O verighetă într-o pungă de covrigi

– Nu vă supărați, știți cumva unde e magazinul de muzică? Cel negru, cu pereți vopsiți de curând, îl caut de jumătate de oră.
Femeia nu se uita la mine, dar zâmbea politicos și am presupus că pur și simplu nu agrea contactul vizual, ceea ce era păcat, fiindcă părea foarte frumoasă.
– Din câte îmi amintesc, e pe strada 88 la intersecție cu bulevardul numărul 10, n-ar trebui să fie prea departe.
I-am mulțumit și am plecat în căutarea magazinului de muzică, dar peste altă jumătate de oră m-am găsit în același loc de unde plecasem: în fața băncii femeii.
– Bună ziua din nou, cât de tare vă deranjează dacă ma așez puțin? E foarte cald afară și aveți o bancă perfectă în umbră.
A ridicat din umeri, un fel de dacă zici tu.
– Sunteți muzician? m-a întrebat dintr-o dată, iar eu m-am bucurat de întrevederea unei posibile conversații.
– Cânt în orchestra Operei Metropolitane din New York și am nevoie de o vioară nouă până luni dimineață.
Și-a mișcat capul înțelegătoare, apoi, în sfârșit, și-a întors privirea spre mine. Mi-am simțit gura plină de salivă. Era oarbă.
– S-ar putea să sune deplasat, dar îmi dai voie să văd cum arăți? M-am săturat să mă întâlnesc doar cu persoane cunoscute, nu-mi stârnesc deloc imaginația.
Cât încă încercam să înțeleg la ce se referea, a întins mâinile în față, încercând să ajungă la fața mea ca să-mi poată concepe trăsăturile în minte. Am lăsat-o să se joace cu mâinile cum voia, destul de fascinat de metoda ei de explorare a lumii.
– Sunt Debbie, mi-a spus ea în timp ce îmi atingea obrajii, mi-ar plăcea să te văd, cred că ești tare simpatic.
– Mulțumesc, am zâmbit eu, iar ea mi-a simțit zâmbetul. Să știi că și tu ești foarte frumoasă.
– Știu, a râs ea, fără să fie mândră, am putut să văd cândva, nu m-am născut așa. Nu mi-ai zis cum te cheamă.
– Kurt, am răspuns eu, din ce în ce mai fascinat. Nu vreau să intru prea mult în viața ta, Debbie, dar cum ai ajuns în parc?
– Fratele meu vine și mă aduce de dimineață, apoi mă ia când se înserează. Vreau să petrec zilele de vară cât de mult pot afară.
Nu mă puteam abține.
– Ce faci toată ziua în parc?
– Respir aerul curat. Fac conversație cu străinii. Aud sunetele din jurul meu. Îmi cumpăr înghețată. Sunt multe lucruri de făcut! Ce faci tu în parc, de exemplu?
Aș fi vrut să-i spun că uneori găseam parcul banal, dar dintr-o dată m-am simțit superficial și inconfortabil, parcul reprezenta tot universul lui Debbie, nu avem niciun drept să i-l iau.
– Vrei să te plimbi cu mine? am întrebat-o. Când vine fratele tău ne întoarcem, dar hai să dăm câteva ture, dacă vrei iți cumpăr și înghețată.
A zâmbit din nou.
– Am recunoscut că ești simpatic, dar nu știu dacă ești și un psihopat care încearcă să mă ia cu totul din parc. Dacă nu te văd nu înseamnă că nu gândesc ca oricare altă persoană care vede.
Am admirat-o un pic fără ca ea să știe.
– Aș fi putut să-ți fac orice până acum, nu crezi? Nu încerc să te sperii, sigur că nu, dar-…
– Fratele meu mă lasă mereu pe o bancă unde știe că sunt mulți copii cu mamele sau bunicile în jur, nimeni n-ar ataca o femeie oarbă și neajutorată aici, dar tu ai putea să mă duci pe aleile nepopulate.
– Ce trebuie să fac ca să te conving?
N-a apucat să-mi răspundă, fiindcă altă femeie tânără cu un băiețel de mână s-a apropiat de noi cu o pungă de covrigi.
– Debbie, bună, văd că ai companie, nu vă rețin prea mult: vrei un covrig cu susan?
– Aș vrea cu semințe dacă ai, Doris, și mulțumesc.
M-am uitat spre femeia numită Doris și mi-am dat seama că o cunoșteam de undeva.
– Doris Shelby? am întrebat eu. Cânți la harpă, nu-i așa? Ai venit săptămâna trecută.
– O! m-a privit ea mirată. Da, da, tu ești Kurt, acum te știu, îmi cer scuze, n-am apucat să învăț numele tuturor. O, Debbie, e un om extraordinar, toată lumea mi-a spus despre el – și cântă Dumnezeiește.
Doris s-a îndepărtat cu covrigii ei, lăsând-o pe Debbie fericită cu al ei.
– Acum sunt convinsă, mi-a zis ea, Doris e prietena mea cea mai bună, hai să ne plimbăm prin parc.
Am luat-o de braț și ne-am ridicat încet de pe bancă, în timp ce ea își mesteca covrigul, savurându-l.
– Du-mă la umbră, s-a plâns ea, ai uitat că aveam banca ferită de soare?
În timp ce îi îndeplineam dorința, am observat o verighetă pe degetul ei.
– Ești căsătorită?
– O, a zis ea și și-a atins verigheta într-un gest reflex. Ar trebui să mi-o scot, probabil, nu-i așa?
– Dacă ești căsătorită, atunci bineînțeles că nu.
Și-a scos-o, totuși, și a băgat-o în punga de la covrigi, iar după ce a mototolit punga, m-a rugat s-o arunc la gunoi cu totul.
– Ernest m-a lăsat acum două săptămâni, cred și eu că nu e prea amuzant ca nevasta ta să fie oarbă. Probabil că nici mie nu mi-ar plăcea dacă aș vedea.
– De cât timp erați căsătoriți?
– Mâine s-ar fi făcut două luni, n-a fost un mariaj foarte prolific, dar nu mă plâng. Nu-l iubeam. A fost aranjat.
Când am trecut pe lângă un coș de gunoi, am ezitat.
– Chiar vrei să-ți arunc verigheta?
– O, da, credeam că ai aruncat-o deja. Știi ceva? Vreau s-o arunc chiar eu. Spune-mi unde e.
A întins mâinile, confuză, dar eu am ghidat-o încet spre ce voia să facă. Atunci când ne-am întors pe bancă se pregătea de plecare.
– Kurt?
Am privit-o cum se juca cu lănțișorul de la gât. Era foarte tânără.
– Când te mai văd? Vorba vine, când ne mai plimbăm prin parc?
I-am zâmbit, dar mi-am dat seama că nu mă vedea.
– Mâine?
– Mâine.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Maria Ghiță

Studentă în primul an la Psihologie la Universitatea din Leiden, în Olanda. Scrisul reprezintă cea mai mare pasiune a sa, de șase ani se regăsește în această activitate și speră să continue pe parcursul vieții să își facă vocea auzită prin cuvinte. Primul ei roman, INSULA, a fost pe lista scurtă la concursul Primul Roman Litera.