exemplu al încercărilor prin care am trecut cei mai mulți dintre noi în vremurile acelea.
Prin ’86, proaspăt căsătoriți, eu și Lia aveam apartamentul nostru, în Cluj, o mulțime de rude și prieteni.
Odată cu începutul toamnei, când nu mai era atât de atrăgător să ieși la iarbă verde, ne făcuserăm un obicei ca sâmbetele să jucăm remi cu familia Ban.
O sâmbătă la ei, o sâmbătă la noi. Jucam remi, găteam, fumam, beam pălincă de la părinții Liei de la Bistrița, vișinată cu zahăr furat de la Terapia de un vecin de-al lui Marius Ban, sau vin vărsat, de pe unde se putea face rost. Și bârfeam. Bârfa era un sport național la care, dacă ar fi fost probă Olimpică, românii ar fi avut asigurat loc pe podium.
În sâmbăta aceea jucam la noi. Am cinat, ca de obicei, în sufragerie. Cu ușa închisă și reșoul electric pornit. Fetelor le era rece, încălzirea centrală nu fusese pornită, dar, și dacă ar fi fost….
Aveam un magnetofon și ascultam Roșu și Negru. Marius Ban era mare fan. Aveam Rolling Stones, Led Zeppelin, dar erau timpuri când se făceau eforturi pentru ca musafirii să se simtă bine la tine.
Lia tocmai pregătea să coboare piese, când sună telefonul. Era instalat pe hol și probabil că sunase mult. Îl auzisem doar în pauza dintre două melodii.
Renunțând să mai coboare piesele, Lia se ridică și merse la telefon. De cele mai multe ori, ea era cea căutată. Se întoarse, după nici un minut.
– Haide la telefon. Eugen, a întrebat dacă ești acasă, zise așezându-se și începând să coboare piesele. Avea tactul și finețea ei, pe care le-a păstrat până azi.
Merg la telefon. Îmi amintesc și acum holul îngust, întunecat, al apartamentului. Telefonul era prins pe un mic stativ din fier forjat. Eugen, un verișor de-al meu din partea mamei. Locuia la țară, nu foarte departe de Dej. Părinții mei îi erau nași de botez.
– Alo, Eugen, ce faci?
– Bine, măi Luci, adică nu foarte bine… Mi-am tăiat degetele la circular.
– Ce Dumnezeu vrei să spui? Eram contrariat, nu atât de vorbele lui, cât de felul liniștit în care o zicea și de calmul cu care îmi spusese Lia că sunt căutat. Parcă-mi făceau o farsă. Eugen era priceput la asta, încă din copilărie.
– Nu toate, doar patru. De la mâna stângă.
– Doamne. Tu vorbești serios? Cum ai reușit?
– La circular. Îți zic altă dată, mai exact. Acum, musai să mă ajuți.
– Te ajut, mă urc în mașină, unde vin? Eram agitat, simțeam că ridicasem vocea. Lia deschisese ușa de la sufrageria în care Roșu și Negru amuțise.
– Nu e cazul. Sunt la Dej.
– Așa…
– M-a adus Salvarea aici. Dar nu se poate rezolva.
– Ce să se rezolve?
– Să le coase la loc.
– Nu ți le pune la loc? Lia venise lângă mine, mă privea întrebătoare.
– Da, e o doctoriță aici. O știu, e cuscra unui vecin. A zis că ea nu le coase la loc. Curăță rănile și le închide.
– Ce naiba? Adică, unde îți sunt degetele?
– Aici cu mine, într-o pungă.
Simțeam că mă cuprinde un val de căldură. Mă sprijin de perete și mă întorc spre Lia. Pun mâna peste receptor.
– Și-a tăiat degetele, le are cu el într-o pungă. La spital în Dej nu i le pune la loc, îi șoptesc Liei.
Își puse mâna la gură, îngrozită, privindu-mă cu ochii ei negri și rotunzi. Cu cealaltă mână, trase încet ușa de la sufragerie.
– Alo, Luci! mă auzi?
– Te aud, cum adică nu le pune la loc?
– Nu știu, cred că îi e frică, sau nu vrea. I-am zis că-i dau oricât. Nu și nu. De aceea te-am sunat. Vin la Cluj.
– Să vin după tine? sau ce să fac? Lia se lipise de mine, încercând să asculte.
– Nu, vin cu șoferul de la salvare și cu doamna asistentă. Îs tare de treabă, le-am și dat ceva. Fratele ei mi-a fost coleg la seral. Asta-i rezolvată. După ce închid, ne pornim.
– Mai reziști până la Cluj, nu te doare? Nu ți-e teamă? calmul lui în loc să mă liniștească, mă agita. De parcă îl bănuiam că nu conștientiza situația.
– Tot îs sânge, dar ce să fac? Acum trebuie să umblu după degetele astea, Luciane! Nu vreau să le pierd! Îs tânăr, vreu să mă însor și eu! Ce mire-i ăla – ciung?
– Da, trebuie să rezolvi! Să rezolvăm, mă corectez.
– De aia te-am sunat. Până ajungem, nu poți vorbi tu cu nașul? Să sune la un doctor bun? El poate rezolva. Îi cineva în Clujul ăla.
– Îl sun, gata. O rezolvă.
– Spune-i să se pornească, îmi șopti Lia. Trece timpul, Doamne!
– Pornește-te, Eugen, hai dă-i drumul. Faceți o oră până-n Cluj.
– Unde să vin? La tine? La Urgențe?
– Nu! Da! Spune-i să te aducă la Urgențe, pe Clinicilor. Acolo are trebui să fie… Ooof, de ce nu ai sunat mai repede?!
– De ce! Mi-am tăiat degetele, am venit la doctor și am crezut că le pune la loc. Țac pac. De aia-i doctor. Am plecat, salut, ne vedem acolo.
Mai zise un Doamne ajută și închise.
Cu Eugen am copilărit împreună. În vacanțele de vară eram mai mereu la bunici. Stăteam cu el mai mult decât cu soră-mea. Zvăpăiat, fără să se dădea în lături de la nimic, mă apărase de multe ori de băieții mai mari din sat. Când venea la Cluj stătea la noi. Era tare haios, tot timpul avea o poveste, despre el, ce ne făcea să râdem.
Pe vremea aceea nu era ușor să te descurci. Iar el era un descurcăreț. Se lipea repede de oricine, se învârtea în orice situație. Nu-i lipsea nimic. Își luase Dacia înaintea noastră. Chiar dacă era mai tânăr decât mine iar tatăl lui nu era Director General la cea mai mare fabrică din Cluj.
Înalt, cu brațe puternice, totuși de o politețe cuceritoare. O avea de la bunica, mult timp învățătoare în sat. Dârz și hotărât, era tot timpul ceea ce nu putusem eu să fiu.
Pe lângă astea, o iubea enorm pe bunica. Ea îl crescuse. După ce terminase seralul alesese să rămână la casa ei. Construise repede o anexă, ca un apartament, pentru el. Era tare harnic, și serios. Ce promitea aia făcea. Lumea îl plăcea, iar noi, familia, îl iubeam.
M-am întors și m-am uita la Lia. Simțeam că eram plin de adrenalină. Agitat. Lia mă prinse de brațe. Să mă liniștească. Știa cât de mult țin la Eugen.
– Avem o oră. Tu îl suni pe tatăl tău, eu vorbesc cu Mihaela și Mircea. Pe urmă, ne pregătim să mergem la Urgențe. Ok? Haide, o să fie bine.
Speram ca tata să fie acasă. Faptul că trebuia să-l sun mă agita și mai tare. Mă gândeam la asta și la câte de îngrozitor trebuia să fie pentru Eugen. Deși, poate el nu vedea lucrurile într-atât de dramatic. Am așteptat ca discul de plastic transparent să formeze cele 6 numere. Telefonul sună lung. La rândul lor, ai mei aveau o mulțime de prieteni și de cunoștințe. Erau invitați des pe la diferiți prieteni. Într-un final, răspunse mama.
– Salut, mamă, ce faceți?
– Bine, pe acasă, așteptăm să vină la noi familia Groza.
– Pot să vorbesc cu tata?
– S-a întâmplat ceva?
– O să-ți povestesc. Suntem bine, stai liniștită. Dar acum e important să rezolvăm ceva, repede, cu tata.
O aud cum îl strigă, și revine.
– L-am strigat, dar totuși, ce e așa de urgent? Lia e bine?
– E vorba de Eugen, a avut un mic incident și vine în Cluj la urgențe.
Auzisem ușa de la sufragerie. Simțeam căldura și mirosul de țigară pătrunzând pe holul rece. Cei doi musafiri ieșiseră și începură să se încalțe. Mircea mă bătu, încet, pe umăr, făcându-mi semn că-i pare rău și că o să ne auzim. Lia vorbea în șoaptă cu Mihaela.
– Ce incident? întrebă mama…
Dar nu i-am mai răspuns, tata luase receptorul. Avea o voce rotundă, baritonală și vorbea puțin. De parcă fiecare cuvânt al lui era un obiect de valoare pe care era obligat să-l înstrăineze.
– Lucian!
– Salut tată, te-am sunat să-ți spun că Eugen are nevoie de ajutor. Și-a tăiat 4 degete…
– Nemaipomenit!
Îi povestesc toată situația, succint. Așa cum o face un subaltern șefului lui. Mă întrerupea cu câte un hmmm, câte un scurt aha.
– … și ne-am gândit că, sigur, știi pe cineva la Chirurgie. Să le pună la loc. Trebuie să-l ajutăm.
– Da. Îl sun pe Toma. Și pentru câteva clipe, ce păruseră lungi, nu mai zise nimic. Îi auzeam doar respirația grea.
– Așteaptă lângă telefon. Și închise.
Soții Ban erau în hol, îmbrăcați și pregătiți să plece. Am început să-mi cer scuze. Au înțeles situația, nu era nevoie să ne scuzăm.
– O să fie bine, dacă te pot ajuta cu ceva te rog să îmi spui, zise Lucian.
Salutară și plecară. Lia închise ușa după ei. Am rămas amândoi acolo, mirați cum o seară ce începuse bine se transformase rapid într-o situație nedorită.
– Hai să vedem cum facem, zise Lia trăgându-mă după ea în sufragerie. Începuse să adune de pe masă. Deschise ușa de la balcon, să aerisească.
– Să sune tata…
– Să sune, dar până atunci trebuie să ne îmbrăcăm. Indiferent de ce o să spună , tot va trebui să mergem la Urgențe, să-l așteptăm pe Eugen acolo.
– Da, așa e.
– Bine, merg să mă pregătesc.
În timp ce Lia era în dormitor îmbrăcându-se, mă frământam, gândindu-mă cât de mult trebuia să-l fi deranjat pe tata treaba asta.
Era obișnuit să lucreze sâmbetele până târziu, chiar și duminicile. Avea de condus o întreprindere cu mii de angajați. Tot timpul se ivea ceva, o pană de curent, o vizită de la București, o petrecere de protocol. Dar când nu avea nici o obligație de serviciu, sau când nu erau invitații cuiva, îi plăcea să stea acasă, să nu fie deranjat. De aceea mama răspundea întotdeauna la telefon, făcând selecția.
Nu a trecut mult timp până a revenit tata. Vreo zece minute. Nu plecasem din hol. Dacă suna, nu trebuia să-l las să aștepte. Așteptarea mi s-a părut lungă. Încordată. Accidentul lui Eugen, cumulat cu apelul la ajutorul tatei, îmi accentua starea de agitație. Ori, la prea multă agitație, eu nu reacționez deloc bine.
Am ridicat receptorul la primul clinchet.
– Nu l-am găsit pe Toma acasă. E în Italia la o conferință. Am vorbit cu el acolo, la hotel. Mi-a spus să-l sun pe Kalman. Am făcut-o. Kalman așteaptă să-l sunăm când ajunge vărul tău la chirurgie.
Toma e și azi o notorietate în chirurgia din România. De aceea putea călători atunci cu ușurință. Kalman era șeful secției Chirurgie 1, a Spitalului de Urgențe. Evreu și extrem de meticulos. Nu la fel de celebru ca Toma dar, totuși, un chirurg cunoscut..
– O, ce bine pentru săracul Eugen, o să se…
– Mă sunați când ajunge. Închise.
Câteva secunde am ascultat țiuitul telefonului. Am închis și am mers să mă îmbrac. După vreo zece minute eram în mașină cu Lia, în drum spre Urgențe.
Aveam o Dacia Model 1310 verde, ne-o cumpărase tata, de nouă. Nu-i mergea încălzirea și farurile îi băteau foarte aproape de botul ei. Orașul era întunecat, pustiu. Pe strada Clinicilor, doar câte un trecător și frunzele căzute ale copacilor mari, răscolite de vântul tăios al sfârșitului de Octombrie.
Ajungând mai repede, am parcat mașina pe trotuarul din fața intrării principale. Am oprit motorul, nu stăteam bine cu benzina, și am aprins o țigară. Am coborât puțin geamul Liei și scurmam pe partea ei. Macaraua de la geamul meu era defectă.
Povesteam de una și de alta. Mai mult despre întâmplări cu Eugen. De cum, mare și vânjos, se înroșea întotdeauna când vorbea cu o fată. Roșu aprins.
Sau de cum reușea să deschidă o sticlă de bere doar cu degetul mare. Cum putea să repare orice lucru la o Dacie, sau la o altă mașină, sau la moara de măcinat a vecinilor. Era puternic, era timid, era priceput, era altruist. Mereu vesel. Optimist. Ne-am oprit, brusc, când ne-am dat seama că păream ai face necrologul.
Însă, Eugen nu murise. Avea doar 4 degete tăiate. Și le avea cu el într-o pungă. Într-o salvare ce gonea, roș-albastru prin satele întunecate, către Cluj.
Am râs cu Lia când ne-am imaginat că-l convinsese pe șofer să stea pe scaunul din dreapta. Să conducă el, doar în viteza a treia, în turație maximă. Strigându-i șoferului, acoperind sunetul motorului ce vuia ascuțit:
– Motoarele pe benzină se simt bine la 4-5 mii de ture.
Ne mai imaginam cum șoferul nu se gândea decât la benzina pe care nu o mai putea salva. Cum asistenta avea mâinile înfipte în scaunele din față și ochii măriți de spaimă. Am râs bine, Eugen putea fi omul în stare să facă asta.
Strada Clinicilor era întunecată, pe vremea aceea. Ca de altfel tot orașul. Câte un felinar, împrăștia umbrele mari ale gardurilor cu stâlpi din cărămidă și panouri din fier. Chioare și rare, felinarele mai mult adânceau întunericul.
Am ieșit din mașină, să facem câțiva pași. O luaserăm către Piața Păcii. Pe partea dreaptă se contura clădirea Casei de Cultură Studențești, ca un bloc mare de piatră întunecat. Emanație arhitecturală de tip sovietic a celor ce încercaseră să remodeleze orașul, oamenii.
Pe stânga, construită cu un secol înainte, frumoasa clădire a Bibliotecii Universitare. În semiîntunericul din Piață nu-și pierdea din frumusețe. Cel ce o proiectase nu o făcuse doar ca să mulțumească un șef sau un partid.
Asta povesteam, când, din cealaltă parte a străzii, se auzi un motor de mașină însoțit de un luminile girofarului. Ne-am întors repede spre intrarea de la Urgențe. Dar mașina trecu pe lângă noi și, dând puțină culoare Pieței Păcii, se pierdu dincolo de aceasta.
Am hotărât să rămânem în mașină. Nu pentru că era mai cald. Lia s-a tras lângă mine.
– Off, săracul Eugen.
– O să fie bine, i-am spus strângând-o mai aproape de mine.
Și m-am gândit că Eugen era norocos, că avea pe cine să sune. Și noi eram norocoși că aveam pe cineva care să ne rezolve problemele. Care ne-a ajutat să urcăm pe lista de așteptare la apartament, la mașină. Să ne rezolve locuri de muncă ușoare, bine plătite. Erau vremurile în care, dacă nu aveai pe cineva să te sprijine, era nespus de greu să răzbești prin pâcla cenușie ce se așternea înaintea tuturora, numindu-se viitor. Pentru o vreme nu ne-am mai vorbit.
Când ajunseseră, ambulanța opri exact lângă mașina noastră. Se deschise geamul din dreapta și Eugen ne făcu semn să-i urmăm. Era mai palid decât îl știam, tras la față. Dar părea energic. Am pornit motorul și am intrat, urmând ambulanța. A oprit după aproximativ o sută de metri. Am parcat în spatele lor.
Primul care s-a dat jos din mașină a fost Eugen. Și, în loc să vină spre noi, sau să intre în clădirea ambulatoriului, se repezise să deschidă portiera asistentei. Și o făcuse cumva cu politețea naturală a unui bărbat în fața unei doamne, într-o situație normală. Într-o zi însorită. La ieșirea din cinema, sau dintr-un magazin. Aplecând capul și zâmbindu-i. Ea îi zâmbi înapoi. La rândul, ei arăta obosită.
Cu o mână ținea ușa deschisă, cu cealaltă o pungă transparentă înroșită pe alocuri, în care am putut să văd degetele, parcă mai umflate, mai diforme decât arată, în mod normal, la locul lor.
Și atunci am simțit, pentru prima dată în seara aceea, că o să leșin.
Văzusem toate astea în timp ce coboram din mașină și mă îndreptam înspre ei. M-am oprit înainte să ajung la el. Leșinul îmi venea din interior, lumea se îngusta, rotunjindu-se. Contururile tremurau și toate zgomotele parcă veneau de după un perete.
– Lucian, no mă Lucian! Am ajuns de mi-am tăiat și degetele.
Vocea lui mă ciupise. Am clipit des și apăsat, Lia ajunsese lângă el și îi vorbea. Asistenta intrase în clădire cu ceva foi în mână, șoferul își aprinse o țigară uitându-se, distanțat, la noi.
– Le punem la loc, am putut să-mi aud vocea moale, subțiată. Am tușit, încercând să o dreg.
– Da. De aceea am venit aici, la voi.
Eugen venise la noi. Nu venise, pur și simplu, la Urgență, la doctori. A fost în Dej la doctori și nu rezolvase. Venise la noi, să o rezolvăm. Pentru că tatăl meu era un om cu relații în oraș, pentru că noi doi eram foarte apropiați, pentru că, altfel, erai singur.
În afara culorii feței, puțin mai albe, poate și o idee mai obosit, Eugen era tot el. Înalt, cu brațe lungi, rotund la față, păr scurt, șaten și des, ce îi lua mult din frunte. O frunte expresivă, la fel ca ochii săi căprui.
– Totul o să fie bine. Socrul a vorbit cu doctorii, imediat se vor ocupa de tine. Lia încerca să-l liniștească, privindu-l cu afectivitate. Și un strop de teamă.
Făceam eforturi să nu mă uit la pungă. O simțeam ca pe o vietate ciudată. Lupta intestină era sprijinită de fiorul leșinului ce mă cuprinsese cu o clipă înainte.
Mi se întâmpla să leșin în unele situații limită, sau la ceva timp după acestea. Leșinam după o ceartă, după un efort prelungit, sau o stare de încordare extremă. Începuse din liceu. Era un liceu bun, competitiv. Cerințele erau mari și în clasă, dar, mai ales, acasă. Tata nu accepta compromisul, mediocritatea, locul doi. Ori, eu nu veneam niciodată pe locul întâi. După primele două -trei episoade au început să mă ducă la doctori. La cei ma buni. În Cluj, în București. Multe analize, cercetări. Multe păreri. Dar fără un diagnostic concret. De la o vreme ai mei abandonaseră, episoadele nu erau foarte dese, nu durau mult și mă obișnuisem cu ele. Nici nu le mai pomeneam pe toate. Lumea încerca să mă menajeze. Tata se resemnase. În timp, mi-am dat seama că, pur și simplu, mă considera defect.
Asistenta de la Dej se întoarse însoțită de o alta și un brancardier. Se îndreptară spre Eugen. Erau agitați, exagerați, ca atunci când rezolvi o treabă pentru șeful tău.
– Dumneavoastră veniți cu noi. Îi luă punga din mână și o ridică în lumina felinarului. Sunt toate?
M-am sprijinit de ambulanță. Picioarele mi se topeau, mă scurgeam pe tabla mașinii, înspre pământ. Mă uitam unde o să cad.
Eugen se trase înspre ea, și inventariară degetele, pe rând, împreună.
– Nașul meu a vorbit cu doctorul Kalman, îi spuse Eugen asistentei.
– Să mergem, medicul de gardă se va uita la dvs. imediat. Totul va fi bine. Și spuse asta cu cea mai prietenoasă voce din lume.
– Lucian eu merg cu Eugen, tu parcă trebuie să-l suni pe tatăl tău. Lia venise lângă mine să-mi spună asta. Mă sărutase, avea buzele răcoroase.
Mi-am revenit cu greu, al doilea fior de leșin fusese mai intens. Mi-am trecut mâna peste față strângându-mă de maxilare. Nu puteam să mă pălmuiesc cu toți acolo..
– Mergeți, vin imediat ce vorbesc, și o luasem către telefoanele publice. Mi-am controlat fisele în buzunar, îmi luasem de acasă suficiente.
Aleea spitalului era întunecată. Pietrișul mărunt suna ciudat sub picioare, amplificând singurătatea.
Seara se răcise considerabil și speram ca frigul să mă țină alert. Nu trebuia să leșin. Am ajuns la telefon, mai mult orbecăind. Era instalat într-un intrând, mai întunecat decât restul incintei. Formez, pe pipăite, numărul alor mei. În timp ce suna mi-am ridicat privirea, încercând să găsesc o urmă de lumină. Doar clădirile întunecate ale clinicii. Mai sus, pe cerul negru, stele sclipind reci și îndepărtate.
– Alo, și vocea lui mă scutură.
– Tată, noi am ajuns.
– Bine, sună peste cinci minute. Închise.
Am vrut să mă uit la ceas. Nu-l aveam cu mine, îl uitasem acasă. Ce o să mă fac? dacă sun prea repede? Sau prea târziu? La tata 5 minute erau exact 5 minute. Să merg până la ambulatoriu și să mă întorc… Îmi lua mai mult de 5 minute. Am început să mă agit acolo în intrândul îngust și întunecat. Aș zice că precum un leu într-o cușcă. Dar eram departe de a fi un leu. Simțeam cum mi se scurtează respirația, cum îmi amorțesc extremitățile. Îmi dădeam seama că, orice aș fi făcut, în seara aceea, nu mai aveam cum să-l opresc..
Mai reușisem să îl amân, nu ar fi fost prima dată. Am început să inspir adânc. Să-mi bag unghiile în carne. Am strâns maxilarele. Am zornăit fisele din buzunar. Cumva, mi-am amintit de Robotul ce dădea ora exactă.
Introduc o fisă și formez 958. Vocea plăcută, cunoscută, a unei prezentatoare TV .
– La semnalul următor va fi ora douăzeci, patruzeci și patru de minute si 30 de secunde.
Ok. Patru minute până să-l sun pe tata. Pe urmă să ajung înapoi la Lia. Patru minute și înapoi la Lia. La mașină. Acolo…fie ce o fi. Repetam asta, și gândurile îmi erau tot mai încete, mai greoaie. Ca atunci când tragi un obiect prin smoală.
M-am sprijinit de perete. Să nu cad. Corpul îmi amorțea. M-am lăsat încet spre sol. Să nu mă prăbușesc. Am reușit să mă lipesc de perete, întins pe spate. Strângeam pietrișul rece în mâini. Pe cer stelele se adunau una în alta, până s-au făcut o singură stea. O singură lumină. Care se întunecă. Apoi, nimic.
M-am trezit cu pietrișul în mână. Îmi era frig. Când am deschis ochii, întunericul se dilua într-o pată de lumină. Ce se mărunțea în zeci de stele. Întuneric și stele.
Capul mă durea de la ascuțimea pietrelor. Încheieturile îmi erau rigide, de parcă am stat înțepenit ore întregi. Oare cât timp trecuse? Începeam să realizez unde eram, și primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun din nou la 956.
Era ora douăzeci și cincizeci și două de minute. Trecuseră vreo șapte minute. Scot repede alte fise și îl sun pe tata. Era iritat.
– Salut, am ..
– Nu contează, am vorbit cu Kalman. L-a sunat pe doctorul de gardă. Totul e aranjat. spune-i vărului tău. Dacă sunt probleme, sună acasă. O să se încheie cu bine.
M-am frecat pe față, ca atunci când te trezești din somn. Am plecat spre ambulatoriu. Aveam impresia că trecuseră ore întregi. Fiecare episod de leșin, era ca un somn adânc, ca o resetare.
Ambulanța nu mai era acolo. Doar două mucuri de țigară, în locul în care fumase șoferul.
Lia se plimba în fața ambalatorului, probabil îi era rece. I-am spus, de departe și puțin prea voios, că s-a vorbit cu doctorul Kalman.
– Da, doctorul de gardă a ieșit în hol și acum îl consultă pe Eugen. Zicând asta, Lia m-a tras înăuntru. I-am simțit mâinile reci, dar protectoare. Ești bine? Ce e cu tine?
– Am leșinat.
– Leșinat?
– Leșinat.
M-a strâns în brațe. Se trase puțin în spate și se uită la mine. Avea mâinile în jurul meu.
– Trebuia să-mi dau seama. Hai, te liniștești. Eugen e bine. Doctorul de gardă a fost foarte amabil. L-a luat repede înăuntru.
– Mă liniștesc, haide înăuntru. De acum e mai simplu.
Am intrat în clădirea veche. În stânga niște trepte din piatră, tocite pe la mijloc. Pe pereți faianță albă, mică. Unele plăci erau crăpate, câteva lipseau. Nu era nimeni în întreg holul slab luminat. Într-un capăt câteva băncuțe. Lia se așeză pe una din ele în fața unei uși pe care nu scria nimic.
– Haide. Așteptăm aici. Doctorul a spus să-l așteptăm.
– Trebuie să-i dăm ceva. La asistentă i-ai dat?
– Nu, tu ești cu astea.
Nu mai știu cât timp a trecut. Timp în care i-am povestit Liei despre leșin. Apoi am vorbit despre una, despre alta. Am mai și tăcut. Mă prinsese somnul. Poate ațipisem, nu îmi mai amintesc exact.
După o vreme, doctorul a ieșit, însoțit de Eugen.
– Totul va fi bine, zise doctorul.
– Totul va fi bine, zise Eugen.
Ne-am ridicat în picioare. Era proaspăt bandajat.
– Am vorbit cu doctorul Kalman. Îl va opera dimineață, la prima oară. A spus să vă asigur că totul va decurge perfect. Perfect, așa a zis.
– Dar degetele? Am încercat să aflu ce era cu ele. Credeam că le cususeră la loc.
– Nici o grijă, sunt puse la bună păstrare, zise doctorul zâmbind. Ținea o mână pe umărul lui Eugen. Doamna asistentă îi termină formele de internare și îl va conduce în salon.
– În salon?
– În salon.
– Eugen, dar tu nu ai nimic cu tine. Lia fusese prima care își dădu seama de asta.
– Da, cu toată fuga am uitat să îmi iau cu mine ce-mi trebuie.
– Bine că nu ai uitat degetele, zise doctorul.
Și țin minte că am râs cu toții. Am pus în buzunarul doctorului cât am crezut de cuviință. La fel în al asistentei când a venit cu formele de internare. Am plecat acasă.
M-am întors, aducându-i tot ce îi pregătise Lia. O pijama de-a mea, lenjerie de schimb, papuci de casă, un pulovăr, tacâmuri, șervețele, hârtie igienică, perie și pastă de dinți, săpun și multă mâncare.
L-au operat dimineața. Totul a decurs bine. Aproape perfect.
Timpul se așternuse peste seara aceea, la fel ca peste multe alte lucruri.
Vara aceasta, însă, l-am întâlnit pe Eugen. La mai bine de treizeci de ani de la întâmplare.
Prin anii nouăzeci ne vedeam, încă, destul de des. La sfârșitul lor, s-a mutat în Italia. De atunci ne-am mai văzut de puține ori. Mai vorbeam la telefon de Crăciun sau Anul Nou. Cu timpul, și asta a încetat. Ținea legătura mai mult cu tata. Când venea în România, îl vizita de fiecare dată până ca tata să moară.
Eram în concediu în Italia, în Puglia. El locuia foarte aproape de unde eram noi. Aflase, de la mama probabil, de concediul nostru și insistase să-i facem o vizită.
Avea o casă superbă. Nu mare, dar frumos aranjată. Pe malul Adriaticii, cocoțată pe niște stânci. O mică piscină, curte pavată cu piatră, multă umbră, și marea, cât cuprindeai cu ochii.
– De când am venit aici, din prima zi, lucrez la un abator. Avea acceasi voce, dar un accent ciudat. Probabil vorbea mai mult italiana decât româna.
Ne așezasem pe terasă. Pe noi ne-a servit cu vin alb, sec și răcoros, iar lui își făcuse băutura preferată. Ceva cu proseco, apă minerală și limoncino, într-un pahar înalt.
După cum vorbea, era liniștit, mulțumit de el, de ce i se întâmplă.
– Nașul mi-a găsit de lucru la abatorul ăsta. De la omorât tauri, spălat halele, curțile, am ajuns să mă ocup de tot. Eu angajez oamenii, cumpăr animale, hotărăsc care intră la tăiat, care mai stă la îngrășat. E mult de lucru, dar îmi place. Mă ține viu, în forță. Asta mi-am dorit mereu.
Tot patronul îi dăduse și casa aceea. Să locuiască în ea. El avea două apartamente cumpărate și date în chirie. Divorțase de prima soție. Acum trăia cu o femeie din Bosnia. Îi mergea bine.
– Sunt mulțumit Lucian. Și norocos. Patronul ăsta a fost ca un tată pentru mine. Așa cum a fost și nașul. Sunt mâna lu dreaptă, îi fac toată treaba cu halele, cu tăurașii.
Mă uitam la el. Mai subțire, dar tot bine făcut, părul rărit și cărunt la tâmple. Pe sub cămașa portocalie, pieptul plin, bronzat, acoperit cu păr încărunțit. Ochii îi erau la fel de vii. Dar mai aveau ceva în plus…Poate că erau ochii unui om mulțumit cu ceea ce devenise..
Mă gândeam că pentru un om care își ținuse degetele de la o mână într-o pungă, oferindu-se să deschidă ușa de la ambulanță asistentei, în timp ce se apleacă și îi zâmbea politicos, nimic nu era de neatins. Totul era posibil.
Nu i-am spus niciodată că am leșinat în seara aceea.
– Știi, Eugen….?
– Da, Lucian?
– Nimic….
Pe urmă am tăcut o vreme, lăsând doar marea și vântul să vorbească.
M-am uitat la mâna lui dreaptă. O ținea pe paharul înalt. Degetele, sprijinite pe sticlă arătau normal. Aveau mici adâncituri orizontale acolo unde fusese sudura. Abia perceptibile. Doar degetul arătător nu-l putea îndrepta complet de la falanga a doua. Aveai impresia că arăta, subtil, înspre ceva. Mi-am mutat privirea într-acolo. Era doar marea și cerul, ambele nesfârșite.
Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…
Lasă un răspuns