Scrie. Publică. George și monștrii săi AURiți

Recent, am dat peste un roman-eseu de aventuri incredibil (adică deloc credibil), publicat în 2019 la o editură foarte serioasă, cu deviza „Scrie. Publică.”. Cum va reieși din analiza romanului, această editură chiar își ia în serios deviza, adică fix așa cum scrii, tot așa te și publică, fără filtru de corectură sau paginație, ce să mai vorbim de lectura critică, sau pur și simplu de citirea conținutului?

În acest roman-eseu, publicat în 20 000 de exemplare (adică bestseller în România), aflăm, printre multe altele, despre care vom vorbi imediat, cum îl convinge personajul-erou, George, la 10 ani, venit în vacanță de la București și „cuprins de febra schimbării”, pe bunicul său și pe tot satul să voteze cu Constantinescu! Cum mai târziu, la lansarea unei cărți de-a lui Iliescu, același George se organizează cu niște băiețași (Noii Golani) fluturând pancarte împotriva lui până când este, în mod regretabil, dat afară, culmea, doar el, George, – chiar dacă naratorul folosește aici persoana a treia – șoc, aproape fără tricou! Tânărul George speră ca astfel să-i fi cerut iertare bunicului său dezamăgit care, deși se certase cu tot satul să iasă pe-a nepotului de 10 ani la votarea din 1996, probabil că oricum „nu pusese la suflet episodul”. Adică, explicăm mai clar pentru cei care nu au înțeles, bunicul, la rugămintea nepotului de 10 ani plin de conștiință politică, votase cu… Constantinescu! Crescând, nepotul se răzbunase pe… Iliescu. Nu prea se leagă, dar așa e proza modernă, nu trebuie să punem la suflet.

Mai aflăm cum naratorul a cărat tone (N.B. cel puțin 200 000 kg!) de „cărți de limbă română”  în Basarabia și a călătorit de mii de ori (unde include, probabil, și călătoriile cu tramvaiul sau, mai nou, cu propriul autocar AURit), a scris pe mii de ziduri “Basarabia e România”, i s-a dezlipit „efectiv” pielea de pe tălpi în timp ce mergea pe jos 1300 de kilometri – când pe căldură, când pe ploaie torențială, spre Chișinău, pornit de la Alba Iulia.

Pe lângă aceste experiențe în prima persona dezlânate, cusute împreună cu ață putredă, de te miri cum nu se desprind, insinuări neexplicitate și conspirative abundă în paginile acestei cărți: „în acest moment nu știm dacă chiar votul popular este cel care decide numele viitorului președinte al țării sau dacă el este numit în cancelariile internaționale sau în sufrageria unor mai-mari ai zilei”. Cel puțin autorul recunoaște că „nu am cum să argumentez această expunere decât prin experiența proprie”. Care experiență, după cum s-a văzut, este pe cât de rocambolescă, pe atât de credibilă!

De altfel, diferența între experiență și propria opinie în carte e minimă. Când experiența și opinia nu corespund, este forțată ori una, ori cealaltă. De exemplu, dacă o mie de tineri moldoveni au participat la un protest pentru Unirea cu România, faptul e interpretat ca și cum toată Republica Moldova ar vrea unirea! Despre Sandra Pralong autorul nu ar spune că „este nebună pentru a nu fi atras într-un proces, DAR fiecare dintre voi cunoașteți că până și colegii ei consilieri își dau ghionturi și zâmbesc complice când o văd” (??!). În primul rând, care „fiecare dintre voi” (?), în al doilea, nu e clar de ce zâmbesc și își dau ghionturi consilierii personajului episodic Sandra.

Totul e ambiguu și ambivalent în romanul nostru eseu, însă nicio grijă: puteți să vă încredeți orbește în George, autorul și noul salvator al patriei, care le scurtează, explicațiile, din moment ce a scris cartea „pentru cei grăbiți, care nu au vreme să urce treptele limbajului sobru și, de multe ori, prefăcut…” (Sobru însemnând, de altfel, „simplu” și/sau „echilibrat”). Paradox? Nici pe de parte!

Alte opinii și experiențe amestecate până la un punct de ireversibilitate încep, înainte să fie motivate, tot așa, cu sentințe-atac la persoană, ca în cazul Sandrei. De fapt, diferit, pentru că e vorba, de data asta, de bărbați. Dacă pe femei le scoți nebune cu ușurință în sistemul actual patriarhal, pe bărbații cei mereu competenți trebuie să-i iei la puricat altfel: „Face Dan Barna, președintele ‘celui mai nou val’ în politica românească numit USR, parte din acest sistem? E el un om mic? Din interacțiunile avute cu el și informațiile făcute public, pot spune cu siguranță că DA”. De unde, bineînțeles, se trage LOGIC concluzia că ăștia de la USR „sunt trecuți deja la capitolul ‘alt partid al sistemului’”.

Dar capitolul respectiv (din carte) îl închide George, personajul nostru, cu o întrebare retorică izvorâtă tot din analiza lui punctuală a politicii USR: „Mai aveți voi, urmași ai lui Marx și Engels, până să ne dictați ce ar trebui să facem pe banii și timpul nostru!”. De fapt, punctuația ne spune că e o exclamație. Argumentarea de până atunci, nu. Poate e și o exclamație. Oricum, pentru autor pare a fi totuna.

Că tot vorbeam de erori de logică, ei bine, ele sunt nenumărate: dar ce mai contează când avem entuziasm? Spune, deci, George: „Chiar personal l-am avut de înfruntat pe unul dintre zbirii acestui sistem, Iulian Fota, recunoscut în rândul presei mainstream ca fiind un fin analist, dar pe care, atunci când chiar asculți ce spune, ajungi să te crucești”. Cum ajungi să-ți faci cruce PE un analist (fie el și umflat de opinia publică) rămâne, deocamdată, un mister. Dacă vrei să-l asculți însă, pare că se poate.

Încă un exemplu: după ce ne spune că Băsescu păruse a lua niște acțiuni pentru Unirea României cu Rep. Moldova pe la sfârșitul anului 2013, dar că acestea nu s-au concretizat, acțiunea se întoarce în 2012, ca o consecință, George afirmând tare și răspicat că de-aia protesta el în Piața Universității! Sau cel puțin așa reiese din organizarea argumentării.

Să mai adaug o frază de unde reiese, de data ace(a)sta, „filosofia despre iubire”, dar și lipsa de spațiu (nejustificată, dacă te gândești că romanul are mai puțin de 100 de pagini): „Nu avem aici spațiul necesar în pagini și nu aceasta (sic) este scopul prezentei lucrări, de a face o pledoarie pentru Reîntregire, însă, de fapt, acesta este o întreagă filosofie despre IUBIRE care trebuie înțeleasă, ca să avem șansa unui viitor: nu trebuie să lăsăm pe nimeni în urmă”.

Și după ce a aruncat cu noroi în dreapta și în stânga (selectiv, bineînțeles – spre exemplu, nemenționându-l pe Vadim, cu care ideile sale se aseamănă mult, așa cum va fi limpede acuș), mârâind când la unii, când la alții, când la foști, când la actuali politicieni, George ne furnizează iar o sentință-definiție, contradictorie par excellence, referindu-se la politica sa unionistă: „Unionismul începe cu toleranța și respectul pe care ni le acordăm unul altuia, indiferent de opinii politice sau religioase”! Logică textuală fără cusur!

*

Dar să intrăm mai bine în acțiunea propriu zisă a romanului. Într-un discurs înflăcărat realizat cu ocazia parcurgerii a 1300 de km pe jos, de la Alba Iulia la Chișinău, probabil din cauza setei, foamei (căci pe unioniști îi ospătau, când aveau noroc, țăranii, autoritățile și preoții de prin sate), arșiței și ploii torențiale, George pierde iar șirul logic al celor afirmate și o conchide ambiguu, fără prea mare legătură cu ce spusese până atunci: „Nu mai putem aştepta după bărbaţii de stat de astăzi, din fotoliile lor moi, şi care, de fapt, nu există”! De unde multe perplexități se trag: toate, cum și noi, odinioară, de la Râm. Anume: 1. o fi femeile de stat mai active?, 2. cine nu există: bărbații, sau fotoliile?, 3. cine stă în fotoliile moi: bărbații de stat, sau ăștia care nu mai pot aștepta?, 4. o fi existând femei de stat? Și, dacă da, care e treaba lor, totuși, pe acolo, de nu merită nici măcar o mențiune?

Supliciile la care au fost supuși unioniștii pe durata marșului lor „istoric, cumva” sunt de-a dreptul înfiorătoare! La granița cu Rep. Moldova au fost opriți, de unde au trebuit, în mod regretabil, să ia autocarele. Care autocare s-au înfiripat tam-nisam și pe nepusă masă, naiba știe de unde și câte erau, în condițiile în care naratorul ne anunțase că se mărșăluia pe jos și „fără vreun ajutor de la Guvern, Ministerul Culturii sau alte instituții care erau menite să se ocupe de acest program”!

Dar, să vezi și să nu crezi, acești staliniști-hitleriști de la graniță, care primiseră „ordine stricte” (de la cine, nu ne e dat să știm), în niciun caz „frați” de peste Prut, nu ăștia, s-au gândit să-i separe pe români și pe moldoveni: adică, să-i mute în autocare diferite! O situație de-a dreptul kafkiană, sintetizabilă după cum urmează: „Precum Stalin și Hitler odinioară, polițiștii de frontieră ne separaseră în două: români și moldoveni și dădeau voie să intre numai cetățenilor Republicii Moldova”.

Pe scurt, un abuz! Pe care s-a dus repejor George să-l denunțe la Consulatul român din Moldova, dar fiindcă voia să sară coada, funcționarii l-au trimis să aștepte la rând, ca tot omul civilizat. Concluzia? A lui George, bineînțeles: „Așa e peste tot unde există consulate ale acestui stat mafiot (n.r. România): stai și înduri”! Și după ce e bruscat și lovit abuziv de poliția moldoveană – după un salt temporal din 2009 în 2018 pe care cititorul neatent, sau pur și simplu cel care nu are „vreme să urce treptele limbajului sobru” îl poate percepe ca o perioadă în care autorul a făcut închisoare în Moldova – George se întoarce acasă trist și sleit de puteri, dar cu mașina! Amestecă așadar iarăși lucrurile în mintea lui dezamăgită profund și, deși nu are nicio legătură cu demersul unionist din Basarabia, găsește de cuviință să concluzioneze trist că „după eșecul referendumului pentru familie, nici inițiativa noastră de modificare a Constituției nu mai capătă putere”. De unde și până unde a ajuns George să se gândească de la uniunea cu Moldova la familia tradițională este doar unul dintre multele mistere de logică și structură ale cărții.

*

Dar să analizăm și dialogurile, prezente în orice roman serios de aventuri. Prin „miile” sale de călătorii prin țară, de data aceasta pentru a strânge semnături ca să candideze independent la europarlamentare, George dialoghează foarte natural cu un preot din Hunedoara, a cărui principală preocupare este de a se interesa de originea și religia interlocutorului, precum și de cea a neamurilor sale. Că e cel mai natural dialog cu putință se vede de la o poștă: dacă, totuși, ni se năzare vreun dubiu, ne pune-n temă George, naratorul, că este vorba despre o transcriere a dialogului avut cu preotul hunedorean! După cum se va vedea, personajul principal (tot George) răspunde foarte pertinent și concis dar, mai ales, extrem de coerent față de crezul său politic de toleranță și respect indiferent de opiniile politice sau religioase. Anume:

PREOTUL: Pe unele rețele de socializare circulă informația că sunteți evreu. Ce le puteți spune acestora [cui – rețelelor, evreilor]?

GEORGE: În această campanie au spus despre mine că sunt țigan, sau că sunt agentul unor servicii secrete. Pot să spun doar atât: sunt român și sunt botezat creștin ortodox.

PREOTUL: Bunicii, străbunicii dumneavoastră sunt români, evrei?

GEORGE: Bunicii din partea tatălui sunt din Ialomița, din satul Lilieci, iar bunicii din partea mamei sunt din Răchitosu, comuna Garoafa, județul Vrancea. Atât părinții cât și bunicii și străbunicii mei sunt români, botezați ortodox. Nu trebuie să avem noi grija altor popoare. Să avem grijă de poporul nostru. Să ne iubim țara, dar să nu fim șovini.

Concluzie? De data aceasta, păcatele mele, e concluzia mea, nu a cărții: 1. a fi evreu, țigan sau agentul unor servicii secrete e totuna, și oricum altceva decât a fi român; 2. esențial pentru a fi socotit membru al acestui popor de români este să fii „botezat (creștin) ortodox”; 3. să nu fim șovini (!), adică naționaliști extremiști, după dicționar, și să nu avem grija altor popoare, adicătelea, tot de la dicționar citire, a locuitorilor unui (alt) teritoriu și/sau cetățenii unui (alt) stat. Principii perfect sănătoase și legitime, care nu se contrazic între ele dar, mai ales, sunt, cum spuneam, perfect coerente cu viziunea și acțiunile politice ale personajului principal al romanului, eroul acestui neam românesc, the one and only, George.

*

În capitolul următor, ce să vezi? George se transformă în detectiv privat și se duce să investigheze o treabă chiar la „locul faptei” în calitate de ??? strângător de semnături pentru a candida la europarlamentare! El singur, „cu doi dintre băieți”, ăia pe care te poți baza, se înțelege, își lasă colegii să-i continue campania prin piețele agroalimentare din Vrancea și face un tur fără retur într-un cimitir din Valea Uzului să vadă (să filmeze și să investigheze) de ce au acoperit niște maghiari crucile eroilor români cu saci de gunoi (cum abia dăduseră pe net o știre despre asta).

Ajuns acolo, bietului George i se sparge telefonul și capul, e urmărit pe un câmp de niște „maghiari extremiști” și mare noroc pe capul lui cel spart că niciunul dintre ei nu „era beat sau avea vreun cuțit la el”, că altfel ar fi putut să moară pe loc! Pribegește deci moldovanul nostru pe coclauri, rugându-se de ciobani vrânceni și ungureni mai ceva ca-n Miorița, excavatoriști din Harghita și șoferi cu numere ungurești să-l ajute, că i s-a furat telefonul și a fost bătut. Dar ăștia, ai naibii, fac totul ca să mi-l ignore și, când să găsească salvarea trecând granița județeană spre Bacău, unde se înțelege că românii lui îl vor ajuta, pe George îl ia totuși un camion al cărui număr nu a mai apucat să-l rețină, dar în care duhnește atât de aprig (boierul e boier chiar și cu capul spart), de le cere șoferilor să-l lase așa, la marginea drumului, pe primul loc unde ar fi avut semnal. La ce să aibă semnal nu se înțelege, că doar telefonul îi fusese smuls din mână cu forța și spart de o piatră lângă cimitir înainte să înceapă maratonul rocambolesc pe maidan și pe drumul județean.

Din postări pe Facebook ale unor lideri UDMR față de eveniment și din stagnarea anchetei polițienești în ce privește agresarea lui George rezultă (mai e nevoie să o scriem?) LOGIC, că „clasa politică românească a fost complice cu partea cea mai grețoasă a sistemului: extremiștii de la UDMR”, că UDMR e o organizație șovină care nu îi (mai) reprezintă pe etnicii maghiari din România, pe care se oferă tot el, George, Salvatorul Patriei, să-i reprezinte și să-i conducă spre victorie. Dovada bunelor sale intenții e faptul că doi-trei colegi din echipa lui, de etnie maghiară dar, de altfel, „buni români”, l-au susținut în campanie!

Ca și critică aruncată, printre altele, politicii românești, autorul încheie capitolul cu una sunând cam așa: „suntem un model de urmar (sic) în privința respectării drepturilor minorităților, dar uităm să cerem reciprocitate și respectarea alor noștri, oriunde ar fi ei”. Mesaj sentențios (al câtulea?) de natură să ațâțe și mai rău spiritele, în timp ce aspiră la o soluție națională, deocamdată ambiguă, dar care începe, încet-încet, să se întrezărească.

*

Oricât ne-ar părea de rău, până la urmă lui George nu i-a ieșit cum a dorit, adică nu a luat voturile necesare să devină europarlamentar. De ce? Pentru că voturile au fost, bineînțeles, furate! Pentru că nu i s-a permis să aibă „oamenii lui” la numărare, și pentru că degeaba au sesizat politologi și matematicieni di echipa lui „mii” de nereguli, și le-au și postat pe Facebook, tot nu a fost de ajuns și tot nu i s-a făcut dreptate! Scenariul pare foarte similar cu cel la care am asistat de curând în Statele Unite. Doar că acolo, acuzatorul nefondat a fost trimis acasă: în schimb, la noi… a intrat în Parlament cu 10 la sută voturi!!!

Dar să revenim la dilema interioară a personajului nostru care, fiind fictiv prin definiție, nu are decât marginal spre deloc legătură cu realitatea. Spune, deci, George că, spre deosebire de el, „ciuma verde”, adică UDMR, a fost ajutat/ă, împinsă cu bună știință și mari aranjamente, de care nici el nu e conștient întru totul, să treacă la alegeri de 5% voturi: adică i s-au pus voturi în cârcă din oficiu. Și bineînțeles că urmează una dintre demonstrațiile impecabile ale autorului – naratorului – personajului (?), nici nu mai știm: „În Dolj, de pildă, au fost 1.468 de voturi pentru UDMR, deşi datele ultimului recensământ arată o populaţie de numai 192 de maghiari în judeţ, iar în 2016 au primit 327 de voturi. În Galaţi, cu 133 maghiari, UDMR a primit 1.376 de voturi acum, în condiţiile în care în 2016 a avut 560”.

Care e, de fapt, deducția de la baza acestei afirmații a lui George, și întrebarea retorică neexplicitată (?): cum e posibil ca UDMR să fie votat de alte etnii decât maghiarii? Încă o bază argumentativă perfect logică! Ce român (ca să nu includem și „alte naționalități”, cum erau catalogate ele în alte vremuri, ar vota cu UDMR și și-ar trăda neamul și patria? Cu alte cuvinte, ai 50 de maghiari într-un județ, te aștepți la exact 50 (sau mai puține) voturi pentru UDMR! E limpede că la mijloc se află ceva necurat, dacă nu chiar Necuratul însuși!

Și pentru că Stalin câteodată le mai zicea și bine, deși era cât se poate de criminal în restul timpului, în care, după cum s-a văzut, se ocupa de separarea românilor „în două”, concluzia la toată afacerea cu voturile furate este următoarea: „Iosif Visarionovici Stalin susținea că ‘Nu contează cine votează, contează cine numără voturile’”. Ergo, trebuie să se pornească „o luptă foarte mare pentru a asigura alegeri libere în România”, pe care tot George, cine altul, că Stalin a murit de-o țâră, catadicsește să și-o asume. Nu putem să nu rămânem cu dubiul involuntar că alegerile libere, organizate în condițiile în care „nu contează cine votează”, ci ăia de numără voturile, ar fi… Dar să nu insinuăm ce nu reiese clar din expunere.

Când se făcea acțiunea mai interesantă însă, autorul decide dintr-odată să ne ilustreze teza romanului, care până atunci era, ce-i drept, greu de intuit. Entitatea politică ficțională la care tot a făcut referire, România, are nevoie de o schimbare clară! Trebuie „anihilată total” această „caracatiță” care stă în fruntea țării și rânjește șmecherește cu tentaculele ei amenințătoare. Ca să ne convingă (mai era oare nevoie? – eu unul mă convinsesem din primele rânduri) de nobilitatea planurilor sale viitoare, dar mai ales de necesitatea lor imperativă, George alternează statistici incredibile și alarmante, fără să citeze sursa (se presupune că tot din economie de pagini), cu îndemnuri la luptă, la iubire de aproape și sacrificiu, de n-ai mai citit de când intrau românii în război, sau de când luase puterea al doilea Secretar General al Partidului!

Astfel, aflăm cu mare stupoare (cine nu știa probabil că are gândire anti-națională și/sau mai mult ca sigur nu e român, deci votează cu UDMR – de unde ne ies, iată, și presupusele voturi umflate) că „jumătate din națiunea română trăiește peste hotarele actualului stat” (?!), că „de 200 de ani întreaga omenire își educă copiii utilizând un sistem cu ajutorul căruia s-a realizat o uniformizare a intelectului”, dar, mai ales, că „fără a proteja familia, fără a încuraja natalitatea, vom dispărea ca neam”!

Și cu asta, am încheiat citatul și chiar recenzia, căci să luptăm împotriva acestor pericole „stă în poziția noastră geografică, în istoria noastră și în destinul nostru. Și de asta am spus ‘România MARE în Europa’”.

Involuntar ne vine în minte un partid renumit prin anii 90, care se numea… ehe, cum se numea el oare?

*

Totuși, acum să nu credeți că George al nostru deține adevărul absolut: nu are această „pretenție”, cum, de altfel, o și recunoaște, foarte modest. În următoarea propoziție însă, se răzgândește, și ne anunță tam-nisam că aia de ne-o propune el „este singura cale”! Ce presupune această cale?

O revoluție cum nu s-a mai văzut în România, o „doctrină” bazată pe patru piloni: Familia, Credința, Patria, Libertatea. Nici nu e nevoie de mai mult, din moment ce ele stau la baza schimbării. Care schimbare, bineînțeles că nu e decât vag pomenită: trebuie să primeze sufletul peste materialitate (?!). Trebuie să înțelegem că „nu putem mânca bani”, că „familia, bună, rea, este stâlpul unei societăți cu rădăcinile adânc înfipte în pământul Țării”, să eliminăm caracatița aia de s-a instalat „pe fluxurile materiale” ale țării. Asta deși, în principiu, „sufletul” ar trebui să primeze peste materialitate. Cine vede contradicție în aceste directive probabil că… mă rog, nu știe ce-i cu el.

Iar dacă n-o să facem asta, atunci, dragi români, „precum tătarii sau kurzii […] trebuie să ne purtăm singuri de grijă”. În schimb, dacă ne înhămăm la așa o schimbare alături de George, va avea el grijă de noi, de toți și de fiecare în parte! Ce-i drept, nu va fi ușor, o luptă crâncenă, ce să mai vorbim dar, mai ales, să scriem, împotriva ălora care ne vor pune tot felul de piedici. Dușmanii poporului! Trebuie să ne asumăm riscul, să fim conștienți de el până la moarte, acum ori niciodată! Sigur că va fi greu, dușmanii ne vor pune fel și fel de piedici dintre cele mai mârșave. Vor încerca să ne mituiască, să ne șantajeze și să ne amenințe: „În cele din urmă, cuprinși de furie și neînțelegând cum nu ne pot reduce la tăcere prin bani, șantaj sau amenințări, vor încerca eliminarea noastră fizică”!

Această ultimă jertfă a prigoniților ăstora de români noi este, fără doar și poate, necesară. O antiteză, ce să mai filosofăm inutil, dar nu anti-națională, doamne ferește, însă prin care ne vom purifica în dreapta credință nouă și vom purcede toți grămadă spre o nouă sinteză dialectică: AUR. Se va fonda, după cum știm, bazându-se pe aceleași principii îndelung dezbătute și asumate, spre sfârșitul anului 2019.

Și, deși un asemenea final poate părea un alt paradox logic, ei bine, surpriză, nu este! Noi, cei noi, cu toate că unii vor mai fi eliminați fizic de vreun dușman, noi, spuneam, „vom reuși!”. Sau poate că e doar o altă eroare de redactare și autorul a vrut, de fapt, să scrie: voR reuși! Eu nu aș citi romanul doar ca să elucidez acest mister. Și nici nu l-aș recomanda cu titlu, nume și prenume, ca să nu-i fac, totuși, publicitate.

Cine știe, cunoaște. Cine nu, îl va cunoaște, pare-se, foarte curând, pe propria piele!

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/